Istoria literară în învățămîntul universitar

Jump to navigation Jump to search
Istoria literară în învățămîntul universitar (Ce a fost și ce ar trebui să fie)
de Ovid Densusianu
1910—1911; Lecțiune de deschidere la Facultatea de litere din București (5 noiemvre).


Cuprins

I[modifică]

Pe lîngă probleme speciale de filologie, am căutat totdeauna în cursul meu să urmăresc și unele probleme de literatură. Acum doi ani, am consacrat — vă aduceți aminte — o parte din lecțiuni poeziei lirice provansale, arătînd evoluțiunea ei și înrîurirea pe care a avut-o asupra dezvoltărei poetice din celelalte țări romanice care s-au trezit devreme la o cultură mai înaintată; în alți ani m-am ocupat de epoca lui Dante, de literatura spaniolă, cea franceză din evul mediu, cea retoromanică etc., stăruind astfel să fac cunoscute cîteva monumente însemnate din istoria literară a popoarelor cu care ne înrudim. Reiau astăzi seria aceasta de expuneri și, înainte de a intra în dezvoltarea subiectului pe care l-am anunțat — Poeți de azi ai lumei romanice — voi căuta să arăt care este punctul de vedere care mă călăuzește și cum cred că trebuie înțeleasă istoria literară la Universitate.

Au fost și mai sînt filologi care-și mărginesc munca de o vieață întreagă numai la cercetări asupra fenomenelor linguistice, închizînd ochii în fața manifestațiunilor literare sau privindu-le cu acel dispreț din care-și fac o mîndrie toți care au urmat la școala de odihnă a unilateralităței. Pentru acești filologi formele linguistice sînt ceva izolat, numai un obiect de speculațiune fone- tică ori etimologică, și gîndul lor nu merge mai departe, nu caută să pătrundă mai adînc, să urmărească raporturile dintre asemenea forme și altele, în strînsă legătură cu ele. În mintea acestor filologi nu a răsărit încă ideea că nu poți despărți fenomenele linguistice de cele literare, că între felul de a se exprima dintr-o epocă, între materialul linguistic și producțiunea literară proprie ei există totdeauna un raport determinat: la un anumit curent literar corespunde o anumită direcție linguistică, un anumit fel de redare a ideilor prin cuvinte — să ne gîndim la epoca lirică din literatura provansală, la cea epică din literatura franceză și cea spaniolă, la Renaștere etc., caracterizate fiecare prin anumite particularități de formă și de fond, imprimaie de același caracter și explicabile unele prin altele. A privi fenomenele linguistice independent de cele literare este a avea o concepțiune mărginită despre ele, a nu înțelege o parte din vieața lor, împrejurările care le-au dat un caracter hotărît și le-au făcut să evolueze într-o anumită direcțiune.

Dacă ne gîndim, de altă parte, că filologul este dator să studieze particularitățile linguistice în legătură cu motivele psihologice și sociale care le-au determinat, aceasta îl apropie iarăși în cercetările lui de istoricul literar, pentru că și acesta este chemat — dacă nu mai stăruie în metode învechite — să urmărească transformările literare la lumina faptelor de ordine psihologică și socială. Nu este oare — ca să luăm un exemplu — limba franceză din secolul al XII-lea sau al XVII-lea produsul aceluiași suflet din care au izvorît poemele epice și tragediile spre care a culminat producțiunea literară a acestor epoci? Cînd se găsește în fața unor asemenea epoci și caută să fixeze fizionomia lor linguistică, filologul care ține să lucreze cu mijloace nouă și să pătrundă mai departe cu privirile lui cercetătoare nu se poate să nu se întîlnească cu istoricul literar, să nu se preocupe de unele probleme care ating și domeniul unuia și al celuilalt.

Nu este însă destul ca istoria literară să-și aibă locul cuvenit în preocupațiunile filologului — se cere încă să avem bine limpezită ideea pe care trebuie să ne-o facem despre ea, să știm în ce spirit trebuie înțeleasă și pînă unde pot fi întinse marginile ei. Și tocmai acesta este punctul asupra căruia voiesc să insist în această lecțiune. După cum anul trecut am căutat să arăt în ce chip trebuie privit un alt domeniu cu care filologia are numeroase puncte de contact — acela al folklorului — tot așa astăzi cred necesar să expun vederile mele cu privire la studiile de istorie literară la Universitate.

Ε un obicei, și la Universitățile noastre și la cele din streinătate, de a nu se ținea samă în studiul literaturilor decît de unele epoci, de producțiunile literare din timpuri mai depărtate: trecutul singur este socotit demn să formeze subiectul lecțiunilor universitare. Ε un obicei consacrat printr-o lungă tradițiune și dacă am căuta să-l explicăm am ajunge poate să descoperim în el rămășițe ale acelei concepțiuni care făcea altădată să se creadă că desăvîrșirea, adevăratul ideal de vieață trebuia căutat în vremuri străvechi, în nimbul de poezie cu care le plăcea minților naive să încunune trecutul. A fost însă altceva ce a întărit acest obicei. Spiritul modern s-a format în mare parte sub înrîurirea cultului pentru civilizațiunea greacă și romana. Cînd acum cîteva veacuri au început să se pună temeiurile unei vieți intelectuale superioare, din care să se poată împărtăși mai mulți, și în acest scop s-au înființat așezămintele de cultură din care aveau să se nască Universitățile de azi, idealul spre care aveau să se îndrepte spiritele doritoare de lumină a fost căutat dincolo de evul mediu, de întunerecul în care stătuse adîncită această epocă. Grija de a forma educațiunea literară a tinerimei fu lăsată atunci pe sama profesorilor de limbi clasice, singurii care puteau, după părerea acreditată, să inițieze sufletele în tainele frumuseților literare. Cînd după sute de ani cît a stăpînit această idee ca o dogmă inatacabilă, pe lîngă studiul literaturilor antice s-a alăturat — întîi timid — acela al literaturilor modeme, în predarea acestora s-a văzut furișîndu-se aceeași credință că numai trecutul merită să fie studiat, pentru că singur ar oferi pilde sigure pentru formarea gustului literar. Astfel s-a întronat și aici concepția pe care Carducci — un adorator și el al trecutului — o rezuma în cuvintele:

Sol nel passato è il bello.

Nu am fost și nu aș putea fi nici azi adversar al clasicismului; am ținut, dimpotrivă, să arăt în mai multe rînduri urmările păgubitoare pe care le-a avut pentru noi lipsa unei culturi clasice condusă cu stăruință și înțeleasă în spirit larg. Ar fi fost o rătăcire să mă ridic împotriva a ce poate aduce un plus în cultivarea gîndirei românești. Și tot așa nu am exclus din studiul literaturilor moderne cercetarea trecutului — probă cursurile pe care le-am ținut și din care am amintit o parte la începutul lecțiunei. Dar, după cum spuneam și cu alt prilej, este o greșală să-ți faci un cîmp exclusiv de cercetare din trecut și să închizi ochii în fața actualităței. Și din păcate așa înțeleg istoricii literari specialitatea lor. Dacă v-ați arunca ochii peste programele cursu- rilor de la Universitățile streine, ați vedea că și acolo profesorii se ocupă numai de epocile mai vechi din dezvoltarea unei literaturi — rar dacă se găsește cineva mai îndrăzneț să se apropie de timpurile nouă; o singură dată mi-a fost dat să ascult la Sorborna un curs despre Taine și Renan, iar producțiunea literară din timpul nostru nu mi s-a întîmplat niciodată s-o văd anunțată ca subiect de lecțiuni universitare nici în Franța, nici în Germania.

Cred că a venit timpul să se înlăture acest fetișism pentru trecut și să i se dea actualităței dreptul pe care trebuie să-l aibă și între zidurile Universităței, unde spiritul de rutină continuă și azi să stăpînească prea mult, sub o formă sau alta. Călăuzit de această convingere, am crezut necesar să las un loc actualităței și cînd am studiat literatura spaniolă și cînd am ținut acum șase ani cursul asupra simboliștilor francezi — acel curs pentru care unii — chiar dintre colegi — ar fi voit să mă răstignească dacă în locul inchizițiunei de altădată ar fi fost iertată azi o inchizițiune literară.

Ε greu, desigur — și mai ales la noi — să lupți cu unele prejudecăți, dar dacă ai credința că supunîndu-te lor te-ai face complice la o faptă rea, ți se impune datoria să arăți care sînt motivele ce te silesc să crezi altfel, ce te îndreptățește să nu împărtășești vederi impuse prin obișnuita tiranie a lenei intelectuale. Vom căuta dară să justificăm de ce și de data aceasta se cuvine să părăsim drumul urmat pînă acum și să luăm altul, pe unde putem culege roade mai bune pentru preocupațiunile literare, care cer și ele o continuă reînnoire.

Să presupunem că am pune unui istoric literar întrebarea: „ce crezi despre producțiunea literară actuală? găsești în ea scriitori care să merite să fie luați în samă sau poate ți se pare ca nici unul nu este demn să fie pus alături de scriitorii de mai înainte? Sînt curios să cunosc părerea dumitale, pentru că, uite, am auzit vorbindu-se și bine și rău de cutare scriitor și nu știu ce să aleg din aceste critici; dumneata trebuie să-ți fi format vreo părere… ai experiență, ești familiarizat cu atîtea opere și ești mai în stare să ai o judecată dreaptă.” O asemenea întrebare ar pune desigur în încurcătură pe istoricul literar. Dacă dînsul ar fi dintre cei pe care-i întîlnim de obicei, răspunsul lui, îngăimat, ar fi: „părerea mea? dar nu pot avea nici una, mă întrebi degeaba, pentru că nu mă interesează actualitatea, cred că nu merită… eu m-am specializat în literatura mai veche”. În fața unui asemenea răspuns ar fi de prisos să mai reînnoiești întrebările și să stăruiești să-ți spună de ce nu se interesează de actualitate — așa s-a deprins să gîndească, așa a învățat de la alții. Ε istoricul literar „n-aude, n-avede”. Dar să presupunem că, excepționali, acest istoric literar ar fi urmărit cu oarecare atențiune scrierile mai nouă și ar răspunde ori că aceste scrieri înseamnă ceva, ori că sînt de o valoare neglijabilă. La un asemenea răspuns, firește, am avea dreptul să continuăm cu întrebările și să-i cerem să ne lămurească de ce operele despre care este vorba au sau nu valoare. Și dacă interlocutorul nostru ar fi profesor, am avea iarăși dreptul să-l întrebăm mai departe: „dacă aceasta este părerea dumitale despre mișcarea literară actuală, nu crezi că această părere merită să fie cunoscută și de alții, de cît mai mulți, de aceia mai ales cărora ești chemat să le dai îndrumări, să le dezvolți spiritul critic, pentru ca să nu dibuiască prin întunerec?” Ce ni s-ar răspunde putem prevedea: ni s-ar repeta iarăși stereotipa scuză că nu e bine să se atingă actualitatea în expuneri de pe catedră, pentru că nu o putem judeca obiectiv, nu putem avea o călăuză sigură în mulțimea de păreri care se ciocnesc — aprecierile noastre pot fi greșite, premature.

Aceasta e, într-adevăr, întîmpinarea care se aduce ori de cîte ori se pune în discuție actualitatea, și pentru că mulți se adăpostesc după ea, vom căuta să vedem cît prețuiește și dacă nu se reduce și ea la o etichetă comodă pentru a-ți masca fie lipsa de curiozitate pentru manifestațiunile intelectuale ale timpului în care trăiești, fie neputința de a-ți forma o convingere.

II[modifică]

Cînd se susține că numai anii pot hotărî valorile literare și că, prin urmare, trebuie să așteptăm clepsidra timpului să ne spună cine merită să ia locul printre adevărații scriitori, se aduce un ciudat blam discernămîntului nostru, puterei noastre de judecată. A împărtăși acest mod de a vedea este a contesta cu desăvîrșire unui critic posibilitatea de a alege din producțiunea literară a timpului ceea ce se impune printr-o netăgăduită superioritate. Oare — pentru ca să dăm o pildă — printre scriitorii din timpul mișcărei romantice, personalități ca a lui Victor Hugo, Musset ori Lamartine nu au arătat de la început că se ridicau, prin anumite însușiri, deasupra altora? Numai critici pătimași sau influențați de concepții literare învechite puteau contesta între 1820—1840 valoarea acestor scriitori, dar alături de asemenea critici erau alții, mai pătrunzători, mai în stare să înțeleagă că literatura franceză se îndruma spre o nouă epocă de strălucire prin opera acestor poeți. Critici de felul acestora erau, firește, și atunci mai rari, dar cuvîntul lor cumpănia mai mult și el avea să hotărască împotriva celorlalți.

Se va obiecta însă că, admițînd chiar posibilitatea de a distinge pe unii scriitori contemporani de alții mai puțin însemnați, rămîne totuși o parte în care aprecierile noastre pot să fie greșite, anume cînd este vorba de a fixa pentru fiecare din acești scriitori locul care i se cuvine în raport cu ceilalți. Și ca argument s-ar putea invoca împrejurarea că chiar autori consacrați au primit, după vremuri, după felul deosebit al publicului de a-și împărți simpatiile, cînd un loc superior, cînd inferior altora în ierarhia literară. La aceasta răspunsul e ușor de dat: nu poate fi totdeauna chestiunea de a hotărî dintre mai mulți scriitori de samă care este mai însemnat decît altul; acestea sînt cele mai de multe ori preocupațiuni de spirite pedante ori elementare; esențialul este de a recunoaște care dintre personalitățile epocei în care trăiești se impun atențiunei și vor rămînea în rîndurile celor aleși. Ne este indiferent, d.e., dacă pe un poet ca Musset unii din contemporani l-au crezut inferior lui Lamartine, cum este iarăși indiferent, în cazul care ne preocupă, dacă publicul de acum vreo douăzeci de ani l-a gustat mai puțin decît cel de pe la 1850 — aceste variațiuni de apreciere sînt naturale și explicabile; principalul este ca arunci cînd te găsești dinaintea unei asemenea individualități s-o recunoști fără șovăire și să-i dai locul alături de alții.

Iată dar că nu poate fi vorba de o imposibilitate absolută de a judeca actualitatea literară — această imposibilitate nu există decît pentru unii, pentru aceia care, orice ar face, rămîn refractari la toate formele nouă de gîndire și caută să-și ascundă insuficiența sufletească la umbra unor principii care au păcatul de a fi copleșite de rugină.

Și tocmai dintre aceștia nu ar trebui să fie profesorii universitari chemați să predea istoria literară. Putem chiar spune că lor, mai mult decît oricui altuia, sîntem în drept să le cerem această înțelegere mai largă, mai vie, a literaturei. Ocuparea unei catedre în învățămîntul superior presupune o pregătire îndelungată, o cultură întinsă, familiarizarea statornică cu toate problemele specialităței pe care ți-ai ales-o — și atunci, de la cine ai aștepta o mai temeinică înțelegere a faptelor literare actuale, de la cine ar trebui să aștepte tinerii o îndrumare sigură dacă nu de la un cunoscător adînc al acestor fapte? Ar trebui… dar, cum spuneam la început, e obiceiul să se renunțe la această așteptare îndreptățită. Și ne întrebăm atunci dacă renunțarea aceasta, concesiunea ce se face unei metode consacrate printr-o tradiție rău înțeleasă, nu este în prejudiciul specialităței pe care o reprezinți, nu scade o parte din interesul, din vieața pe care trebuie să i-o dai. Unde mai bine decît în cercetarea actualităței ai putea pune la contribuțiune bogăția de cunoștințe, experiența literară pe care ți-ai cîștigat-o prin cetirea atîtor opere, și de ce n-ai căuta să scuturi jugul unui prejudiciu de învățămînt care odată tot are să dispară?

Dacă însă crezi altfel, dacă nu ești convins de utilitatea unei schimbări în vederile tale de istoric literar, să nu te surprindă că vor ajunge pînă la tine cuvinte ca acestea: „Nu este oare păcat că toată cultura ta ți-a deșteptat curiozitatea numai pentru lucruri moarte și te-a făcut să închizi ochii în fața realităței care te înconjoară, să fugi de vieața care te cheamă? La ce-ți folosește știința cu care treci, mîndru, printre umbrele trecutului, cînd ea n-a deșteptat în tine dorul de a cunoaște lumea în care te găsești, sufletele cu care te înfrățești? Crezi oare că din mințile de azi nu răsare tot atîta lumină ca și altădată, dacă nu mai multă, că atîtea frunți înfrigurate gîndesc zadarnic, că literatura de azi e numai pleavă?… Sau poate, discret, recules în tine, urmărești totuși ce se scrie în jurul tău, dar ți se pare că nu e nevoie să împărtășești și altora ce ai cules din observațiunile tale tăinuite? De ce însă te închizi după ziduri de zgîrcit, de ce nu Iași și pe alții să se împărtășească din ce a adunat gîndirea ta zi cu zi… uite, sînt tineri care așteaptă să li se spună un cuvînt nou, o părere care să-i lumineze, o judecată care să-i păzească de rătăciri?”

Cînd cineva rămîne surd la asemenea cuvinte înseamnă că nu-și înțelege rolul care-i este încredințat. Ε într-adevăr datoria unui profesor să țină samă de ce alții așteaptă de la el. Tinerii care suie scările Universităței sînt doritori să li se deschidă calea spre înțelegerea vieței intelectuale ce se desfășură împrejurul lor — sufletul lor cere să știe ce merită să fie ales, pentru înălțarea lui, din vălmășagul de idei în care trăiesc. Cine a trecut prin Universitate și nu i s-a dat această mulțumire intelectuală știe cu ce gol pleacă în suflet după atîția ani petrecuți pe băncile ei… Și cîți n-au simțit acest gol!

Spre a învedera și mai bine că actualitatea nu poate fi exclusă din expunerile literare ale lecțiunilor universitare să privim chestiunea și sub alte fețe — vom vedea că argumentele se înșiră convingătoare de partea ideei pe care o apăr.

Este un principiu elementar de psihologie că sufletul nostru poate înțelege mai ușor pe aceia care stau sufletește mai aproape de noi. Aplicînd acest principiu la literatură, conoluziunea la care sîntem duși nu poate ti decît aceasta: e mai greu să înțelegi pe scriitorii din trecut decît pe cei de astăzi; transformările sufletești petrecute de la o epocă la alta cer, pentru pătrunderea celor dintîi, o sforțare de care nu ai nevoie la cei din urmă. Oricine, controlîndu-și bine impresiile literare, poate face această constatare. Și cu deosebire atunci cînd își formează cineva cultura literară se poate convinge de acest adevăr; sufletul lui prinde mai ușor pe al scriitorilor noi și numai după ce și-a dezvoltat înțelegerea literară în chipul acesta poate pătrunde mai bine frumusețile operelor din trecut.

De ce am desconsidera atunci acest principiu inerent firei noastre și am căuta să punem temeliile culturei literare exclusiv pe cunoașterea literaturei din alte timpuri, și uneori așa de îndepărtate? Scrieri bine alese din producțiunea timpului nou nu sînt oare cel mai bun mijloc de a dezvolta simțul literar al tinerilor tocmai prin faptul că pun sub ochii lor idei și sentimente mai cunoscute lor, mai potrivite cu mentalitatea lor și așa cum au fost răsfrînse prin personalitatea scriitorului, înrudit sufletește cu ei?

Desconsiderarea acestui principiu a fost una din greșelile grave ce s-au strecurat în învățămîntul literar de pînă acum. Și de acest neajuns a avut să sufere nu numai învățămîntul universitar, ci și cel secundar. Educațiunea literară ar trebui să plece de la literaturile moderne și nu de la cele clasice, care cer o pregătire mai îndelungată; cu pătrunderea spiritului literaturilor nouă ar trebui familiarizate în primul rînd mințile tinere. Numai cînd cineva a ajuns să înțeleagă frumusețile dintr-o bucată literară română ori franceză, numai atunci se poate presupune că are un substrat sufletesc îndestulător pentru pătrunderea și asimilarea operelor din antichitatea clasică.

Astăzi — chiar după unele îmbunătățiri ale programului — se stăruiește încă pe o cale cu desăvîrșire greșită. N-au ajuns încă elevii să-și dea bine samă de ce cuprinde, ca fond superior, o bucată literară modernă — uneori nici profesorul nu le atrage destul luarea-aminte asupra ei — și cu toate acestea li se cere să cetească opere clasice greu de însușit. Și ne plîngem de decadența studiilor clasice… cînd răul este în chiar metoda care se urmează, în lipsa de pregătire suficientă ce se dă pentru a îndruma sufletele tinere spre înțelegerea unei lumi așa de deosebite de a noastră.

Tot pe temeiul principiului pe care l-am arătat mai sus, ar trebui să se realizeze alte schimbări în învățămîntul literar. Dacă înțelegerea trecutului e înlesnită de cunoașterea actualităței, nu ar fi o exagerare să se ceară celor însărcinați cu predarea literaturilor clasice să nu rămînă cantonați numai în acest domeniu. Ε obiceiul, în adevăr, să se creadă cineva dispensat să cunoască o literatură nouă dacă își alege ca specialitate literaturile clasice. De ce și această unilateralitate cînd simțul estetic nu poate decît să cîștige în contact cu literatura mai nouă, asimilîndu-și elemente și criterii folositoare pentru judecarea literaturilor vechi? Ca o garanție chiar că cineva are toate însușirile să stăpînească și să comunice frumusețile literare ascunse în operele latine și grecești ar fi, cred, necesar, să i se ceară o lărgire a orizontului preocupațiunilor sale literare, o cunoaștere a cîtorva scriitori din epocile moderne și cea contemporană — pentru că cum poți avea pretențiunea sa înțelegi trecutul cînd sufletul îți este refractar la înțelegerea timpului tău?

III[modifică]

Necesitatea de a adăuga un mijloc eficace pentru dezvoltarea spiritului critic vine și ea să pledeze în favoarea studierei actualităței. Urmărirea producțiunei literare din timpul tău și obligațiunea pe care ți-o iai să-ți spui părerea ce ți-ai format-o despre ea te silesc să veghezi mereu asupra aprecierilor tale, să-ți controlezi fiecare impresie și să nu lași să se ridice sau să se coboare, pe nedrept, cumpăna judecăței într-o parte ori într-alta. Cînd activitatea de istoric literar te duce numai spre trecut, această îngrădire de precauțiuni nu va veni niciodată să te îngrijească, pentru că afirmațiunile tale rămîn în cercul constatărilor obișnuite, al faptelor recunoscute de mult. Îți va fi astfel ușor să te ocupi de un Goethe, un Victor Hugo și alți scriitori consacrați, să arăți ce cuprinde opera lor și să te entuziasmezi dinaintea ei — cuvintele tale vor fi cuvinte care s-au mai spus și critica ta va fi ecoul părerilor cărora vremea le-a dat puterea convingerilor de care nu te mai poți îndoi. Cît mai grea apare însă sarcina ta de judecător literar în fața actualităței, în fața mulțimei de aspecte spre care se opresc privirile cale. Aici e haosul în care te pierzi e nelămuritul care așteaptă lumină, sînt licăririle de răsărituri ce abia se zăresc prin întunerec… e vieața literară proteică, tumultoasă, din care se va închega literatura ce va trăi mîne.

Și tocmai aici, mai mult ca oriunde, se poate vedea dacă într- adevăr ești omul al cărui ochi știe să aleagă, criticul a cărui judecată poate să deosebească ce e nou și trainic de ce e învechit și trecător. Dacă sufletul tău a trăit închis între zidurile muzeelor literare, actualitatea te va găsi nepregătit, în fața ei te vei simți strein, dezorientat, și vei fugi de ea ca de un lucru care te turbură ori te umilește; dacă însă ai lăsat un loc în mintea ta înțelegerei formelor nouă, actualitatea va fi pentru tine un prilej de bucurie intelectuală și de punere la încercare a spiritului tău critic. Atingerea cu ea va face și mai mult încă: va contribui să-ți întărești aptitudinile critice, pentru că te va îndemna să observi încontinuu ce se petrece în lumea literară din jurul tău și să înțelegi ce trebuie să alegi din ea, știind că numai astfel cuvîntul tău va fi ascultat cu încredere de alții.

Celor care caută să evite actualitatea le-am putea, de altă parte, aminti că, fără să vrea, sînt împrejurări în care nu se poate să nu se ocupe, cîtuși de puțin, de ea. Să presupunem că cineva ar voi să studieze școala naturalistă, în întreaga ei evoluțiune, în legăturile ei cu romantismul, în formele deosebite sub care apare la diferiți reprezentanți pînă pe la 1880. O expunere adevărat istorică asupra acestei școale ar trebui desigur să atingă toate aceste puncte, să arate cum s-a format ea, cum a ajuns la perioada de înflorire și cum, pe urmă, a decăzut în opere care au adus compromiterea ei. Cel care și-ar alege un asemenea subiect s-ar vedea însă adus fără voie să vorbească și de mișcarea literară contemporană. Decadența naturalismului nu se poate înțelege într-adevăr dacă nu se pune în legătură cu mișcarea literară care a început după 1880. În acest moment a pornit, cum se știe, reacțiunea simbolistă care stăpînește și azi literatura europeană. Istoricul literar care s-ar ocupa de naturalism ar trebui, prin urmare, să atingă indirect și mișcarea simbolistă. Poate, dacă ar fi mai nehotărât, mai timid, ajungînd la acest punct ar găsi o formulă care să-l scutească de orice apreciere asupra simbolismului. N-ar fi însă surprinzătoare o asemenea eschivare? Pentru că dacă recunoști că o școală literară a fost învinsă de alta, nu recunoști prin însăși această împrejurare că aceea care a fost învingătoare își datora ascendentul unor principii temeinice și demne de luat în samă? Iată dar că oricît ai căuta ca istoric literar să înlături actualitatea, nu se poate să nu te atingi de ea — afară numai, bineînțeles, dacă iai prea ușor această sarcină, fără conștiința luminată de ceea ce ți se cere și responsabilitatea care este legată de misiunea ce-ți este încredințată.

Și — pentru ca să încheiem cu considerațiunile de care cred că ar fi bine să se țină samă în direcțiunea ce trebuie dată învățămîntului literar — ne întrebăm de ce s-ar interzice unui profesor de literatură să se ocupe de actualitate cînd în alte domenii nu se impune această atitudine? Oare în filologie profesorul nu se simte dator azi să țină samă de părerile, de curentele nouă și să le facă cunoscute studenților; în filozofie, se poate trece în lecțiunile universitare peste teoriile care au revoluționat psihologia, estetica, neamintindu-se un Wundt, un Bergson sau Lipps; și — ca să luăm un exemplu în afară de specialitățile noastre — este oprit unui profesor de economie politică să vorbească de ideile care au schimbat spiritul acestui studiu, de mișcările sociale de azi ș.a.? Și într-un caz și în celelalte, părerile recente sînt discutate, profesorul le judecă și știința cîștigă tocmai prin această alimentare continuă cu ideile nouă ce se frămîntă azi. De ce numai în istoria literară se crede altfel, de ce stăpînește încă părerea că nu e bine să ne oprim la ce e nou, că trebuie să lăsăm pe scriitori să treacă întîi la cimitir și numai pe urmă să ne spunem părerea asupra lor?

De ce?

Pentru că istoria literară a fost cam soră pînă acum cu teologia. „Nu vă atingeți — Li s-a spus istoricilor literari — de canoanele consfințite… credeți numai în ce ați învățat, fugiți de ce nu a căpătat binecuvîntarea patriarhatului criticei… iar dacă duhul răzvrătirei vă îndeamnă să nu țineți samă de porunca aceasta, să știți, ereticilor, că păcat mare are să apese asupra sufletelor voastre, iar păcatul va fi și mai mare cînd veți face și pe alții să cadă în erezie.“

Supuși, istoricii literari au ascultat porunca și au continuat să se închine la dogmele la care se închinase și strămoșii lor. Ce bun ar fi fost aici puțin duh de răzvrătire…

Dar pentru aceasta trebuie curaj. Și tocmai o asemenea însușire nu se prea vede la cei care vin în atingere cu literatura.

Α-ți spune părerea despre oamenii și operele din timpul tău înseamnă a nu cunoaște șovăirile, a nu te teme de nimic — decît doar de prepusul minciunei față de tine și de alții. Cîți însă au curajul acesta?

Și totuși ar trebui să fie mai mulți, pentru că literatura sufere și ea de pe urma deprinderilor care întrețin frica de a spune adevărul, cu tovarășa ei obișnuită, fățărnicia. Lașitatea intelectuală este și azi — mai ales la noi — o boală răspîndită; e boala care te scutește de orice surmenaj de convingeri și-ți garantează, pînă la adînci bătrînețe, o beatitudine invidiată de mulți și ade- seori rentabilă. Cei atinși de această boală în literatură ar fi timpul să mai scadă la număr… Și cel mai bun mijloc de a combate lipsa de sinceritate și curaj literar ar fi obligațiunea ce s-ar cere celor care vorbesc altora de literatură să nu se creadă scutiți de a avea o părere asupra scriitorilor și curentelor din timpul lor.

Înlăturînd obiceiul tăcerei premeditate, al atitudinei de ezitare, de rezervă față de actualitate, s-ar ajunge în felul acesta și la o educare mai bună a sufletelor, s-ar atinge și un folos moral pe lîngă cel literar. Pentru că nu trebuie să uităm un lucru: orice studiu nu este menit să dea numai cunoștințe, să îmbogățească mintea, ci să înnobileze sufletele în întregimea lor, să lumineze toate părțile întunecoase care sînt în firea neformată a fiecăruia, să dezvolte însușirile bune ce stau ascunse și să facă din cît mai mulți caractere, oameni adevărați. Toate îndemnurile, toate pildele care se dau la anumite prilejuri în forme teoretice pompoase rămîn cuvinte sterpe dacă nu se caută pe altă cale, stăruitor și temeinic, cu fapte și îndrumări bune, să se stîrpească din suflete tot ce este dușmanul de fiecare zi al gîndurilor care nu cunosc nici frică, nici compromisuri, nici întîrzieri pe drumul idolatriilor pentru care nu mai putem avea evlavia oarbă de altădată.

IV[modifică]

Acordîndu-se un loc în învățămîntul universitar cercetărei actualităței, literatura ar profita și în alt sens: curentele literare fără vieață, menite să rătăcească pe unii și pe alții, să le falsifice judecata, nu s-ar mai putea bucura de încrederea prea îndelungată ce li se dă adeseori din lipsa unui control critic. Cînd și de pe catedrele universitare s-ar auzi un cuvînt luminat, s-ar arăta ce merită să fie luat în samă din scrierile pe care ni le aduce fiecare an și ce trebuie respins ca nevrednic, literatura ar cîștiga din această întindere mai departe a criticei, înlăturîndu-se multe din nedumeririle care vin să turbure atmosfera ei. Cînd este vorba de a înlesni pătrunderea cît mai departe a unui gînd bun, de a ajuta triumful adevărului, nici un mijloc nu poate fi de prisos și datoria fiecăruia este să-și îndrepte acțiunea alături de alții spre idealul ce așteaptă ziua înfăptuirei și care va fi cu atît mai binefăcător cu cît va putea fi realizat mai curînd. Și oare se poate ierta unui profesor universitar să dezerteze de la această datorie, să renunțe la rolul lui de luminator, mai ales într-un cîmp de studii ca acela al literaturei, unde indiferența, ori gîndurile ascunse lasă de atîtea ori întunerecul să înăbușe razele aducătoare de vieață?

Sînt și la noi, ca și aiurea, două instituțiuni chemate să reprezinte manifestațiunile cele mai înalte de cultură: Universitatea și Academia. O fatalitate care nu știu dacă va putea fi înlăturată vreodată și pe care am primit-o în parte, odată cu numele, din Apusul bogat și el în rămășițe de rugină ale trecutului, face ca una din aceste instituțiuni — Academia — să nu răspundă chemărei sale. Academia noastră trăiește în afară de vieața intelectuală a timpului. Așa s-a deprins… și să avem pietatea să nu-i turburăm mulțumirea acestei deprinderi. Cum nu poți face dintr-o pivniță un palat tot așa nu am putea face din Academie o înțelegătoare a literaturei, și mai ales a literaturei de azi. Să renunțăm deci a-i cere sforțări peste puterile ei.

Rămîne atunci Universitatea. Aici tirania tiparelor vechi poate fi ușor înlăturată și revizuirea formulelor la care alții s-au închinat ca la niște moaște nu mai poate fi împiedecată de gesturi autoritare — sau dacă i-ar trece cuiva prin gînd o asemenea dictatură este o putere a cuvintelor care să vie să protesteze. Ε departe desigur și Universitatea noastră, ca și altele din streinătate, să ia în toate împrejurările o atitudine mai îndrăzneață față de ce ne-a lăsat trecutul ca un balast supărător de prejudecăți. Reacțiuni într-un sens sau altul s-au produs din timp în timp, și roadele lor bune le putem prețui astăzi; alte reacțiuni încep sau ni le va aduce ziua de mîne, și ele sînt cu atît mai așteptate cu cît rutina a ținut mai mult timp mințile departe de realitate, ascunzîndu-le adevărul pe care trebuiau să-l recunoască.

A nu lăsa Universitatea în pîcla care a acoperit-o prea deseori pînă acum, a-i deschide porțile largi ca să primească lumină de pretutindeni unde răsare azi, a o face să se împărtășească din tot ce frămîntă mințile făuritoare de idealuri nouă — acesta trebuie să fie gîndul nostru de fiecare clipă. Iar în „bric-à-bracul” vechiturilor să căutăm să lăsăm un loc credinței că Universitatea e un fel de lăcaș în care cîțiva pustnici intelectuali vin să se închine la aceleași icoane afumate, neîndrăznind să arunce privirea spre ferestrele de unde vine vreo solie a timpului nou, vreun surîs de primăvară… Adevărata Universitate nu poate fi decît aceea care nu rămîne streină de actualitate, trăiește cît mai mult din vieața ce clocotește împrejurul ei.

Acesta va trebui să fie de acum înainte învățămîntul universitar și în ce privește studiul literaturei. Și se va ajunge, fără îndoială, aici, cu toată împotrivirea unora. Va fi și pentru istoria literară ziua dezrobirei de formulele strîmte ale tradiționalismului și nu ne va mai fi dat atunci să vedem în lumea universitară atîtea pilde de neînțelegere literară cîte se întîmplă să înregistrăm astăzi. Cunoașteți pe una din cele mai nouă și cea mai elocventă. Într-un număr din La revue, Emile Faguet a publicat un articol despre Baudelaire în care nu-i recunoștea marelui poet decît oarecare virtuozitate de tehnician și abilitate în redarea unor locuri comune ale poeziei. Protestări multe și îndreptățite s-au ridicat împotriva acestui articol în care un profesor de Universitate și membru al Academiei arăta atîta lipsă de simț literar. Dar să nu ne mirăm: Faguet e și el una din victimele sistemului de predare literară ce s-a practicat pînă acum, fără deșteptarea curiozităței pentru ce e nou sau formarea gustului pentru înțelegerea altei literaturi decît aceea a programelor de licență, agregație etc. De aceea critica lui Faguet ține tovărășie criticei atîtor profesori care fac din ea un exercițiu școlăresc și pedant. Și cînd ne gîndim că Faguet a scris după cincizeci de ani de cînd un Théophile Gautier, împotriva tuturor, venia să pună în lumină originalitatea lui Baudelaire, nu este oare semnificativă această neînțelegere nici azi a unui scriitor și nu ne dă dreptul să facem reflexia că decît duzini de critici de felul acesta mai bine un singur critic ca Théophile Gautier… care nu era totuși profesor universitar?

Un spirit mai larg, pregătit să cuprindă în el și să comunice altora aspectele multiple ale literaturei contemporane, iată ce trebuie să cerem de acum înainte celor care se ocupă cu literatura. Și pentru ca un istoric literar să-și îndeplinească mai bine această misiune putem chiar să-i cerem să nu rămînă mărginit în domeniul literaturei, ci să-și îndrepte privirile spre tot ce concretizează cultura timpului său. Producțiunea literară dintr-o epocă nu este un fenomen izolat, fără legătură cu alte manifestațiuni ale gîndirei: între creațiunile scriitorilor și ale altor artiști — pictori, sculptori, compozitori — sînt asemănări numeroase, pe care ușor le putem descoperi și care se explică prin atmosfera intelectuală comună în care s-a format sufletul lor. Analiza mai adîncă a operelor literare ne poate fi chiar înlesnită prin apropierea lor de creațiunile artistice de altă natură. Aceasta e metoda pe care am urmat-o cînd am studiat anii trecuți simbolismul, și să nu vi se pară curios dacă în anul acesta, ocupîndu-mă de poeții italieni contemporani, voi stărui asupra artei italiene amintind nume ca ale lui Previati, Bistolfi ș.a., a căror operă ne ajută să cunoaștem concepțiunile artistice superioare spre care tinde Italia de azi și să vedem legătura dintre ele și ideile care însuflețesc pe scriitori.

Numai procedînd astfel, literatura unei epoci ne apare în linii mai vii, în cadrul adevărat al vieței intelectuale, artistice, de care se leagă ca o parte de tot. Desigur, asemenea peregrinări dincolo de granițele literaturei îngreuiază sarcina istoricului literar, dar poate fi aceasta un motiv ca să ne eschivăm de la un plus de muncă? Greutăți din ce în ce mai multe, probleme tot mai numeroase vin să complice azi activitatea tuturor specialităților — cine vrea să se devoteze uneia din ele să aibă curajul sa le înfrunte, pentru că nicăieri progresul nu se realizează cu cei care-și aleg căile cele mai lesnicioase ori se leagănă în hamacul leneviei.

Între concepțiunea de pînă acum asupra istoriei literare și aceea pe care am formulat-o timpul va hotărî care este mai întemeiată.

Dacă părerea la care m-am oprit se îndepărtează de cea consacrată, oficială, ea a plecat din îndemnul de a supune criticei fiecare idee pe care venim să înălțăm altele și din care ținem să facem călăuza sigură a cercetărilor noastre. Ε un îndemn al sufletului nostru pe care nimeni nu-l poate opri — și tot așa de îndreptățit ca și dorința pe care o simțim de a ne întoarce din cînd în cînd privirile de la trecutul pe care am izbutit să-l dezgropăm din întunerec la prezentul care ne cheamă cu luminile lui. Uneori chiar sufletul nostru cere mai mult decît atît: peste trecut și peste actualitate el simte nevoia să se avînte pînă unde i se limpezește o parte din ce stă ascuns în tainele viitorului. A nu te opri numai la ce vezi desfășurîndu-se în jurul tău, ci a căuta să mergi mai departe și să deslușești cîteva din formele în care se va închega vieața intelectuală viitoare — la aceasta ești dus fără voie cînd mintea nu-ți este deprinsă să rămînă numai între hotarele peste care nu îndrăznesc să treacă alții. Și numai plecînd de la actualitate, căutînd s-o cunoști și s-o înțelegi, poți întrezări și în literatura ce se va înălța mîne din gîndurile semănate astăzi — numai astfel vei putea adăuga o nouă mulțumire la altele pe care ți le dă munca de fiecare zi închinată luminărei sufletului și statornicirei adevărului.