Istoria literaturii române contemporane/Prefață

 

În această lucrare nu bat drumuri noi, ci mă întorc pe un drum bătut de mult, a cărui concluzie a fost o istorie similară, concepută în șase mari volume, apărută în cinci, și oprită la 1925. În ultimii zece ani s-a produs însă o literatură foarte abundentă și de bună calitate, vrednică de a fi clasată și încadrată. Trecerea de la foiletonul de ziar în firida istoriei literare și apoi a cărților de lectură și a manualelor școlare e mult mai anevoioasă decât s-ar putea închipui. Exemplul recent al manualelor dlui Al. Rosetti ne aduce dovada. Plecând de la intenția sincronizării gustului estetic al tinerimii cu adevăratul stadiu de evoluție a literaturii noastre contemporane, d-sa a introdus valorile noi consacrate unanim de critica literară, dând, de pildă, locul cuvenit dlor T. Arghezi și Ion Barbu. Adevăruri atât de indiscutabile au părut însă revoluționare și manualele au fost atacate ca antinaționale și conrupătoare ale gustului tinerimii române. Vântul de obscurantism literar atât de puternic astăzi a suflat și asupra acestei încercări de a nu mai forma gustul literar al viitoarelor generații după modele de mult depășite. Intenția de a condensa într-un singur volum experiența a treizeci de ani de luptă pentru îndrumarea gustului literar în sensul evoluției firești a literaturii române o am mai de mult, Istoria mea în cinci volume neputând încăpea în toate mâinile și neducând evoluția scrisului până în zilele noastre. Evenimentele din mai și întețirea vântului de obscurantism — deși fără nici un fel de repercuție asupra literaturii propriu-zise — m-au îndemnat să zoresc elaborația acestui volum de constatări clare și de concluzii sigure, ce expun sub formă enunțiativă chestiunile controversate doar în opinia unui public lipsit de educație literară. Nu e vorba de a manifesta un spirit revoluționar și de a lua atitudini avangardiste; un astfel de „îndreptar“ literar nu poate avea decât rolul de înregistrare și de consfințire a unor situații de fapt bine stabilite și necontestate de critica literară. S-ar putea obiecta însă că, dacă concluziile unui astfel de studiu sunt întrucâtva rezultate câștigate și valabile, nu se vede necesitatea abaterii muncii mele la simpla popularizare a unor date recunoscute. Tragedia scrisului românesc constă în faptul că evoluția gustului literar a publicului n-a mers paralel cu evoluția literaturii însăși. Pe când literatura, prin scriitorii cei mai însemnați (T. Arghezi, Hortensia Papadat-Bengescu, L. Rebreanu, I. Barbu etc., etc.) s-a încadrat printre valorile absolute, educația estetică a publicului a rămas mult îndărăt. Format după modelele de mult întrecute ale cărților de citire și mai apoi de lectura unei literaturi primare și copleșită de tendințe în afară de arta propriu-zisă, literatura bună întâmpină rezistența sau indiferența lui. Nu ne putem totuși plânge de acțiunea criticii foiletonistice sau de simplă informație; ea este în unanimitate pe linia adevăratei concepții estetice. Apariția în critică a lui C. Dobrogeanu-Gherea n-ar mai fi cu putință ; acțiunea directoare a dlui N. Iorga, atăt de puternică la începutul veacului, nu mai are nici o influență asupra literaturii contemporane. Scrisul lui G. Ibrăileanu cu preocupările lui sociale pare un fenomen anacronic. Unanimitatea criticilor de azi stau pe aceeași linie a esteticii pure, care, plecând de la T. Maiorescu, sub forma mai mult a criticii culturale, abătându-se prin stratul cu mult prea greoi al dlui M. Dragomirescu, trecând prin mine, sub forma criticii exclusiv literare, pentru a se risipi apoi în noua generație critică, a izolat fenomenul estetic de toate defunctele preocupări ale sămănătorismului și ale poporanismului. Dacă confuziunile de elemente eterogene nu se mai găsesc azi nici la scriitori, nici la critici, ele sunt la baza spiritului public format prin cărți de lectură mediocre, prin profesori formați ei înșiși la aceste cărți ale trecutului, prin propagandiști culturali, naționaliști și ortodocși, și prin atâți compatrioți, bine intenționați, ce confundă etnicul, eticul sau culturalul cu esteticul, adică imensa majoritate a națiunii neliterare. Pentru luminarea și orientarea tinerimii rău îndrumate în materie estetică, am crezut de cuviință că trebuie să scriu această Istorie a literaturii române contemporane cu judecăți precise și fără controverse. Ea năzuiește la rolul de îndreptar literar al generației actuale.

E. LOVINESCU mai 1936—mai 1937