Istoria lui Sofronim și a Haritei cei frumoase, fiicei lui Aristef, mai marelui din Milet

Jump to navigation Jump to search
Istoria lui Sofronim și a Haritei cei frumoase, fiicei lui Aristef, mai marelui din Milet
de Vasile Aaron
Fragmente.



    Ci acea odihnă nu fu delungată,
    Fiindcă iubirea vrăjmașă s-arată.
    Îi strică odihna, liniștita pace:
    În cuget, în minte schimbări mari îi face:

    Harite Margoala lui Aristef pruncă
    Într-a Ioaninei răsfățată luncă
    Și dintră oricâte Miletul fecioare
    Cu minte înaltă, fire zburătoare.

    Dintră toate câte Ținutul avea,
    Cea mai iscusită, alta nu-i ca ea,
    Aristef Județul n-avu multă grije
    Trudind oareșcare talant să-i câștige.

    Talanturi frumoase îi dădusă firea
    Și cum nu-i lipsisă nice iscusirea,
    Ajunsă fecioara nu fără lesnire
    La desăvârșita minții procopsire.

    De ani șaisprezece, era iscusită,
    Un suflet curat, față veselită!
    Ascuțimea minții cu dânsa născută,
    La trupșor subțire și oablă crescută.

    De stat nici înaltă, nici iarăși prea mică
    Numai cum să pare lumei mai voinică,
    Ochișorii negrii, fața rătunjoară,
    La căutătură flacără și pară.

    Sprincenele încă negre și-nghinate,
    Tăcând despre alte daruri de sus date,
    Să creadă întocma Platon pe sine
    Ca Orfeu la cântec sau doar și mai bine.
    [.............................................................]
    Zărind-o, ce rod și ce folosire?
    Dorul, para, focul, ațâțat în fire.
    Cu toate acestea a lui iscusință
    Cinste, îndrăznire, veste și știință

    Îi deschise casa lui Aristef (Timpul,
    Prilejul și alte câte face, ghimpul!)
    Cu zisa Harite avu întâlnire
    Însă spre mai mare a sa năcăjire

    Mai rău să aprinsă, cum să îndrăznească
    Ceva de iubire, de dor să-i grăiască?
    Un fecior departe în străinătate
    Așezat de scurtă vreme în Cetate,

    Lipsit de părinți și făr' de noroc
    La cel mai de frunte a cetății loc,
    La cea mai cinstită casă boierească
    Cum putea cu mintea măcar să gândească.

    Toate-i sta în contra și înponcișate,
    Toate spre stricarea planului aflate,
    Sofronim acestea le știa prea bine,
    Avea mare frică și grije de sine.

    Știa că de iasă lucrul la iveală,
    Dânsul va să peie fără îndoială.
    Ce pământ să facă? trăbuie să piae
    Sau ieșit din minte lumea-n cap să iae.

    Sau să să ivească odată afară
    Cumplita mișcare și nestânsa pară,
    Și așa de-acolo ceva mai departe
    Scrie lui Harite următoarea carte:

    "Eu știu bine că tăcerea
    E mai dulce decât mierea
    Deci fiică de boier mare,
    Smerit mă rog de iertare
    Că a mea obrăznicie
    Mă sili ceva a-ți scrie,
    Iubirea unde pătrunde
    Anevoe să ascunde,
    Eu spre a ei tăinuire
    Mă lupt cu margoala fire.

    Înzădarnica luptare
    Nice un folos nu are,
    Coată să-ți spui adevărul
    Măcar să mă storc ca mărul,
    Să iau orice pedepsire,
    Să ard în foc cu cumplire,
    Să fiu jertfă pe altare.
    Să fiu fiarălor mâncare
    Sau să merg în izgonire,
    Să rabd orice prigonire:
    Mi-ai venit în prăvălie,
    Mi-ai dus a mea veselie.
    Te-am văzut și m-am rănit,
    Am rămas încremenit.
    Dintr-acel cescuț încoace
    Inima-n foc mi să coace,
    Nice n-am somn cu hodină,
    Nice mai văd vro zi lină.
    Piei și mă uscu-n picioare
    Ca smulsa din pământ floare -
    Boală cu totul cumplită!
    Siracă, așa tocmită
    Cât cu leacuri din potică
    Nu să ajută nimică.
    Eu văd și cunosc prea bine
    Că e hotărât cu mine
    Să piei într-această boală
    Fiert ca un pește în oală.
    De-mi bagă cineva vină
    Că-mi pierdui viața lină
    Acela tare greșește
    Și firei să-npotrivește.
    Eu n-am vină cât de mică,
    Nu sunt vinovat nimică,
    Îmi veni cumplitul dor
    Ca și un fulger din nor.
    Și aceste rândurele
    Sau versuri pline de jele
    Nu cu vro nădăjduire
    De ușurare la fire,
    Ci le-am făcut cunoscute
    Numai să-ți fie știute.
    Grijile mele pieriră
    Ne aflând leac nicăiră.
    Starea mea cea ticăloasă
    Statul și soartea doioasă
    N-are nici o potrivire
    Cu a ta vâlfă și fire.
    Drept aceea te rog, iartă
    Îndrăzneala cea deșartă
    Și orbirea tinerească
    Ca Zeii să te trăiască.

                                    1821