Istoria ieroglifică/Partea a noa

 

Aședară, lumea pentru lucrul făcut burzuluindu-să și fieteca rile ce cu mintea mai rău afla, aceia Inorogului meniia, că adevărat, după vrajba nepriietinului ce-l goniia, nici nedejde de scăpat, nici într-alt chip fortuna de mutat era (ce norocul de multe ori cu un ochiu râde, cu altul plânge, cu o mână trage, iar cu alta împinge), în care chip și cu Inorogul să videa a să giuca, că, precum mai sus s-au pomenit, preste nedejdea, precum a priietinilor, așe a nepriietinilor cu supțire meșterșug din fălcile crocodilului nebetejit și de vicleșugurile Hameleonului puținel supărat scăpase. Carile deodată iarăși la locurile sale ducându-să, din toate părțile mai tare și mai bună pază avea (că și dobitocul în groapa carea o dată cade, altă dată pe acolea trecând, pe departe o ocolește), unde, după ce din primejdiia trecută min tea i să aședză și chiteala lucrurilor sale în cumpăna socotelii puind, toate trecutele dinceput, ca pre un izvod, câte una, câte una, aminte își aducea. Vicleșugurile cele supt tari și mari giurământuri a Hameleonului pomeniia, vecinica vrajbă și nemu tata vrăjmășie a amânduror monarhiilor socotiia, a priietinilor săi (carii la vreme ca aceia de să putea adevărați priietini a să numi) slăbiciune și spre agiutorință-i siială videa. Căci pre unii depărtarea locului îi opriia, iară pre alții receala dragostei la inimă îi îndoiia, și pentru adevăratul priietin, ca niște adevărați priietini în primejdii a să da, sau nu vrea, sau, de și vrea, pentru micșorimea sufletului, nu îndrăzniia (că pre aur focul, iară pre priietin primejdiia ispitește și după hotărârea filosofască, adecă un suflet în doaă trupuri a fi, de-abiia unul cineva și mai nici unul să nu fie aflat). Pre lângă acestea, toate a vremii neîndămânări și greutate cum păniia (căci lucrurilor sale foarte împotrivnică o videa), după aceasta neplecat și neîntors sorțul nărocului său cunoștea, de carile, precum asupră-i mâniia încă să nu-și fie împlut, să temea. Ales pildă arătoasă și oglindă luminoasă în lucrurile neprietinești priviia, cărora mai mult oarba fortună decât buna socoteală le slujiia. De care lucru, într-alt feliu de viață a întra și într-alt chip de fereală a să aciua aleasă, ca mai bine în linește și în negrijă sprijenit fiind, spre cea viitoare vreme de schimbarea lucrurilor într-altă față să nedejduiască. Și așe, de vechiu prieteșugul ca rile cu Cucoșul Evropei avea, aminte își adusă mai vârtos știin du-l că la adunări ceva amestec nici au avut, nici a avea poate (căci pasirile de pre marginile ocheanului despre apus la săboară adunate n-au fost). Așijderea, îl știia precum bun străjuitoriu nopții ieste, căci atâta de ascuțit la simțire era, cât nu jigăniile vânătoare să poată îmbla, ce așeși nici frundza din copaciu pes te știința lui să cadză peste putință era.

Deci Cucoșul acela lăcuia într-un munte înalt și mare, de unde răspântiia a patru căi a videa și strajea în toate părți tare a ținea putea. Lăcașuri avea multe și mari, din toate părțile bine întărite și cu tot feliul de copaci roditori (de supt a cărora rădăcini ape răci curători ieșiia) încungiurate și înfrâmțășeate era, atâta cât la bunătatea locului câte s-ar cerca, una macar nu lipsiia. Deci Inorogul carte ca aceasta scriind, cătră Cucoș trimasă: „Vechiului și neclătitului priietin, Cucoșului Evropăsc, Ino rogul de crivăț sănătate dzice. Nevoieșiia lucrurilor tâmplătoare între muritori îndămânarea au scornit, îndămânarea din cea înainte mărgătoare simbathie vine, simbathiia fiica asămănării ieste și din dragoste să naște, dragostea priința întemeiadză și bunăvoința-ți ține necurmată (ieste dară priieteșugul între mu ritori lucru prea de minunat, de vreme ce cu chipul carile mai denainte nici cunoștință, nici de dânsul vreo știință au avut, pre acela din strein al său și hiriș îl face, în scurt, alt el într-altul și alt altul în sine ieste, trăiește și viețuiește). Tot dară prieteșugul în linește agonisit nedejde pune ca în tulburate și în potrivnicile tâmplări de agiutorință și împreună pătimaș să-i fie. Cu aceasta pricină încă de demult întemeiatului și în veci alcătuitului nostru prieteșug acmu roada în vreme a-și da și dragostea viptul a-și arăta, precum mi se pare, s-ar cuvini și s-ar cădea (că precum copaciul fără roadă altă nu face fără numai foc, așe prieteșugul fără cele șie următoare altă nu face fără numai colachii și lingușituri). De vreme ce a trupului mieu micșorime în șepte munți copăcioși și umbroși și în șepte văi adânci pline de hinci nici încape, nici sălaș a-și afla poate, și aceasta nu dintr-a mea nestătătoare sau neaședzată fire, ce (precum toți cereștii marturi neminciuninoși îmi sint) dintr-a nepriietinilor asupra mea nestâmpărată vrăjmășie și dintr-a fortunii neplecată urgie. Carea lor neobosită povață făcându-să, potică necălcată, cale neîmblată, vale necercată, vârv nesuit, munte necovârșit, câmp necutreierat și deal neîncungiurat n-au lăsat (că răutatea de tot desfrânată decât piatra din ceriu aruncată mai repede ieste). Așe, cât a dzice s-ar putea, în ceriu de m-aș sui, acolo sint câini, în fundul mării de m-ași coborî, acolo sint dulăi, în munți cotei, în dealuri copoi, în câmpi ogari, în stuhuri sampsoni și în tot locul fălci deșchise, guri căscate și colți rânjiți, ca cum ar fi sămănați pretiutinderea împănați stau. Un corn în loc de armă împotriva a atâțea vrăjmași și patru pi cioare de fugă împotriva atâțea gonași am. De care lucru, so cotind că alt mijloc și leac n-au rămas, fără numai lăsând voia fortunii, cât și cum va vrea să mă dosedească, ca împotrivă nemărgându-i, doară vreodânăoară mai plăcută să va întoarce și din sine a mă mai goni doară să va părăsi. Aședară, pre mine, pre carile pomenitele locuri a mă încăpea n-au putut, încape-mă lărgimea meideanului dragostei tale, pentru prieteșugul pre carile pururea între noi nesmintit și nebetejit am păzit (căci în laturi a mă da am socotit până va trece urgiia). Deci supt acoperemântul dragostei tale, aciuându-mă, voi rămânea, ca și eu, în vreme ce fortuna îmi va sluji, răsplătire, precum voi putea să fac, datoriu să fiu."

Cucoșului slovele Inorogul trimițind, pre carile el citindu-le (căci Inorogul în glasul Cucoșului a cânta știia), în grumadzii Ino rogului frumos și alcătuit graiul Cucoșului să mira. Și îndată sin gur firea sa pomenind, în minte își adusă că de glasul lui Leul să sparie și la locul unde să află ochii Vulturului a străbate nu pot, necum picioarele dulăilor sau a coteilor să încapă. Și așe, îndată pre unul din cucoșii săi trimițând, prin locuri tăinuite povață Ino rogului făcându-să, la lăcașurile sale să-l aducă îi porunci. Carile, mărgând, bunăvoința stăpânului său îi spusă și precum cu dragă inimă priimește ca, în tot feliul de slujbă și priință aflându-să, nu numai în lăcașurile sale neapărate, ca-ntru hirișe ale sale, ce orice și altă trebuință ar avea și prin mâna lui ar vini, pre cât mai de plin s-ar putea a face, pre atâta să va nevoi. Așijderea, precum pen tru povața căii să-i fie ieste trimăs, dzicându-i. Inorogul, după ce ceia ce să cuviniia mulțămită făcu, cu cucoșul împreună să sculă și la sălașurile Cucoșului Evropii să suiră, unde câtăva vreme cu mare linește, afară din toată grijea, viața își petrecu (că în primej diile mari și fortunele adese, cât și de puțină răzsuflare cei pătimași, multă și mare linește a le fi socotesc).

Iară a aceștii mistuiri și a Inorogului așe de tare ascundere pricina au fost aceasta: că după ce Hameleonul au cunoscut pre cum Inorogul din fălcile crocodilului și din toate vicleșugurile lui nebetejit s-au mântuit și acmu tuturor de viclean dovedit și mai vârtos despre Șoim tare probozit și măscărit vădzindu-să, pre cum să dzice cuvântul (din inima rea, rău gând purcede), de ciia aievea asupra Inorogului toate răutățile își pohârni și toate vicleșugurile, ca pre niște dulăi turbați, în ulițile vrăjmășiii își slobodzi și în toată calea fără cale mintea cea fără minte își îndreptă. Și așe, îndată sculându-să și ducându-să, pre dulăi și pre cotei și pre alalți brehăi, pre toți la un loc află, cătră carii cu spurcat glas într-acesta chip vorovi: „Eu încă de demult asupra Șoimului pre pus aveam, adecă că nu cu dreaptă inimă în slujba stăpânilor noștri să află, precum povestea Moliii v-am povestit. Iară acmu, iată, aievea să arătă, că împreună cu Bâtlanul sfaturi asupra epi tropii<i> Corbului au făcut. Pentru prinderea Inorogului nu nu mai cu capul atocma au ținut, ce încă și pentru scăparea lui cu mâna lui pe supt numele altora, pre cât au putut s-au nevoit, și cu mijlocul lui, nepriietinul, carile prin a mele și a voastre nenumărate ostenințe în butucul morții cădzusă, de iznoavă în scaunul vieții s-au urcat (jigania vicleană, precum vicleșuguri a scorni, așe pre alții după cuvântul ei a domiri învățată era). Ce mai mult așteptați? Ce mărturie mai adevărată cercați? Și ce mai bună vreme asupra nepriietinului și acmu și soțiilor lui așteptați? Au după ce în nedezlegate legături v-or lega, atuncea să vă deștep tați? Nu știți cuvântul carile prostimea dzice: (Apa doarme, iară nepriietinul nu doarme)? Au după ce răul gând își vor plini, atun cea să vă sculați? Dară atuncea, ce folos? Acmu, dară, cuvintelor mele a asculta de viți vrea, de lucrurile ce s-au lucrat și de vicleșugurile Șoimului cu ale Bâtlanului aievea și de-a măruntul Corbului să scrieți, ca cu un ceas mai înainte pre aceste piiedece dintre noi să râdice (căci iscoada și nepriietinul de casă cu glăvățina cântariului să asamănă, carile, cu mică micșorimea lui, mari mamini de la pământ în sus aruncă). Și sau pre altul credzut în locul lor să trimață, sau tot lucrul asupra voastră să lasă și, așe făcându-să, încă o dată a lovi și încă cu un mijloc de măiestrii lucrul început a ispiti am. Cu carile bună nedejde am că sfârșitul după pofta noa stră vom videa."

Plăcu dulăilor borâtura Hameleonului și, mai mult înapoi sau înainte necăutând, după a lui cuvinte la Corb carte într-acesta chip scrisără:„Corbului, milostivului nostru stăpân, ogarâi, coteii și toți, mari și mici, dulăii, plecăciune și sănătate! Mai în trecutele dzi le, de une sunate ale Șoimului și a Bâtlanului spurcate chitele cani pre scurt în știre făcusem. Iară acmu de aceleași încă mai aievea și afară din toată îndoința adeverindu-ne, monarhului și monarhiii în știință a da îndrăznim, precum prin multe a noastre dureri și zbuciumări, pre cel de cap nepriietin până la fălcile crocodilului îl adusesem, de unde, scăpare sau nedejde de scăpare macar cum nu avea. Ce preste a toată lumea socoteală, Șoimul cu Bâtlanul, lui cu trup, cu suflet alăturându-să, noi a lui învățătură și îndemnare așteptând, el nu numai pentru scăparea lui cu tot ce-au putut s-au nevoit, ce încă precum cu a noastre meșterșuguri într-aceia silță să fie cădzut înțelegând, cu grele probăzături și de cap clătinături, de moarte și mai rău decât de moarte ni să lăuda și, ca cum un rău prea mare asupra monarhiei am fi făcut, toate ocărâle și batgiocurile lumii în obraz ne-au știupit.

Deci noi, ticăloșii, ca niște drepte și credincioase slugi, ce ieste adevărul dzicem și mărturisim (că slugii adevărate moartea pedepsită în slujba stăpânului, decât viața fericită de la nepriietin pricinită, mai fericită-i ieste). Și pre cât a cunoaște putem, Șoimul și Bâtlanul mai în multă vreme între noi de să vor afla, nu numai căci mari împiedecări ne fac, ce încă și la mai grele primejdii statul lucrurilor să aducă poate. Iară aceștea lipsind, bună nedejde avem că, după măiestriile carile avem să întindem, în scurtă vreme din colții noștri tot nu va scăpa și iarăși voia și porunca la voi, iară slujba și nevoința la noi va rămâne."

De aceasta carte nu puțin să tulbură Corbul, mai vârtos că de la alții asemenea cu acestea audzisă (că picătura adese căzută piatra, iară sicofandiia adese făcută inima despică). Și așe, îndată în locul Șoimului pre Uleu trimasă, Șoimului poruncind ca cum mai curând înapoi să să întoarcă, căci acolea de alte vânători ieste trebuitoriu. Așijderea, Bâtlanului porunci ca prin gârle a mai îmbla să să părăsască, iar amintrilea făcând, Corbul când crăn găiește, bine știe el ce feliu de menituri menește. Șoimul, după luarea poruncii aceștiia, câtva în chibzuiele stătu și nu în puține chitele întră, merge-va înapoi, după poruncă, au nu va merge? Socotind că de nu, și toate câte dulăii scrisese era adevărate, însă dintr-însele unele fiind, prepus avea (macar că de scrisoarea dulăilor știre nu avea) să nu i să cumva fi fost lu crurile descoperit (că vicleșugul, când în gând întră, ca șoarecele țițiiește, iară când să descopere, ca leul răcnește). Deci câteva pricini de zăbăvire scornind, cărți la Brehnace și la Cucunos scri să, ca pentru pricina așe în grabă chemării lui să să înștiințedze. Carii, cevași macară grijă să nu poarte, răspuns îi dederă, că deși Corbul putere epitropii<i> pasirilor are, însă clonțul Corbului pe capul Șoimului să să puie, nime din pasiri nici va priimi, nici va învoi.

Într-aceste dzile și Uleul sosi, carile, cu dulăii, cu Râsul și cu Hameleonul împreunându-să, pentru cea de tot a Inorogului prăpădenie, cum vor face și de ce s-ar apuca, la sfat stătură. Râsul cu Hameleonul, după pestriciunea ce avea, mai multe răutăți și vicleșuguri a scorni știia. Deci Hameleonul îndată fumul spur căciunii și duhul înșelăciunii gros și întunecos slobodzind „Eu, dzice, încă de la tată-mieu, Apariul, meșterșugul maghiii foarte bine am învățat, în care meșterșug deplin învățat și pre alt chip, carile acmu aicea să află, știu, cu carile împreună, de va vrea, o mreaje să împletim, adeverit sint că ori în ce fundul pământului Inorogul ascuns ar fi, meșterșugul mrejii și puterea vrăjii la înșelăciune îl va aduce. Că Vulcanul pre Mars cu Afroditi asupra curviii vrând să prindză și mreaje de fier împletind, descântecul vrăjii în stele scris și tipărit l-au lăsat, pre carile meșterșugul a-l citi putând, după cursul stelelor și după învățătura trupurilor cerești urmând, din mreajea carea vom împleti orice cât de iute și de tare ar fi, într-însa a nu cădea și nescăpat a nu să ținea cu putință nu ieste.

" Iară chipul acela era o jiganie dintr-altă monarhiie, însă mare plată dacă i să da, cu vrăjile lui toată răutatea a nu face nu să feriia. La acea jiganie cu toții mărgând, întâi poveste îi spusără, adecă precum nepriietin de cap pre Inorog au și precum în multe chipuri ispitind, nicicum la mână să-l aducă n-au putut. Apoi sti hurile cele de aur, pre carile Camilopardalis de la capiștea Pleo nexiii le învățasă, citindu-i, cu mare plecăciune i să rugară, ca după înalt și adânc meșterșugul ei o mreaje să le mrejască, cu carea pre acel iute și neprins nepriietin a prinde să poată. Jiganiia (a căriia nume din numărul 1.130 să cuprindea), plăcute stihurile lor audzind, prinsă bucuroasă și carea dintre jigănii în partea Ino rogului să ține întrebă. Ei precum afară din Fil pre altul nu știu răspunsără. Atuncea jiganiia, belindu-și budzele și rânjindu-și dinții, râdzind și cu capul clătind, dzisă: „Dară Șoimul și cu Bâtlanul, mai în trecutele dzile, cu numele tuturor pasirilor viind, mi s-au rugat ca să le împletesc o mreaje cu carea să poată vâna corbi. Au și Corbul împotriva voastră ieste? (Atuncea ei pentru povestea Molii<i> mai cu deadins să adeveriră, însă deodată cu tăcerea o trecură.) Ce de vreme ce Filul de Inorog și Inorogul de Fil să ține, și alta înainte a vă pune am, pre carea priimind-o, și eu mreaja a vă împleti voiu priimi. Să știți, dară, că odânăoară Vidrii am împletit o mreaje, cu carea au prins pe Fil, ce, nefăcându-mi-să plata carea îmi giuruisă, de asupra Filului asupra Vidrii am întors descântecul și într-aceiași mreaje Vidra s-au prins. Apoi, și Filul de cuvânt rămâind, de asupra lui vrajea mi-am luat și asupra Cămilii mai cu vreme au cădzut. Deci acmu, datoriia Vidrii și a Filului asupră-vă de viți lua, mreaje cu carea pre Inorog să prindeți voi împleti (de noroc era Inorogul cu primejdiile sale datoriile al tora a răsplăti, precum întâi pentru Hameleon crocodilului, așe acmu pentru Vidră și Fil vrăjitoarii). Atuncea dulăii și alalți cu toții de plată tare să apucară și spre aceasta cu blăstămi și cu giurământuri vârtos să legară. Spurca ta jiganie cuvinte din multe silave alcătuite din limbă a bolborosi și din budză a șopti începând, descântecul vrăjii asupra Inorogu lui descânta. Iară Râsul și cu Hameleonul, înainte-i îngenuncheați, cu coadele dulăilor spuma de pre gură ștergând, ca unui bodz i să închina (că icoana bodzului și vrajea vrăjitoriului, precum la cei înțelepți tot o ocară, așe la cei nebuni tot o cinste are). Deci ei mreaja acmu giumătate împletită pre mâne gata să o ia adevărat știind, cu mare veselie jiganiii mulțemită făcând, la alte a străjilor întărituri să orânduiască să dusără. Iară nu după mult ce ei ieșiră, în locul lor Șoimul împreună cu Bâtlanul sosiră (că Șoimul, limba jigănii neînțelegând, pre Bâtlan în loc de tălmaciu cu sine pur ta), căriia de chemarea lui înapoi și precum să margă au socotit îi spusă și precum de acmu înainte asupra Corbului a vrăji să să părăsască îi dzisă, căci lucrurile într-alt chip s-au mutat.

Jiganiia vrăjitoare, sau lucrurile mai într-adânc nu prea so cotind, sau socotind și vrând, pentru mreajea carea asupra Ino rogului au împletit, Șoimului spusă. De care lucru, Șoimul înțelegând, mai multă acolea zăbavă nu făcu, ce îndată ieșind, de nevinovățiia Inorogului și de nepocăită răutatea Corbului aminte aducându-și, așijderea de giurământurile carile încă nu de multă vreme amândoi făcusă pomenind, îndată Inorogului știre trimasă că jiganiia vrăjitoare cu lingușiturile dulăilor și cu grea plata Corbului, mreaje cu descântec asupra lui au împletit, de carea foarte aminte să-i fie. Iară el de Corb chemat fiind, ieste într-acolo preste puține dzile să purceagă și după cuvântul dat vecinic priietin să-l știe. Acestea Inorogul înțelegând, la lăcașurile Cucoșului să suisă (precum mai denainte s-au pomenit), unde pășune de biv, ape limpedzi, izvoare răci, grădini cu flori, livedzi cu pomi, pomi cu roadă și roadă de toată dulceața avea, în fel de fel de desfătări și în divuri, în chipuri de dezmierdări viața își petrecea. În scurt, să dzicem, în toată negrijea și lineștea să afla, fără cât una nu mai lipsiia, adecă depărtarea de la locurile sale, și alta prisosiia, adecă starea fericirii și nemutarea norociii nepriietinilor lui. Într-acesta chip Inorogul nefericirea într-un chip cani cu de-a sila în fericire întorcând (că de multe ori răbdarea, de fierul sufere lii vasul legându-și, pre cele nepărăsite valurile fortunii încăle când biruiește), vremea (carea dascălul și învățătoriul tuturor ieste) ce cale îi va arăta și ce meșterșug îl va învăța aștepta. Intr acea vreme, una din jigăniile streine (carea nici cu o monarhiie parte nu avea), la Inorog viind, veste ca aceasta îi adusă: „În părțile noastre, dzice, vrăjitoare să află carea cu puternice vrăjile ei apa în piatră și piatră în apă întoarce. De a căriia nume Filul audzind, la dânsa au mărs, carile cu atâta a trupului mărime ce are, umilite închinăciuni și până la pământ plecăciuni îi făcea și cu răvărsate lacrimi și îndesite suspinuri îl ruga ca, milostiv spre dânsul arătându-să, vrajă să-i vrăjască și o mreaje să-i împle tească, cu carea strutocamile a vâna să poată. Și aceasta făcân du-i-să, cu mari giurământuri să lega, precum și cea dintâi și ceastă de acmu plată în scurtă vreme îi va face (că scăpatul la minciuni și lacomul la giuruințe mari pre lesne inima își dau)." Jigania lacomă, nu atâta pentru umilință (că lacomul a să milostivi n-au învățat și, de-au și învățat, până a nu învăța, au și uitat), cât pentru grele giuruințăle Filului, prinsă bucuroasă, însă cu această socoteală, adecă întâi de frățiia și tovărășiia Ino rogului de să va lepăda. La care cerere, Filul, cu mare ciudesa și mirarea a toată zidirea, cuvântul își dede, socotind că cu vicleșug, vicleșug va vicleni și cu amăgeală, amăgeala va amăgi, ce în zădar. Că macar că atuncea vrăjitoarea mreajea împleti, lațurile întinsă și silțele supusă, ce, sau meșterșugul îi era minciunos, sau, de nu era minciunos, era neputincios, de vreme ce în multe chipuri voroava își schimba, că uneori dzicea că mreaja asupra Corbului au fost menită, alteori dzicea că asupra Struțului ieste împletită, iară mai pre urmă dzisă că, de nu să va strica vâlfa Inorogului, mreajea lui ceva să vânedze nu poate, căci cu cornul Inorogului are antipathia (aceasta și socoteala putea da, de vreme ce vrăjile lui spre moarte olăcăriia, iară cornul Inorogului precum purtătoriu de viață ieste, cine va tăgădui?). Deci de va fi voia Filului ca în mreaja ce împletește struți să vânedze, întâi cu Corbul prieteșug făcând, de împreunările Inorogului așeși de tot să să părăsască. Iară amintrilea, nici vrajea, nici mreajea în ceva a-i sluji poate. Filul, săracul, sau în prostimea inimii ce avea să amăgiia, sau lăcomiia vânatului spre strâmbătate ca aceasta cu totul a să da îl împingea (atâta nesățioasă pofta cinstei pre cei ce o doresc orbește, cât pentru râsul unui ceas de astădzi plânsul unui an ce vine nu socotește). Așe, Filul, nu numai cu mari giurământuri, precum de multă vreme nici să-l fie vădzut să giura, ce încă precum de l-ar ști unde să află, singur el știre vânătorilor ar da. Așijderea, adăogea dzicând, precum și el cunoaște că pricina a toată tulburarea a aces tor doaă monarhii Inorogul ieste, și, până el suflă, acestea să răzsufle peste putință ieste. Într-acesta chip și vrăjitoarea pe Fil, și Filul pe vrăjitoare a amăgi socotiia. Că vrăjitoarea gândiia că de va vâna pre Inorog, fără greș prețul mrejilor de la dulăi își va lua, iară Filul chibzuia că de va vâna pre Strutocamilă, pre alte dobitoace spre sine a le întoarce pre lesne-i va fi, și atuncea Cor bul, vrând-nevrând, spre pace a pleca îi va căuta. Ca acestea și altele ca acestea cel ce vrăjiia cu cel ce să vrăjiia în vânt arunca și gândurile în aier își spulbăra (precum mai pre urmă sfârșitul au arătat), că într-aceiași vreme din părțile os troavelor mediterane o jiganie mare s-au râdicat, ai căriia mreji și vrăji atâta de tari și de mari era, cât pre toate celea ce de la ceialalte jiganie tocmite era, îndată în deșert le scoasă și, așeși de tot fărâmându-le, le rumpsă. În care vreme, Inorogul, vădzind că chipurile vrăjitoarelor s-au schimbat și vrăjile spre alte des cântece s-au mutat, așijderea de mrejile carile întinse și acmu rumpte și destinsă fără nici o grijă socotindu-să, îndată de la lăcașurile Cucoșului coborându-să, la ale sale să dusă.

De care lucru, Râsul, Hameleonul și alalți dulăi, de știre luând, nu în puțină frică întrară și nu mică întristare luară (că voia rea din dreptate mângâierea în curățeniia inimii pune, iară întrista rea din strâmbătate frica răsplătirii înainte aduce).

De care lucru, iarăși alfavita din-ceput a citi și buchele din capăt a prociti începură, sfaturile înturnară, voroavele răsturnară, gândurile tăvăliră, chitelele prăvăliră, dârmoiară și cernură, nighi na din grâu și bobul din madzire să aleagă nu putură, grămădiră, vrăvuiră, aruncară, scuturară, spulbărară, vânturară, pleavele din grăunțe a despărți, obosindu-să, să lăsară. Iară, ah, iar, vah, iar, ai, iar vai! Bolnavul să însănătoșadză, nepriietinul să învârtoșadză, lângedul să țăpinește, slabul pașii își sprijenește, iată, mai mortul să scoală și pre noi, pre vii, mai ne omoară. Ostenința a atâta vreme, mulțimea a atâtea pagube, șirilăile sudorilor, izvoarăle lacrămilor și alalte toate cu totul în vânt și în deșert să dusără. Iată, Inorogul la câmp, fără sială, iată-l-ăi la lăcașurile sale fără dodeială, iată-l-ăi, toate pre voia lui deplin a fi nedej duiește fără îndoială. Vremea lui lină, noaă tulbure, vrăjitorii și mrejitorii, sau neputincioși, sau necredincioși, în lucru nestă ruitori, la cuvânt nestătători. În scurt, în ceva și în cineva nedej de, credință și adevărată priință n-au rămas. Bine ar fi dară de-ar fi cu putință monarhiii noastre altă chivernisală să să puie, jiga niia aceasta cu blândețe și cu binișor, iar nu cu îndârjie și cu rău ieste de domolit. Iată, vânătorile ne batgiocuri, iată, mrejile în toate părțile ne șpârcui, iată, toate meșterșugurile în darn și toate trudele în zădar ne scoasă, iată, lui locul a să lărgi, iară noaă a să strâmpta au început, până în cea de apoi sfârșitul cum va vini cine poate ști? (Că de multe ori în locul celui nedejduit și așteptat sfârșit, cel nenedejduit și neașteptat a vini poate). Și aceasta nu numai unui chip privat și deosăbit, ce a tot trupul publicăi de nemutat primejdie va aduce. De care lucru, și noi, nu numai pizma și voia unuia a urma, ce folosul cel de obște a căuta ni să cade (că între muritori mai cinsteșă și mai adevărată laudă a să agonisi nu poate decât carea cu folosul a toată publica s-au câștigat).„Deci, pre cât socotesc, Dulăul cel bătrân dzisă, de tot adevărul lucrului (toate colachiile de la mijloc râdicând), Cor bului să spunem, ca doară și el socotelelor și pizmelor sale sfârșit a pune va putea (că de multe ori unde cuvântul a isprăvi nu poate, isprăvește bățul) și doară mai spre bună minte inimile îmbelor părți a întoarce vom putea, ca într-acesta chip, precum vrăjmășiii lor sfârșit, așe trudelor noastre coneț a afla să ne învrednicim".

De acestea cuvinte Râsul hohotiia, iară Hameleonul fisiia, pre carile unul în râs, altul în vis le tâlcuia și, ca cum sfaturi de bat giocură ar fi, le măscăriia, de vreme ce bine știia că cele de multe ori amăgele și minciunoase văpsele toată zugrăvala și chipul adevărului scârnav au muruit și la cel luminos chip și a adeverinții figură a vini preste putința șarurilor a fi dzicea. Și așe, dintr-aceste a pricii scântei, între vânători focul gâlcevii și a dihonii a să ațița începu. De unde Dulăul ciobănesc, macar că lătra, însă într-adevăr a lătra într-acesta chip începu: „Audziți voi, jiganii, nu atâta pre dinafară, pre cât pre dinluntru văpsite, agiunge-vă cât până acmu și până într-atâta monarhiile ați ames tecat și toată și mai nestânsă iasca vrăjbii între dânsele ați arun cat. Puneți-vă hotar și țenchiu răutăților voastre, părăsiți-vă mai mult cleștele strâmbătății în mâna lăcomiii a alcătui, fie-vă de sațiu, cât în vremea a patrudzăci de ani, ca valurile țărmurile, nepărăsit, voi monarhiia Leului cu fel de feliuri de areți și de miha nii a o izbi și din tuspatru colțurile a o scutura nu v-ați săturat, pre carea, iată, la cea mai de-apoi și netămăduită răzsipă ați adus-o. Au și monarhiii Vulturului același cântec viți să cântați ? Au și pe publica pasirilor cu aceleași veninate și fărmăcate drojdii viți să îmbătați? Au nu cunoașteți că de vreme ce cu răutate ceva a să săvârși nu să poate, sfârșit și istov răutății a pune trebuie? Și de nu spre altă nedejde calea să deșchide, încailea vremea a chivernisi și schimbările tâmplărilor a pândi a înțelepților lucru a fi să socotește (că spre vânt a știupi și piatra la deal a pohârni aievea lucru nebunesc ieste)".

Înfocat oarecum și încă mai cu mare mânie ațițat și mai spre mare răutate pornit de acestea cuvinte, Râsul cu cumplită urgie cătră Dulău dzisă: „O, cap de hârtie cu crieri de aramă, o, sac de mătasă și plin de fișchie, o, ferice de voi și de monarhiia voastră, când nedejdea voastră în credința Inorogului viți aședza și din aședzimântul lui lineștea vă viți aștepta. Au nu Inorogul mai mult dobitoc cu patru picioare decât pasire cu pene și cu doaă aripi ieste? Au pasirile pentru dobitoc mai chiar și mai adevărat decât dobitocul vor giudeca? Au în cele streine decât în cele ale sale cineva mai mult a filo<so>fisi poate? Nu orbul, ce cel cu ochi giudecă de văpsele, ochii noștri în trupul nostru, iară ai voștri într-al vostru sint deșchiși. Nime casa altuia mai mult decât pre a sa a cunoaște poate. Noi sintem carii cea mai multă viață cu Inorogul împreună ne-am petrecut, noi sintem carii a lui gând și fire am cunoscut, noi sintem carii și prin ficații lui am trecut și ce idol înluntru poartă și ce icoană afară arată curat știm. De unde adeveriți sintem că totdeauna inima-i, gândul și, de i-ar fi cu putință, și fapta spre răzsipa Corbului și spre prăpădeniia monarhii<i> Vulturului au stăruit. A căruia fire din începuta vrăjmășie a să întoarce preste toată cuprinderea scotelii ieste și mai vârtos adevărul a grăi de vom vrea, el atâtea gonituri, lovi turi și netămăduite rane, carile de la noi au luat, și atâtea de viață primejdii, în carile le-am adus, cu ce minte socotiți că din tabla inimii sale le va putea șterge? În zădar, dară, ca acestea gândiți și sfat, ca cum ar fi de nepriietini, sfătuiți. De care lucru, a mea sentenție ieste, de acmu înainte, (decât prieteșugul cu prepus și ascuns neprieteșugului, la ivală mai de folos ieste. Căci vrajba la ivală fiind, paza și strajea despre vrăjmași mai trează și mai deșteptată stă). Iară amintrilea, în leagănul îngăimării, somnul peirii fără veste și când nici vom gândi, atuncea ne va stropși". Acestea și altele multe ca acestea Râsul, spre împiedecarea aședzimântului, împotriva Dulăului, pre cât putu, ritorisi și macar că pre o parte să părea că cuvântul adevărul atinge (căci dintr-îmbe părțile încredințarea cu greu putea fi), însă cu inima și cu gândul, de la limanul lineștii, departe, în valurile tulburării, să bătea, de vreme ce din gură neîncredințarea argumentuia, iar din gând so cotiia că macar vremenică pace între dânșii de să va cumva aședza, cât de în scurtă vreme, din cele nenumărate vicleșugurile lor, multe pot să să descopere, pre carile Inorogul în catalogul său pre amăruntul însămnate le avea. De carile Corbul în științându-să (căci jiganiile din fire vicleșugului date, multe urgii în capul Corbului odată să aducă silisă), să nu cumva de tot de spre dânșii să să răcească și până mai pre urmă să nu li să cumva slovele îndrăpt citească (carea s-au și tâmplat).

Deci la cazaniia carea Râsul împotriva păcii făcusă, Dulăul cel bătrân într-acesta chip răspunsă: „Bine ne dzici, o, Râs de râs, că capete de hârtie și crieri de aramă sintem și în saci de mătasă gunoiu scârnav purtăm. Adevărat, dară, că precum ne împo dobești, așe și sintem, că de n-am fi fost așe, monarhul nostru, în lingușiturile și măguliturile voastre împleticindu-să, nu s-ar fi înșelat. Ce precum din vremea a patrudzăci de ani ispitiți și probăiți vă aveam, bine și de folos ar fi fost, tot cum v-am știut, așe să vă fim știut, și precum v-am ținut, tot așe să vă fim ținut. Iară acmu, ca cei fără crieri, cu același picior lovitura într-aceiași piatră am poftorit ș-am întriit (că o dată și de da ori într-o ma terie a greși, a muritorilor, iară nepărăsit în mijlocul netrezvirii și a neîndreptării a rămânea a celor fără crieri lucru ieste). Și mai mult altăceva a dzice nu avem, fără numai, pentru alte poate fi a monarhiii noastre fapte urâcioase cereștii asupră-ne urgie ca aceasta ș-au vărsat, carea, de tot mintea amețindu-ne, socoteala ne-au îmbătat, ca pre cei ce toată lumea tuturor de vicleni și de înșelători i-au cunoscut și i-au arătat, noi numai în loc de adevărați priietini și la cuvânt stătători să-i ținem și să-i avem, până când (carea să nu învoiască Dumnădzău) cu rele îndemnările și spur catele fapte prin scârnave organe ca voi la cea deplină plată și cea desăvârșită prăpădenie să ne aducă (că a faptelor rele începătură spre rău sfârșit pleacă și tesla carea lovind nu tocmește, adevărat ce au fost tocmit răzsipește). Acmu, dară, o, jiganiilor, agiunge-vă, agiunge-vă, dzic, cu undelemnul pizmei voastre pojarul răutăților în toată lumea a ațița! Lăsați sfaturi a ne mai da, carile cunună de spini și brățări de lanțuje ne împletesc. Fie crierii noștri cești de aramă macar câtăva vreme de ciocanele clivetiturilor voastre neloviți și neciocăniți. Aveți-vă crierii cei de aur la voi și noi cești de aramă la noi, neamestecați voi a voastre și noi ale noastre să gândim și să chivernisim. Părăsiți-vă mai mult împotriva socotelii noastre basnele voastre cele obraznice a arunca. Că viu Vulturul ceresc, că toate negre petele și pestriciunile răutăților voastre în văpsala roșelii le vom întoarce, de carile nici Camilopardalul a vă spăla va mai putea, macar că între gloate să dzice precum el apa vie și apa moartă în tidvă să fie țiind. Deci, de acmu înainte lucrurile monarhiii voastre singuri voi vi le căutați, că noaă ale noastre nevoi și asuprele (carile mai mult cu pricina voastră ne-au vinit) destule și de prisosit ne sint."

Hameleonul cu Râsul vădzindu-să că din tovărășiia a altor vânători să izgonesc și mai vârtos cunoscând că socotelele lor spre mutarea lucrurile într-altă față stăruiesc, pusără sfat în doaă chipuri: Cel dintâi era ca Pardosului știre să dea (carile pre aceia vreme Strutocamila păștea și între dobitoace jiganie mare să făcuse), pre cum soțiile din partea monarhiii Vulturului pre altă cale s-au abătut și precum semnele arată, cu cei de obște nepriietini legătură de pace vor să facă. Iară cel al doilea sfat era ca Hameleonul cum mai curând la monarhiia Vulturului să să ducă, ca acolea cu sin gur Corbul împreunându-să, cât mai mult va putea lucrurile să amestece și ipopsiia Corbului asupra Șoimului mai vârtos să adaogă, adecă precum cu nepriietinii una s-au făcut și dulăii vânători, carii acmu spre împăcare stăruiesc, pacea aceia precum până mai pre urmă de vrun folos nu va fi să arete. Deci cu mestecăturile și cu minciunele de va putea ceva isprăvi, bine. Iară de nu, de acolea, cum va putea mai curând, la monarhiia Leului să treacă, ca cum va putea mai tare suma să strângă, carea în munți pentru plata mrejilor și a vrăjitorilor cu datorie cheltuise. Ei, dară, acestea îndată ce le sfătuiră, îndată a le face începură și cum mai în grabă cătră Pardos carte ca aceasta trimasără:„Râsul și Hameleonul, Pardosului și Veveriții, iubiților frați, sănătate! În știre să vă fie că lucrurile noastre nu în statul lineștii să află, de vreme ce ogarâi, coteii și alalți toți dulăii, și mari și mici, a monarhiii Vulturului vânătorii, mai mult vânătoarea a de lunga mai de tot s-au părăsit și mai vârtos că pentru tractatele de pace între dânșii cuvintele vârtos au început și sfârșitul tuturor pre noi așeși de tot din sfaturile și lucrurile de obște ne-au lepădat. Ce noi, mai denainte porunca Corbului știind, cu carea pre noi ne îndemna, iară pre dânșii îi învăța, ca cevași macară afară din știința noastră să nu facă, de multe și de multe ori de cele pentru folosința obștii îi înștiințam, îi învățam și spre celea ce să cade îi îndreptam. Iară ei, ca niște necunoscători și de duhuri înflăcioasă purtători, ale noastre învățături acmu în samă nebăgând, din capetele sale pre cărări strâmbe și șuvăite a îmbla au început. Și de vreme ce lucrurile așe s-au tâmplat, căutați de acolo lucrurile foarte bine să vă socotiți și de ieste cu putință monarhiia noastră singură din sine să să stăruiască și singuri noi împotriva a atâțea vrăjmași să ne luptăm, de vom putea, cum mai curând să ne înștiințați, căci noi, pre cât cu socoteala a agiunge putem, monarhiia Vulturului, cu vreme, nu numai cât de tot de la sine ne va dizlipi, ce încă și mare împotrivnică a ne fi, fără prepus ieste (că obrinteala ranii de pre margini să cunoaște). Și fiți sănătoși."

După trimiterea cărții aceștiia, și Hameleonul nu mult zăbă vindu-să, spre monarhiia Vulturului drumul apucă. Ce dintâiași dată precum această călătorie în zădar să-i fie semnele o arăta, de vreme ce Șoimul (precum mai sus s-au pomenit), lucrurile tocmindu-și, lângă Corb să dusese, carile și mai la mare cinste decât întâi încăpusă. Unde sosind Hameleonul, nu numai ușă să între, nu numai gaură să încape, ce așeși nici crăpătură cu ochiul să privască, loc și vreme ceva împotriva Șoimului să scornească nu află. Și așe, socoteala de acasă cu cea din târg netocmindu-i-să, la toate, de nu de bunăvoie, de nevoie îi căută a tăcea și alte lingușituri și chipuri de amestecături a scociorî să nevoi. Aședară, pentru Șoim în ceva gura-și a deșchide neputând (căci Brehna cea și Cucunozul din fire neînvoință și antipathie cu Hameleonul și cu toată simențiia lor vrajbă vecinică avea), pre Inorog, pre Fil și pre alții (carii nepriietini să număra și era) cu spurcate sicofandii și viclene năpăști cătră Corb îi trecu. Așe cât Corbul, spre mai toate cuvintele urechea inimii a pleca din fire obiciuit fiind, din sfătuirea și îndemnarea adevăraților lui priietini să abătu și de iznoavă carte ca aceia cătră vânători scrisă, cu carea tare le porunciia, ca de tractatele păcii nepărăsindu-să, supt numele aședzării lațul răsturnării Inorogului să întindză. Numai de Fil să să părăsască le dzicea, de vreme ce voia vrăjitoriului a trece nu poate, nici vreo pricină adevărată ca aceia asupra Filului are, iară deși are, dzicea că cunoaște că nu hirișă firea lui, ce din îndemnarea altora Filul în rândul nepriietinilor s-au numărat. Deci tot lucrul în stropșirea și de tot prăpădirea Inorogul stând, numai asupra lui goana, ori cu ce mijloc ar fi, să nu părăsască și cu bine, și cu rău vârtos le porunciia. Acestea și ca acestea Hameleonul, pre cât mai în grabă putu, ară, sămănă, grăpă, săceră, trieră, vântură și în jitnița răutăților Corbului le aședză, pre carile în vremea lor să răzsaie nedejdu ind, pentru ca spre monarhiia dobitoacelor să margă voie să-i dea să rugă. Corbul, câteva în chip mai de taină poruncindu-i și ales pentru slujba carea spre vânarea Inorogului arătase, cu nu puține daruri dăruindu-l, unde voia îi va fi să margă, voie îi dede. Hameleonul, voie și dzua bună luând, cum mai curând în mo narhiia dobitoacelor trecu, unde mărgând, ce au lucrat și ce au aședzat mai pre urmă la locul său ales să va povesti.