Istoria ieroglifică/Partea a dzecea

Sari la navigare Sari la căutare


Hameleonul, dară, așe de acolo spre monarhiia dobitoacelor purcegând, Șoimul înaintea Corbului lucrurile Bâtlanului a aședza să apucă, pentru ca și pe Hameleon de minciunos să dovedească și credința sa și a Bâtlanului să întărească și toată vredniciia Ino rogului precum ieste și precum au cunoscut-o, să o perigrăpsască (căci Hameleonul cătră Corb dzisese precum Bâtlanul asupra Cor bului în prieteșug cu Filul și cu Inorogul să să fie legat). Deci toată ispita credinții Bâtlanului într-aceasta punea, ca Corbul trimițând lângă sine să-l cheme. Deci după poruncă, îndată de va vini, a lui credință singură din sine să va dovedi, iară nevi ind, sămnul temerii vicleșugul inimii îi va descoperi și adevărat nepriietin a fi îl va arăta. Iară alalte cuvinte a Șoimului cătră Corb într-acesta chip fură: „Lucrurile firești (milostivul mieu și de bine făcătoriu stăpân) și cu un cuvânt să dzic, oricâte de la ceriu până la ceriu să văd, să simt și să înțeleg, cei a firii iscoditori și cu de-adinsul cercători, dzic, precum patru pricini să li să dea. Pricina adecă: cine, din ce, în ce chip și pentru ce. Deci dintr-aceste patru cele trii înainte mărgătoare (pre cât a mea proastă socoteală agiunge) adevărat fizicăi slujesc. Iară cea mai de pre urmă nici cum cu fizica a să amesteca poate (macar că grei și deplin învățători așe au slăvit), ce numai ithicăi, adecă învățăturii obi ceinice temeiul și sfârșitul ieste (ce pentru ca proimiul voroavei mele cu lungimea ceva mai mult supăr să nu aducă, în scurt, pre cât voi putea și a proimiului cinste să păzăsc și deșchiderea a alalte voroave precum să cade mai chiar să sfitesc voi sili). Ieste dară firea în lucruri, carea le face a fi ce sint și a lucra ce au poruncă a lucra, și aceasta afară din toată socoteala pricinii săvârșitoare, însă numai porunca și orânduiala aceluia, carile din ceput spre vecinică și neobosită clătire au pornit-o, carea pre cum a nu să obosi, așe nici a să schimba, nici a să muta știe sau poate. Neschimbată, când dzic, în fețe, iară nu în atomuri, tre buie să înțelegi de vreme ce toate atomurile în toate fețele, în toată vremea cursul perioadelor sale făcând și săvârșind și ca-ntr-un vârtej întorcându-să, tând la nemica, tând la a fi a lucrului să întorc. Adecă de o parte născând, iară de altă parte perind, singură schimbarea atomurilor tâmplându-să, ființa fețelor, după hireșul său neam întreagă și neschimbată să pădzește (căci nici cel firesc lucrătoriu osteneala simpte, nici materia lipsește, nici formei după a sa orânduială firește împiedecare sau de tot ștergere a să da poate). Că, amintrilea fiind, încă de demult vrunul din chipurile neamurilor de tot a pieri s-ar fi tâmplat.

Tot, dară, orice firea firește lucreadză, pricina săvârșitului preste socoteala și simțirea ei ieste. Că amintrilea dobitocul nu mai dobitoc a naște ar fi lăsat, iară nu lupul pe oaie și șoimul pe porumb a mânca ar fi putut. Așijderea, cele firești toate în sferă să întorc și sferâi firește sfârșit nedându-să, iată că nu pen tru odihna sfârșitului, ce pentru vecinica clătire de la neclătitul călătoriu să clătește. Soarele, luna, ceriul și alalte trupuri cerești toate, din-ceput năpărăsit și cu mare răpegiune aleargă, însă nu cu aceia socoteală, ca doară vreodânăoară la doritul țenchiu și sfârșit agiungând, să să odihnească, căci așe (precum s-ar putea dzice), încă demult ar fi cunoscut, precum firește la sfârșit să agiungă, preste putință îi ieste și precum până acmu în vreun punct a sferii lucrării sale loc de stare n-au aflat, așe și de cii înainte în vecii vecilor, precum nu va mai putea, demult nedej dea i s-ar fi curmat, fără numai cândailea clătitoriul firii (cel ce în clătire nehotărâtă și neodihnită o ține), după a sa slobodă și puternică voie vreodată a o clăti ar părăsi. Aședară, toate lucru rile firești, cu una și singură a soarelui paradigmă, precum să cade a să înțelege să pot. Că precum soarele de la punctul Racu lui până la punctul Capricornului să suie și să pogoară și în tot anul, macar că toate locurile îmblării sale negreșit atinge și cer ceteadză, însă nici curgerii sfârșit a face, nici odihnii a să da poate, fără numai cât cu apropiierea și depărtarea sa de la lo curile ce privește, mutările și schimbările vremilor pricinește, și aceasta afară din toată socoteala și simțirea sa. Într-acesta chip și cursul a toată fapta nepărăsit atomurile schimbându-și, toate cele din-ceput chipuri nebetejite și nepierdute păzește. De unde aievea ieste că țenchiul sfârșitului nu în socoteala fireștilor, ce într-a izvoditoriului și pricinitoriului firii ieste. Și așe, socoteala sfârșitului, din cele firești cu totului tot râdicându-să, rămâne ca după pricina pricinilor, în care a doa pricină socoteala pricinii sfârșitului să să afle. Și aflând-o, să o pricepem trebuie. Deci, precum aievea s-au arătat, de vreme ce în cele firești socoteala pricinii sfârșitului firește nu să află, anangheon ieste ca în cele ithicești stăruită să rămâie. Așijderea ithica nu altor fapte, fără numai ceiia carea cu socoteală și cu înțelegere ieste, slujește. Deci oricarea între fapte în lucruri are socoteală, aceiași și a sfârșitului socoteală, ce, pentru ce face, a avea poate; și aceia numai un țenchiu și hotar lucrurilor sale puind, la carile agiungând, precum la sfârșit au agiuns să cunoască, și așe, de clătirea ce făcea să să odihnească. Cu acesta mijloc mare lumină celor ce cu înțelegere să slujăsc a lumina poate și ascuțită sabie împotriva celora ce pre ziditoriul tuturor a tăgădui nebunește îndrăznesc, în mână să ia, de vreme ce deosăbirea zidirii și a ziditoriului dintr-aceasta chiar a să cunoaște poate. Căci ziditoriul, după înțe lepciunea și puterea sa, zidirea săvârșind, de lucru să odihnește și, ca un deplin în putere stăpân, o dată numai poruncind, din veci și până în veci zidirea ca o slujnică după poruncă nepărăsit alear gă. Deci precum toate alalte, câte supt ceriu zidiri să află, din zidi toriu să deosăbăsc, căci socoteala nu a sfârșitului, ce a poruncii numai au, așe una numai ziditoriului său mai aproape și a să asămăna să dzice, căci precum a poruncii firească socoteală, așe a sfârșitului fericirii și nefericirii, a binelui și a răului său chibzuială și adevătată hotărâre a cunoaște poate. Și aceasta macar că nu din fireasca sa vrednicie, ce oarecum împotrivă și peste fire, o înțălegere mai mult decât firească și dumnedzăiesc și ceresc oarece (căruia suflet înțelegătoriu îi dzicem), în sine strălu mineadză, carile, preste cele firești hotară râdicându-l, la cele metafizicești, ithicești și theologhicești cunoștințe îl povățuiește. Aședară, din cele înainte pomenite a culege putem, ca oricare zidire ithicește din-ceputul lucrului socoteala sfârșitului ar avea, aceia ziditoriului său cu partea înțelegerii să să asemene, iară carea firește numai cele trii pricini ar priimi, iară socoteala sfârșitului nu ar avea, ce numai după poruncă nepărăsit și peste simțire ar alerga, aceia ziditoriului nicicum în ceva să nu să asemene, ce una din cele multe și mai nenumărate în periodele sale pururea alergătoare și ca cele mai proaste celui mai de cinste slujitoare și îndămnătoare să fie.

Acmu, dară, la cuvântul ce vream să dzicem întorcându-mă, dzic: să nu cumva gândești că socoteala mea au fost noaă și neaudzită filosofie să-ți vândz, nici în zădar (precum mi să pare) cui și în ce socoteala pricinii sfârșitului slujește în tot chipul chiar a-ți arăta m-am nevoit, ce mai vârtos de stepăna ființii tale aminte aducându-ți, în statul carile te afli, cu ce parte din fire și cu ce parte mai mult decât din fire ești alcătuit și stăruit să cunoști și cunoscând îmbe părților ale sale și celea ce li să cuvin slujbe să orânduiești, ca fietecarea pre calea și orânduiala sa să margă (că cârma la corabie, zăbala la cal, socoteala la înțelegători sinonime sint). Deci trebuie să știi, o, Coarbe, că pre o parte (precum mai sus am dzis), din fire, decât un atom din cele multe altăceva mai mult nu ești, iară pre altă parte, cu socoteala slujindu-te, lucru rilor tale un țenchiu și loc însămnat și hotărât să pui, ca la acela vreodânăoară agiungând, spre odihnire să te aședzi. Și nu nu mai cu atâta, ce așeși cu tot chipul să nevoiești trebuie ca nu la altul, fără numai la cel bun și fericit sfârșit să nemerești (că pre cum socoteala rea la cel rău, așe cea bună la cel bun sfârșit fără greș duce). Acmu, dară, ia aminte și pune în socoteală, a atâtea răscoale și tulburări (cărora cu ce socoteală începătura le-ai făcut, nu știu) sfârșitul carile va să fie? Și, de ieste vreunul, când și cum va să fie? Iată, amândoaă monarhiile din patru părți s-au scuturat, iată, lucrurile publicăi noastre spre groznică răzsipă s-au plecat, râdi carea așteptând, căderea ne sosește, unele altora s-au ameste cat și toate în tot chipul s-au strămutat. Și până acmu (pre cât a mea socoteală a cunoaște poate), macar cu prepusul vreun chip de săvârșit chiteala nu dă. Toți niște atomuri putredzitoare sin tem, toți din nemică în ființă și din ființă în putregiune pre o parte călători și trecători ne aflăm. Una numai rămâitoare și în veci stătătoare să ține și ieste, adecă sfârșitul carile în bunătate să plinește. Căci din cea vie și vecinică adevărată socoteală începătura începăturilor și sfârșitul sfârșiturilor purcede. Nici alt sfârșit bun și fericit a să numi sau a fi poate, fără numai carile de la dânsul începe, cu dânsul mijloceadză și într-însul să odihnește. Vulturi ne-am ținut, liliecii mai în trecutele dzile ne-au bat giocurit, lei ne-am numit, țințarii și mușițele ne-au obosit și de toată ocara vrednici a fi ne-au arătat. Celor mici și slabi atocma să ne punem neputând, cu jiganiile mai mari și mai tari de luptă ne-am apucat. Pre Inorog gonim, pre Fil izgonim, Lupului țircăla muri, din carile să nu cumva iasă, i-am șiruit, pre Ciacal în numărul jigăniilor nu-l numim, pre Căprioara sălbatecă ca cum duh viețuitoriu n-ar avea o socotim. Au nu sint acestea toate mai mult decât liliecii, au nu sint mai vrednice decât muștele? (Ce ochiul mândriii pe leu șoarece vădzind, mai pre urmă pre șoarece leu simpte.) De ieste dară la cineva începutul cu socoteala sfârșitului și sfârșitul cu chiteala începutului împreunată, dintr-aces te mai sus pomenite culeagă. Mă rog, lucrurilor noastre ce sfârșit ieste să urmedze? Precum rău și prea rău ieste să urmedze și cel cât de tâmp la socoteală va putea pricepe. Deci de-l cunoști, o, Coarbe, și de pizmă numai într-acesta chip îl poftești (căci voia slobodă putere ca aceasta are, ca vădzind și cunoscând cele mai bune, cele mai rele să urmedze), împotriva celuia ce ț-au dăruit socoteala te pui. Căci el spre binele tău dându-ți-o, tu cu aceiași spre răul tău te slujești. Și așe, sau mărturisește că fără socoteală începând, spre rău săvârșești, sau precum singur pre tine din bunăvoia ta altor proaste și lepădate fapte te asemeni și de la cea mai de-a firea și mai evghenichi te dezsameni. De unde aievea urmadză că siloghizmul carile ai alcătuit în barbara, acmu să încheie, cra, cra, cra. Și nu numai după Istoriia ieroglificească cu numele Corb, ce așeși cu trup, cu suflet și cu totului tot, același și adevărat așe să fii te arăți.

De care lucru, ca acela ce adevărat priietin și dreaptă slugă îți sint (și mai ales că Corbul cu alalte pasiri rumpătoare oarecare rudenie având, între noi nu puțină simbathie să naște), celea ce cu ochii de față am vădzut, cu urechile fără prepus am audzit, cu mânule fără greș am pipăit și precum în rădăcina adevărului sint le-am priceput, a ți le povesti și cu curată îndrăzneală a ți le grăi nu mă voi sii (că adevărul, deși târdziu, însă în deșert și nedovedit a rămânea nu poate). Copaciul pizmei, carile încă de demult strâmbe și cohâioase rădăcini lungi și late crăngi au aruncat, din livada inimii tale de tot a-l dezrădăcina și peste prilazul îngrăditurii afară a-l lepăda ți să cade. Că monarhiile acestea, precum din bătrânii noștri am audzit, și istoriile, ca cu glasurile răpăosaților, nepărăsit ne povestesc și în toate ceasurile în urechi ca dobele și ca clopotele ne răzsună, că nici odânăoară într-o omonie legate și una cu alta într-o inimă încleștate multă vreme a trăi n-au putut. Ce de s-au și tâmplat vreodată între dânsele părinte cu fiiu sau frate cu frate totdeodată slujba epitropii<i> a ținea, însă precum toate ale muritorilor de zavistii și de împotriviri pline sint (ața dragostei de cuțitul zavistiii netăiată și legătura rudenii<i> de suvacul si cofandiii nedezlegată prin multă vreme a răbda n-au putut), carile nu numai cinstea și legământul prieteniii, ce și hotarăle rudeniii și evlavia simențiii a călca și la pământ a le stropși nu s-au siit.

De care lucru, urmadză ca și acmu (că cel într-una ispitit, acela și în multe ispitit să crede) alcătuirea siloghismului arătătoriu să încheie înșelătoriu și sentențiile filosofești în bolbăieturi sofis ticești să să prefacă. Cătră aceasta cu bună inimă îndrăznesc a dzice că știința fiziognomască (carea în fețele a unor jiganii fără de foc și singe altă nu arată) și mai vârtos ispita politicească proroc a mă face făr-a minciunii primejdie mă îndeamnă și pre cum cele de pre urmă mai rele decât cele dintâi să iasă. Pardosul, Râsul, Hameleonul, Veverița și alaltă a Apariului simenție toată, carii într-această dată pentru epitropiia Strutocamilii a sta și cu gurile priietini a să arăta să văd, în cea veche și nemutată a lor fire, bună nedejde am că nice pre mine rău chititoriu, nici pro rociile mele ceste de acmu minciunoase să iasă vor lăsa, ce pes te puține dzile, sau cu scrisoarea (căci cu gura între dânșii încă de mult a le sfârâi au început), sau cu fapta aievea și de adevărate să le arete și pre cel din moșie și pre cap giurat neprieteșug, în theatrul a toată lumea, cu dobe și cu surle să-l scoață. Au nu sint aceștea carii de la toate stârvurile, cu hârâieturi și cu clănțăieturi, ne probozesc? Au nu sint aceștea carii ar pofti nu numai unghi, plisc, ce așeși nici pene, nici tuleie să nu ne rămâie? (că tot împotrivnicul paguba nepriietinului dobândă și toată scăderea lui adaogerea sa socotește). Nici neamul dulăilor decât aceștea în răutate mai gios sint, macar că într-această vreme, mai mult părtași și priitori monarhiii noastre decât jiganiilor ce lor șie de asemenea s-ar părea, ce adevărul ieste că toți aceștea folosul privat caută și dobânda chiverniselii hirișe cearcă, carile ori cu ce mijloc a le vini ar cunoaște, cu acela a să sluji nu să îndoiesc. Pentru Inorog, cele ce nu sint și după plăcere scriu și grăiesc (poate fi și pentru mine, pre carile despre adăvărată dra gostea ta nici ceriul, nici pământul a mă depărta va putea) și celea ce spre ațițarea și hrana vrăjbii sint scornesc. Pentru Fil celea ce nu aud dzic că le-au vădzut și celea ce n-au vădzut dzic că le-au apipăit. În scurt, toată socoteala într-aceasta li să spri jenește, că nefiind vânătoare, dulăii de ce treabă sint? Și în deșert, prin păduri și munți de nu vor lătra, pita ce mănâncă și ciolanele ce ling, în zădar a fi să nu să dzică, să tem (o, de ce să tem până mai pre urmă de n-ar scăpa). (Căci dulăii pentru fărămușuri și ciolane, precum prieteșugul a strica și toate de bine facerile într-un ceas a uita obicinuiți sint). În care chip aceștea cu nepărăsite ciocotnițiile lor vrăjbile a ațița și goanele în veci a le delunga să nevoiesc, așe cât în toată viața de nu s-ar curma, a lor viață fericită și norocită ș-ar socoti. Acestea dară, așe precum sint înțelegându-le, cu rea socotea la carea o dată în minte ț-ai pus nu te amăgi, cu carea a dzice obiciuit erai, că siloghismul carile asupra Strutocamilei ai alcătuit, întărindu-să, de nu alt folos, încailea între dobitoace pururea ne unire, și din neunire slăbiciune le va vini și, așe, cu slăbiciunea lor, puterea noastră va crește, căci nici aceasta ieste bună socotea lă, nici dreptatea aceasta poftește, de vreme ce (mai mult lucru rile împotrivă tâmplătoare socotite rău a nu să tâmpla socoteala bună le face). Așijderea (de multe ori pre durerea, mare alta mai mare o tămăduiește, și ce mehlemul nu vindică, vindică fie rul, și ce fierul nu tămăduiește, cu mai mare usturime tămă duiește focul). În care chip, de socotit ieste ca nu cumva și dobi toacele ce în durerile suferite nu simțiia, aceia în cele nesuferite să simță, și atuncea, deși nu altă putință vor avea, însă cu bună samă nu numai cătră cel pemintesc, ce și cătră cel ceresc Vultur lacrămi de singe vărsind, cu suspinuri de foc vor striga, a cării dosadă răsplătire dreptatea a o tăcea și cu milosul ei ochiu a o trece nu va putea (căci dreptății dreptatea a nu face peste pu tință ieste), a căror suspini preț pare-mi-să că prea scump și așeși mai neprețăluit va cădea. Pentru aceasta dară deci ieste vrajba cu aceste dobitoace din necunoștință. Șterge-ți, rogu-te, ochii de pravul zavistiii, și painjina pizmei de pre față îți râdică, și inima asupra răutății și a vrăjmășiii împietrită privindu-ți, cunoaște. Și după aceasta un soroc drumurilor și îmbletelor poftelor tale pune-ți. Iară de-ți ieste nepărăsirea vânătorilor, vrăjitorilor și a mrejitorilor, căci cu tot adevărul socotești, adecă precum de aces tea a nu te părăsi dreptate ai, ascultă puținele, te poftesc, de la mine, carile pentru adevărată dragostea, carea cătră tine am, și mai cu de-adins, pentru curată iubirea carea cătră adeverință țiiu, afară din tot țircălamul lingușiturilor și precum regula adevărului poftește a ți le povesti și cum sint a ți le dovedi mă voi nevoi. Câte dară sint lucrurile care de Fil s-ar atinge, în știința mea, puține sint, căci numai o dată la cetatea Deltii cu dânsul împreunare am avut. Ce atuncea a mea slujbă, spre aceasta însămnată și orânduită nefiind, de lucrurile lui puțin în minte mi-au fost. De care lucru, trecutele între dânsul și între tine cu de-adinsul a scutura și a cerca nu m-am pus. Ce și pentru aceasta atuncea pare-mi-să să-ți fiu scris că lucrurile adunării aceia mai bine ar fi fost supt titulul numelui tău să nu gioace. Ce sau că mintea în ce ț-au stăruit (după amăgită socoteala unor dobitoace) cum mai curând a isprăvi ai grăbit, sau că strâmptoarea vremii mai mult slovele mele a citi și sfatul în mai bine a socoti nu te-au lăsat. Cu care pricină, încă de atuncea, în locul temeliilor bune (carile într-ade văr s-ar fi putut arunca) temelii rele s-au pus, nu într-alt chip, ce ca cum stâlpii de marmure, iară tălpile de trestie ar fi fost. Ce ori cum, acelea atuncea s-ar fi tâmplat, precum am dzis, de aceste prea puțin în știință având, mai multe cuvinte a face nu pociu. Iară cât ieste despre partea Inorogului (în carile toată greutatea lucrului a sta să vede), după porunca carea de la tine avusesem, în tot chipul am ispitit, pentru ca doară, cu dânsul împreunare având, celea ce pentru aședzimântul păcii mi să poruncisă a i le obști să pociu. La carea cu mijlocul Hameleonului (o, bată-l urgiia Vulturului ceresc!), în numărul voitorilor de bine, după socotea la ta socotindu-l, știre i-am făcut, precum cuvinte de pace a-i propozui am (ce inima la tot binele plecată nu cu anevoie la nu mele păcii s-au plecat). Carile îndată cu dragoste și cu liubov, precum această împreunare poftește, mi-au răspuns. Și, fără multă zăbavă, la locul însămnat coborându-să (precum și mai denainte îți scrisesem), acolea împreunare am avut. Întâi dară socoteala mea au fost pentru ca într-a cui mână stă dreptatea să mă pociu adeveri, și așe, carile să fie mai tare să pociu giudeca (că un dram a dreptății, mii de mii de cântare a strâmbătății a râdica poate). Întâiași dată, pentru cea dintâi a vrăjbii pricină voroava înainte i-am pus, dzicându-i, și pricina asupra lui arun când, precum de la tine mă înștiințasem.

Iară el într-acesta chip mi-au răspuns: „De pe ce cunoști, dzice, precum eu întâi pricina a vrăjbii aceștiia să fiu fost? Căci pricina alta nu ieste, fără numai începătura lucrului (de vreme ce, pre cum, la cele fizicești, așe la cele ithicești, pricina cu începătura sinonime sint). Apoi pricina trebuie ca nu a chitelii, ce a lucru lui ființă să fie. Deci, pricină hirișă ca aceasta asupra mea a afla de vii putea, voi mărturisi greșala și să va șterge păcatul (că iertăciunea greșala, iar pacea vrajba mai denainte râdică). „Cătră acestea, i-am răspuns: „Spre începătura lucrului altă dovadă mai tare și mai adevărată a să da nu poate, fără decât pricina carea pre altă pricină mai denainte decât dânsa nu are. Ca care pri cină, o, priietine, cu hirograful carile asupra Corbului scriind, între jigăniile și vrăjitorii asieticești l-ai dat, și Corbul pre aceia vreme cu toată inima în cel adevărat prieteșug să afla. De care începă tură și pricină de vicleșug, el înțelegând, n-au pricinit, ce au păzit vrajba, carea și până în ceasul acesta trăiește." La acestea m-au întrebat de mai am și altă ceva a-i arăta, pen tru ca pricina vrăjbii dintâi asupra lui să dovedesc? I-am răspuns:„Ba, și ce altă mai multă și mai bună dovadă trebuie? i-am dzis. Au precum hirograful acela (pre carile acmu Corbul în mâna sa îl are) al tău să nu fie a tăgădui vii putea?" Cătră acestea așe mi-au răspuns: „Pomenește, dzice, o, priietine, cuvântul carile acmu-acmu îl dzisăși, că pricina atuncea pricină dintâi ieste, când alta mai denainte decât dânsa nu să dă. Că amintrilea, lucru pri cinit, iară nu pricina lucrului ar fi. Deci când altă pricină mai denainte decât pricina carea ai arătat a afla și a o dovedi o ași putea, atuncea ce vii giudeca?" „Ce poftește dreptatea", i-am răspuns. „Ca aceia pricină, dzice, o, priietine, asupra Corbului vrednic sint a arăta, însă cu urechea inimii cuvântul dreptății a asculta de vii suferi." Iară dacă-i dziș că cu dragă inimă cuvântul adevărului a audzi și giudețiul dreptății a da gata sint, într-aces ta chip dzisă: „Hirograful acela, o, priietine, adevărat al mieu este și precum slovele carile într-însul sint, așe cuvintele, ale mele sint. Ce încă după hirograf mai sint și altele decât hirograful încă mai tari și încă mai mari, pentru carile până acmu, poate fi, încă înștiințare nu aveți. Ce socoteala pentru începături fiindu-ne, pricinile a doa și mijlocitoare în zădar nu vom mai pomeni și de vreme ce toată greșala într-acela ieste, carile pricină vrăjbii dintâi ar fi dat, noi pre una ca aceia asupra Corbului arătând-o și cu neîndoite arătări dovedind-o, precum de supt vina greșelii, așe de supt pricina începăturii vom ieși. De vreme dară ce pen tru începăturile pricinelor cuvântul ne ieste, a ști ți să cade, dzice, o, priietine, în vremea ce asupra tuturor dihaniilor Monochero leopardalis minunat stăpâniia, și, precum unui vrednic stăpâini toriu să cade, tare și fără preget grijea alor săi supuși purtând, până într-atâta suma lucrurilor adusese, cât pliscul Vulturului și clonțul Corbului de-abiia vreodată și mai niciodată ciolan proas păt ciocniia sau singe cald gusta. Și pentru ca întru tot adevărul să grăiesc, nu numai că singe cald nu gusta, ce așeși stârv împuțit macară a afla sau pântecele a-și sătura putea. Pentru care lucru, întâiași dată în răutatea Corbului scânteia zavistiii a să ațița au început (acestea cum și în ce chip au fost pre larg la locul său s-au pomenit. Iar acmu, pentru mai chiară arătarea a pricinii dintâi, precum pentru alții voroavă am face, în fața a triia, pre scurt și cât numai noima să să înțăleagă, iarăși a le pomeni ne vom nevoi). Deci după câtăva vreme, cu datoriia firii, Monochero leopardalis de pre pământ spre cele cerești s-au luat, Inorogul, după lege, moștenitoriu stăpânirii părintelui său rămâind. Ino rogul, la aceia stepănă suindu-să, vrut-au ca adevăratul megieșesc prieteșug să îmbrățiședze, adecă cu monarhiia pasirilor în linește și în pace să viețuiască, de care lucru, îndată, precum de săvârșirea părintelui său, așe pentru curat gândul și bună inima sa, prin scrisori pre Corb au înștiințat și ca, de ar fi fost cu părintele său nescareva de răceală pricini, să le uite și să le ierte îl poftiia (că prieteșugul a moșteni, a înțelepților, iară vrajba părințască în fii a cerca a nebunilor lucru ieste). Corbul, din scânteia ațițată aievea, nu, ce cu vicleșug pre ascuns pojarul preste tot a aprinde nici s-au stidit, nici s-au lenevit, și ase, mai de grozav și spurcat păcat s-au apucat, de vreme ce, precum prieteșugul poftește și pre numele cerescului Vultur să giură, precum ori în ce și cât va putea, spre întărirea stăpânirii lui pre la locurile ce să cade să va nevoi i-au răspuns. Ca acestea în slove și în cuvinte cătră Ino rog înapoi trimițind, iară din inima vicleană altele. Căci îndată dulăilor, pre carii în munți trimiși avea, poruncă dede, ca cu lătrăturile și brehăiturile lor toate locurile împlând, pre alalte dobitoace și jigănii spăimântând, să le împraștie și în toate părțile să le gonească. Dulăii porunca cu fapta plinind, ticăloasele dobi toace, de spăimoase și de moarte menitoare glasuri ca acelea audzind, de pregiur Inorog a lipsi și fietecarea grijea vieții sale a cerca au început. Corbul atuncea, vreme aflând, pre jiganiia în neam cu prepus, adecă pe Vidră, tirănește asupra moștenirii Inorogului au pus. Așe, Vidra apucând tiraniia, Inorogul în munți, unde și Filul era, să dusă. După carii Corbul prin munți, Vidra prin gârle, prin multă vreme fel de feliu de goane și încun giurături de moarte îmbla. Ce dreptatea sfântă lucru grețos ca acesta nu multă vreme răbdându-l, Inorogul, aflând mijlocul, pre Vidră din tirănie au lepădat și pre Fil în locul moștenirii mai drepte au aședzat (căci șie sau norocul din tinerețe îi zavis tuia, sau spre altele mai mari sau mai grele îl cruța). Corbul acestea vădzind, macar că dreptatea cu mânule apipăia, însă răutatea din bun rău și din Corb, orb îl făcea, de vreme ce, cu multe măiestrii și vrăji, de iznoavă păcatul înnoind și pre Fil din moșiia și moștenirea sa scoțind, iarăși pre tiranul, Vidra, în locul său au băgat.

Vidrii tirăniia poftorindu-i-să, au socotit ca și răutatea tirăniii să îndoiască (că tiranii cele ce dintâiași dată după nesățioasă voia lor cu răutatea a plini nu pot, de a doa oară vreme aflând mai cu asupră a plini obiciuiți sint). În care chip și Vidra (mai mult cu a Corbului îndemnare) făcând, dobitoacele, săracele, iarăși în toate părțile cu mare tulburare a să împrăștiia le-au căutat, din carile unele, precum să dzice dzicătoarea, capul în poale luându-și, în monarhiia pasirilor au pribegit. Unde cu multe și fierbinți lacrămi, năcazurile carile despre Vidră trag cătră Corb arătând, de carile Corbul, oarecum, precum i să face milă arătându-să (că amintrilea neschimbată firea Corbului a fi mai mai toți muritorii ispitită o au), precum vreun leac slăbiciunii și pătimirii lor va cerca și în ce va putea le va agiutori să giuruia. Într-aceiași vreme și de la Bâtlan veste la Corb sosi, aievea, iară de la Breb pre ascuns (căci aceștea amândoi pre aceia vreme părtași tainelor Vidrii era), precum Vidra cu tot de-adinsul le poruncește ca prin munți mreji întindzând, pre la vrăjitori vrăji asupra Corbului să vrăjască. Corbul, dintr-îmbe părțile pentru pizma smintit și greșit vădzindu-să, pre o parte să videa că de patima dobitoacelor rău îi pare și cu tot chipul (căci acmu și de dânsul tare să atinsese) din epitropie să o arunce ar fi silit. (Căci tot tiranul, precum pentru priietin, așe pentru nepriietin, tot cu un suflet să poartă). Iară pre o parte pizma veche, cu carea pre Inorog și pre Fil goniia, pentru ca după rugămintea să facă și într-adevăr de patima lor să să milostivască nu-l lăsa. Ce amân doaă gândurile tăinuind, în sine le avea. Până mai pre urmă, pre săracele dobitoace, carile la dânsul năzuise în tot feliurile de vârteje și de hârzoabe învârtindu-le și întorcându-le, le dzisă că binele lor ar vrea și mântuința de supt tiraniia Vidrii le-ar pofti, numai Inorogul și Filul sint pricina carea după poftă fapta a săvârși nu-l lasă (căci Corbul cunoștea precum dobitoacele iarăși pre unul dintre dânșii la stăpânire ar pofti) și pricina ieste, dzi cea, că acele doaă jiganii cu dânsul veche vrajbă având, precum spre vreo adevărată pace să vor întoarce a să încredința nu să poate. Dintr-acele jigănii, precum știi, o, priietine, Lupul era carile asupra acestuia lucru mai cu fierbinteală era, și acesta cu mare chizășie să apuca, precum Filul și Inorogul pacea vor priimi și priimind-o nesmintită o vor ținea, numai într-adevăr să cunoască, precum și Corbul cu inimă adevărată aceasta poftește. Corbul, după hireșul său și firescul vicleșug, precum aceasta cu tot de adinsul învoiește arătându-să, îndată la mai marele ogarâlor (carile cu alt nume Istoriograful Afroditei să cheamă) carte scri ind, îi porunciia ca cu descântătoriul de la Lacul-Dracilor vecin lucrul pentru pace să ispitească. Și ce mai mult voroava să lun gesc, o, priietine, în anul 72940, noiev. 104, în munții de la Grumadzii-Boului, cu mari giurământuri și dintr-îmbe părțile legământuri, cu chipul carile știi, tractatele de pace s-au înche iat, a căror tractate coronă era ca Corbul în tot chipul nevoitoriu să fie, pre tiranul Vidra din epitropie să scoață. Sfârșitul tutu ror, într-același an, oct. 230 pomenitul Istoriograf a Afroditii de la cetatea Deltii (căci vrăjitorii acolea era) cătră vecinul celor de la Lacul-Dracilor, o carte într-acesta chip scriia:„Istoriograful Afrodiseu, descântătoriului de la Lacul-Dracilor, sănătate! Pentru vinirea noastră vii ști că cu sănătate la cetatea Deltii am sosit, unde toate nevoințele noastre, carile pentru alcătuirea păcii am cheltuit, în vânt aruncate și în zădar luate le-am aflat, de vreme ce dumnealui Corbul, în vreme ce noi giură mânturile cu iscălituri și cu peceți întăriiam, atuncea el cu mijlocul vrajitoriului despre crivăț la vrăjitorii cei mari de la Delta un baier trimisese, a căruia descântec să cuprindea ca vrăjitorii cu toții pentru primeneala Vidrii învoind, asupra unei jiganii streine (carea din Țara Îngemănată ieste) a dobitoacelor epitropie să arunce. Vădzind aceste, împotriva sfintelor giurământuri, a Corbului fapte (a cărora de proaspete, precum să dzice, încă singele le pică), pre cât am putut, cu multe mijloace am silit și deodată mintea vrăjitorilor într-altă parte am întors. Cătră acestea nu puține și celea ce să cad cătră Corb am scris. Nedejduiesc că și pre dânsul din rătăcită calea carea ține a-l îndrepta să-l pociu. Iară de nu, cum mai curând, pen tru tot adevărul, știre viți avea."

Cătră acestea, o, priietine Șoaime, dzice, alta și mai minu nată și în păgânătate încă mai afundată Corbul ispitiia. Că pre aceiași vreme, foarte pre ascuns, pre Aspida de Palestina la Vidră trimisese, pentru ca cu tari giurământuri înșelând-o, vechiul prieteșug să înnoiască, dzicea. Și iarăși într-acea dată epitropiia dobitoacelor cu mijlocul vrăjitorilor asupra jigăniii de la Țara Îngemănată a isprăvi siliia. Deci acmu socotește, o, priietine, câte împletecite vicleșuguri și câte spurcate de giurământuri călcături Corbul totdeodată cătră trii chipuri făcea. Ce poate fi dumnă dzăiasca parahorisis slobodzind, ca cu vreme răutatea mai cu asupră să plinească. Atuncea ceva după poftă a isprăvi neputând, câtăva vreme lucrurile în tăcere au stătut. Acestea ale Corbului viclesuguri un hirograf a Brehnacii le întăriia (carile la Gru madzii-Boului în mâna Inorogului cădzusă), în care să cuprin dea că în curândă vreme toată monarhiia pasirilor mare răzsipa și prăpădeniia Filului și a Inorogului așteaptă.

Acestea și ca acestea ei bine adeverite avându-le, ce ca cum nu le-ar fi cunoscut ascundzindu-le (că arătarea neprieteșugului fără folos corăbiierilor să asamănă, carii în vremea furtunii chivernisa la corăbiii lăsind, căci din liman au ieșit, unii pre alții vina aruncă și pre sine a vremilor cunoscători, iar pre alți necunoscători arată), la ce fortuna și vremea le-ar sluji păzindu-să aștepta. Într-aceia vreme din părțile Mesopotamiii, un vrăjitoriu prea mare a vini să tâmplă (că părțile Persiii cu vrăjile și maghiile vestite sint), într-a căruia timpinare Filul cu Inorogul ieșind și vrajea oarece ispitind, aflară precum voia vrăjitoriului spre bunăvoie să pleacă, de vreme ce, ce fel de mreje să le împletească ar pofti întrebându-i, ei pre Corb în nemică atingând, mreaje asu pra Vidrii să le împletească răspunseră. La carea vrăjitoriul dzisă, precum în cale fiind, cinii de mreajea ca a aceia a împleti gata nu-i sint, iară la cetatea Deltii mărgând, fără greș, precum cere rea le-a plini să giurui. Deci după porunca vrăjitoriului, Filul cu Inorogul la cetatea Deltii mărgând și acolea întâi cu istoricul Afrodisău împreunându-să, toate vicleșugurile cele mai denainte ca cum nu le-ar fi simțit să arăta. Și aceasta nu cu proastă so coteală (ce unde norocul pizmuiește toată socoteala bună să smintește), de vreme ce socotiia că vădzind Corbul că vrăjitoriul le priiește și precum mreje asupra Vidrii a le împleti vremea și ceasul pândește, cândailea de tot de răutate și de pizmă să va părăsi, și ce ținea zugrăvit, cândailea ar întoarce în adeverit. Ce vrăjmășiia Corbului cea nedomolită nici până într-atâta a să opri au putut. Că acmu, în strâmptori vădzindu-să (că largul altora strâmptoarea lui ținea), la alt chip de vicleșug alergă și pe bie tele jiganii carile lângă dânsul era fugite, în taină chemând, brâncele în loc de peceți să-și puie și un hirograf cu rugăminte la vrăjitoarea cea mare să trimață îi îndemna, ca, milostivindu-să, de supt tiraniia Vidrii să-i scoață. Jigăniile, săracele, încre dințându-să și după undelemnoase cuvintele lui muindu-să, ce în hirograf s-ar fi scris nu știia (că hirograful pre limba vrăji toriului scris fiind, jiganiile nu o înțelegea, ce numai ce plăzmuit le tălmăciia, aceia știia). Iară într-adevăr mai mare jalobă asu pra Filului decât asupra Vidrii să cuprindea și precum uniia din tre dânsele epitropiia să isprăvască să ruga. Așijderea Corbul, despre partea sa, nu puține căpuși pline de singe proaspăt tri masă (căci neamul vrăjitorilor, din fire cărnurilor și singiurilor cu mare lăcomie ieste dat).

Deci Filul cu Inorogul puținele dzile la cetatea Deltii zăbo vindu-să, de pre semne începură a cunoaște că mintea vrăji toriului de o parte de lăcomie, iar de altă parte pentru a sa bez cisnicie ieste lovită, de vreme ce, precum neputința acoperindu-și, așe vremea din dzi în dzi urnind, dzicea: „Eu mreajea fără pre pus voi împleti, numai niște stele foarte trebuitoare stau cani departe, carile peste puține dzile apropiindu-să, lucrul după pofta voastră să va săvârși." Filul oarecum fluturate cuvintelor vrăji torilor a să încredința începusă (căci el mai avea niște vrăjitori mai mici, carii, pentru ca să-l îmbunedze, precum vrajea spre bine merge îi dzicea). Iară Inorogul mai cu de-adins îmblând și prici na zăbăvii mai din rădăcină cercând, pentru hirograful și mita carele Corbul la vrăjitoriu trimisese știre luă, și așeși, în mâni încăpându-i, preste tot îl citi (că Inorogul slovele ce era pre lim ba vrăjitoriului putea citi). Și îndată mărgând, pre Fil de poves tea hirografului ce vădzusă înștiință.

Nu puțin de aceasta Filul să tulbură și cătră Inorog dzisă: „Eu mai am, frate, un vrăjitoriu, carile, precum socotesc, în vrajă nu mă amăgește, la carile, în ceastă sară mărgând, voiu întreba de poate hirograful carile au trimis Corbul vreo trecere a avea." Și așe, Filul la acel vrăjitoriu mărgând (carile în lapte de oaie și în spata caprii a căuta foarte bine știia) și de lucrurile ce audzisă întrebându-l, el răspunsă:„Asupra ta, dzice, vrăjea rău nu arată, iară asupra Inorogulul mai vârtos în ceastă sară din singură gura vrăjitoriului celui mare m-am înștiințat precum Corbul cu mari sume de giuruințe toată vrajea spre rău i-au întors, pre carile până mâni (precum astrolaviul mieu arată) sau în izgnanie îl vor trimete, sau și altă ceva mai rău îi vor face."

Inorogul, macar că acmu aievea în vicleșugurile Corbului cădzut să simțiia, însă duhurile bărbătești nicicum gios lăsind, cătră Fil dzisă: „Eu, frate, până într-aceasta vreme duhurile înădușindu-mi și toate vicleșugurile Corbului, cum să dzice, cu coada ochiului căutând, pentru voia ta le-am tăcut, pentru ca nu cumva vreo pricină de împiedecare lucrului tău să dau. Iară acmu, iată, singur toată inima Corbului, carea cătră noi are, poți cunoaște. De care lucru, de acmu înainte, după atâtea dovedite ispite, de mai ieste cu putință a îngădui, și după atâtea călcături de giurământuri, de frica păcatului de mai ieste cu cale cineva a să feri, socotește, și ce cunoști frățește mă sfătuiește. " La carea Filul răspunsă: „De acmu înainte păcatul acesta în sufletul mieu să fie, și de-ciia, ce poți a lucra nu te lenevi" (că dreptele giurământuri a ținea a evsevii<i>, iară de cele strâmbe a să teme a disidemoniii faptă ieste). Inorogul acmu din doaă părți să amăgiia, în dreptatea lui sprijenindu-să, de o parte, căci cu mare îngăduință vicleșugurile Corbului tăcând și ca doară s-ar părăsi așteptând, cu mâna lăcomiii mai-mai la cea desăvârșit primejdie îl adusese. Iară de altă parte, vicleșugurile Filului încă mai mari primejdii îi așternea, că vădzind Filul că cu alt mijloc ceva a să isprăvi nu să poate, cu îmbunători cătră Corb și cu vândzăturile Inorogului priința a-i vâna a să ispiti începu. De vreme ce la toate sfaturile nedespărțiți și în frăție sprijeniți fiind, cu mijlocul Căprioarii de Araviia, de toate epihirimatele lui pre dulăi și pre alalți gonași înștiința. Ce acestea atuncea ascunsă și neștiute cătră Inorog fiind, iară mai pre urmă, cu mare rușinea Filului, la ivala a toată lumea au ieșit.

Aședară, Inorogul într-un chip fără de nedejde sau izbânda, sau cea de tot pieire așteptându-și (căci mai mult pentru chi vernisala lucrurilor a chiti strâmptoarea vremii nu-l lăsa), îndată la vrăjitoriul cel mare ducându-să, de toate vicleșugurile, carile cu mita Corbului și cu lăcomiia a altor vrăjitori i să gătesc, îi po vesti și precum cu toții pre dinafară cu mâzda otrăviți fiind, sfat împreună au făcut ca cu descântecele și cu farmecele rugămintelor să-l ademenească, ca mreaja asupra lui să împletească. „Eu dară (dzice Inorogul) cu îndemnarea și porunca cuvântului tău, din munții cei înalți coborându-mă, aicea, la cetatea Deltii am vinit și, precum singur bine știi, că nu pentru altă, ce numai pentru ca mreaje asupra Vidrii să ne împletești. Iară Corbul, socotind că la noi cinstea epitropiii de va rămânea toate răutățile și vicleșugurile lui, carile cătră toată puterea voastră are, să vor des coperi, cu toată nevoința pre la toți vrăjitorii silește ca ce rău ar fi mai mare, acela la cap să-mi aducă. Iată, acmu, precum viața, așe moartea mea în mâna ta au rămas, cu carea după cinstea numelui tău și sau după cum vii vrea, așe fă."

Vrăjitoriul, macar că pentru delungarea vremii asupra mrejii Vidrii și știre avea și voință, însă pentru ca vreun nalgiosul Ino rogului să să facă, nice știia, nici poftiia. De care lucrul cătră Ino rog într-acesta chip grăi: „Credzi, dzice, ca într-această dată și alt vrăjitoriu să să poată afla, carile mreji, de carile te temi tu, să poată împleti?" Inorogul dzisă: „Ba știu, dzice, că altul mreaje ca aceasta să împletească puternic nu ieste. Numai mă tem că cu ademeniturile altor mai mici vrăjitori să nu te buiguiești și singur tu mreajea să nu împletești."

Vrăjitoriul dzisă: „De acesta lucru, până eu pre acestea locuri mă aflu, frică nu avea, nici că pentru lăcomiie cinstea datului cuvânt îmi voi vinde grijă să porți. Așijderea, adeverit să fii că, cursul stelelor și vârtejirea țircălamurilor cerești de-mi vor agiuta, în curândă vreme mreaje asupra Corbului voiu împleti și aripile lui cu sămnul cel de biruință în mâna ta îl voi da. Însă întâi plata ce-mi va fi de la tine trebuie să știu". Inorogul acestea de la vrăjitoriu audzind, macar că peste toată îndămânarea vremilor giuruința peste putință a să plini cunoștea (ce cele ce să iubăsc și pre lesne să cred și mai tare să nedejduiesc), însă decât prieteșugul cu vicleșug ascuns, neprieteșugul aievea cu Corbul a ținea mai de folos a fi socoti, și așe, hirograful (de carile am pomenit) în mâna vrăjitoriului au dat. „Acesta hirograf, o, iubite priietine, îmi dzicea, cu vreme la mâna Corbului au vinit, în carile toată puterea argumenturilor ț-ai pus, cu carile pricina vrăjbii dintâi asupra mea a fi să dovedești și precum eu călcătoriul giurământului și vândzătoriul prieteșugului să fiu fost să ade verești. Ce acmu, precum vedzi, lucrurile adeverinții într-alt chip să au (că podoaba și chizmirea minciunii în chiteala scornită și în voroava tocmită stă; iară ființa adevărului în singurile lucruri precum ieste singură să adeverește)."

Atuncea eu (dzice Șoimul cătră Corb) ca acestea, ca cum necredzute cuvinte ar fi, din gura Inorogului audzind, i-am dzis:„Adevărat arătoase socotele aduseși, o, priietine, și cu împodobită voroavă în zugrăvala chipului adevărului le arătași. Însă mă tem că, după apofthegma carea singur mai pomeniși, ființa adevărului în lucruri a arăta, precum să poci a crede, nicicum pociu." El mi-au răspuns: „Toate lucrurile între muritori, carile pentru adevăr sau pentru minciună prepus aduc, izvoditorii legilor supt doaă dovede le-au supus; una ieste carea prin mărturisirea a chipuri vrednice de credință să face, alta carea, prin hirișile scrisori și hirografuri, dzisele tăgăduite adeverește. Deci cât pentru lucruri ca acestea, carile între noi s-au lucrat, s-ar socoti, poți cunoaște că alte chipuri streine pentru trebuința mărturisirii, la mijloc a să pune, nici cu cale, nici cu putință au fost (căci toate pre cât mai cu taină să putea să lucra), de unde aieve ieste că toată putința dovedirii în scrisori și hirografuri rămâne. Deci, de-ți voi arăta, o, priietine, a Brehnacii și a pomenitului Istoriograf scrisori, carile ale mele dzise să întărească, atuncea ce vii giudeca?" Eu, de acestea nicicum macar nedejduindu-mă, precum „ce va pofti adevărul, aceia voiu giudeca" i-am dzis.

La aceasta el mi-au răspuns: „Să nu cumva în prepus întri, o, fârtate, că doară mutând vreme dovedirii, mutarea sentențiii voiu să fac. Ce într-adevăr să știi că eu acestea scrisori într-această dată, precum așe de treabă să-mi fie în minte nepuind, lângă mine nu le am. Iară la a doa împreunare, fără greș, de față vor fi."

Aședară, acestea deodată până într-atâta scuturându-să, voroa va spre începătura păciuilirii am întors, dzicându-i: „Acestea cum au fost au fost (că între gâlceviți pricea pentru dreptate și pentru strâmbătate de ar lipsi, cu adevărat în lume nici gâlceavă, nici gâlcevitori ar fi). Iară de acmu înainte, în dragoste și în prieteșug a întra, de vii pofti?" După care poftă el priimind, celea ce cătră tine cât de cu cuviință am scris și cât de fără cuviință răspunsuri am luat, singur tu bine știindu-le, în zădar nu le voi mai pomeni. Iară când i-am dat știre precum răspunsurile de la tine mi-au vi nit și la a doa împreunare l-am poftit (ce blăstămat ceasul chemării aceiia, că atuncea ocara carea Hameleonul ne-au făcut vii fi țiind minte), carile după datul cuvânt îndată viind, îndată hirografurile, carile ținea în mână, îmi arătă, din carile unul era cu scrisoarea Uleului și cu iscălitura Brehnacii, iară altul preste tot hirișă a Is toricului Afroditei mână și scrisoare să videa. Acestea eu vă dzind, o, Coarbe, și bine precum era cunoscându-le, ce mai mult să-i răspundz nici am avut, nici am putut. Însă precum să dzice cuvântul, soarele cu degetul a astupa nevoindu-mă, îi dziceam:„Poate fi, nepriietinii de obște, până într-atâta lucrurile au ames tecat, cât unul altuia cuvintele și poftele a vă cunoaște să nu puteți. Iară acmu, cu mijlocul nevoinții mele, bună nedejde am ca toate acestea, ștergându-să, să să uite și la cea cinstită și lăudată dragoste să vă întoarceți." Atuncea dară, ții minte, o, Coarbe, că vârtos îmi scriiai, ca de nu într-alt chip, macar cu giurământ de va putea fi, numai în silță să-l putem băga, pravila locului nostru pomenindu-mi, carea învață (că spre biruința nepriietinului or ganul de sfânt și de spurcat, nu să cearcă). Ce canonul acesta, macar că adevărat din topicească pravila noastră ieste și tot nea mul nostru cu dânsa foarte să slujește, însă cât despre partea mea ieste, ce ieste cu dreptul să spuiu, într-această dată sufletul mieu a o suferi n-au putut-o, ce într-adevăr siliiam ca lucrurile acestea la ce-i cu cinste și cu dreptate să vie. A lucruri, dară, svinte ca aces tea eu începătură făcând, Hameleonul, spurcatul, cu dulăii în samă nebăgătorii, câte vicleșuguri și câte scârnave măiestrii i-au pus, până în fălcile crocodilului (precum bine povestea știi) l-au dat. Din care primejdie sfânta lui dreptate a nu-l mântui macar apusul soarelui a aștepta n-au putut.

Acestea, dară, și altele ca acestea, la număr nenumărate și în răutate nemăsurate vicleșuguri și de cap primejdii, tu și ai tăi asu pră-i nepărăsit aducându-i, cum Inorogul, o, Coarbe, dreptate n-au avut ca orice mai rău ar fi putut, aceia să-ți fie și făcut? Ce nu atâta a lui nevoință ieste de vinuit, pre cât a ta mare norocire de fericit, că nu socoteala ta cea dreaptă, ce norocul lui cel împotrivnic și strâmb până astădzi lucrurile în norocire ț-au arătat. Ce nu până într-atâta ieste de credzut fortuna norocului, o, Coarbe, carea, pre cum din bătrâni am audzit, numai aripi să fie având, dzic, iară nu și picioare și pe deasupra capului zburând, după cel norocit ur madză, iar de tot pe dânsul a să pune nici va, nici, de ar vrea, în ce să să sprijenească are (că cine cu aripile norocului a zbura i să pare, când în piatra stăruielii a să sprijeni va, atuncea precum nici picioare neclătite să nu fie având cunoaște).

Iată, acmu, Hameleonul câteva dzile lângă tine au fost; deci câte asupra tuturor va fi amestecat și cât asupra Inorogului fiie rea îți va fi tulburat, singur vii fi știind. Trecut-au și în monar hiia dobitoacelor, ce acolo ce va lucra vremea după aceasta fru bun să le aduci, întâiași dată scrie la Bâtlan aicea să vie, de la carile pentru acestea și mai mult a te adeveri vii putea. Apoi piz ma veche părăsind, pre Inorog la prieteșug poftește, că cu aces ta chip lucrurilor monarhiii noastre mare folos, iară ție nespusă odihnă și întemeiere precum să va naște, adeverit să fii. Că amintrilea tot pre această rătăcită cale lucrurile mărgând, în cea mai de apoi mare și cumplită primejdie, pre toți, pre noi, a ne aștepta să știi. Aceasta, dară, o, Coarbe, ieste știința mea pentru Inorog și aceasta ieste sfătuirea mea cea prietinească, pen tru carea pre numele cerescului Vultur mă giur că în tot adevărul ce am cunoscut și am vădzut aceia ț-am povestit și ce mai de folosul obștii am socotit, aceia te-am sfătuit. Iară de ciia înainte, tu, iarăși, precum vii, așe fă."

Corbul acestea de la Șoim prin câtăva vreme cu răbdare ascultând (că cuvântul adevărului de multe ori și peste simțire inimile domolind, urechile spre ascultare pleacă), pre o parte, de rușinea vicleșugurilor înfruntate să făcea precum nu atâta la inimă îl ating, iară pre altă parte vădzind că cuvintele Șoimului și adevărate și prietenești sint, așijderea în ascunsul inimii sale pentru acestea singur șie dovadă și mărturie fiind (că mărturiia hirișei și ascunsei științe decât toate dovedele mai doveditoare ieste), îndată la Bâtlan trimasă și cum mai curând la dânsul să mărgând, Corbul în tot chipul pentru politiia și socotelele Ino rogului îl întrebă și-l cercetă. În carele nu mai puțină adeverință decât la Șoim află, de vreme ce nu numai cât cuvintele Șoimu lui adeveri, ce încă și toate amestecăturile Hameleonului de min ciunoase le scoasă și de batgiocură le arătă.

Cu a cestora cuvinte și mărturii, domirit și domolit, Corbul la dulăii vânători, carii în munți să afla, porunci ca de vor videa că într-alt chip Inorogul în măiestriile lor a cădea cu putință nu ieste (căci aprinsa vrăjmășie cuvânt apofasisticos să dea nu-l lăsa), cu tot chipul să să nevoiască ca spre pace și prieteșug a-l întoarce să poată, și cum mai curând răspuns să aibă.