Istoria ieroglifică/Partea a 11-ecea

Sari la navigare Sari la căutare


Pre aceia vreme între dulăii carii în munți să afla, una din pasiri (carea din cele supusă stepăna cea mai de sus ținea), foarte credincioasă Corbului și a toată monarhiia păsirilor dreaptă slugă era. Aceasta, porunca Corbului vădzind, mai mult într-alte so cotele a sta nu să zăbăvi (căci pacea Inorogului tuturor dorită era), ce, îndată sculându-să, la un bun vrăjitoriu și vechiu pri ietin al lor să dusă, pentru ca vrajea să ispitească de ieste cu putință de atâtea cumplite rane inima Inorogului a să vindeca și de să poate cu vreun chip spre prieteșug a să întoarce? (Acesta era vrăjitoriul carile la cetatea Deltii Filului spusese precum peste doaă dzile Inorogului o samă vor face.) Pre acesta, dară, într-acesta chip pasirea aceia (precum mi să pare, Lebăda era, căci aproape de moarte cântecul cel mai frumos au cântat) întrebându-l, vrăjitoriul îi răspunsă: „Tu știi că acmu vrajea mea nu trece, pre cum trecea odânăoară, nici alt vrăjitoriu între noi au rămas, carile asupra jigăniii aceștiia mreaje a împleti să poată. De care lucru, prietinește vă dzic că nici a mea, nici a altuia vrajă trebuie să mai cercați, ce de acmu lucrul cu linește și cu blândețe ieste să ispitiți. Deci tâmplarea după pofta voastră de va ieși, fericiți sinteți, iară de nu, cu furtuna nu trebuie a vă lupta, ce după undele apelor vă ieste a va lăsa. Căci amintrile, toate vrăjile minciunoase sint și când viți nedejdui că mreajea asupra nepriietinului să împletește, atun cea voi într-însa învălătuciți și împleticiți vă viți afla. Mai vârtos acmu (precum foarte bine înștiințat sint) că toată ușea vră jitorească înaintea Inorogului deșchisă ieste, și încă precum și buni chedzi să i să fie arătat, adeveriți să fiți."

Lebăda, răspuns și învățătură ca aceasta de la vrăjitoriu luând, să dusă. Iară Inorogul, într-acea dată știind precum acelui vrăji toriu bobii nu-i prea îmblă și teiele îi sint cani împleticite, socoti ca în vremea slăbiciunii lui cu dânsul prieteșug și cunoștință să facă, ca nu cândai, cu vreme vrajea slujindu-i, împotriva lui să să afle (că în strâmptori lățimea prieteșugului să agonisește, iară în lățime strâmptoarea neprietenii <i> să gătește). La carile pre un dulăoaș, carile cu dânsul cunoștință avea, trimasă (țincușorul acesta născut, crescut și așeși încărunțit la oi era, ce și la bătrâ nețe de minte tot ținc era). Carile, la vrăjitoriu mărgând, dzisă:„Inorogul împreunarea ta a avea poftește, nu că doară vreo vrajă de la tine cere, ce numai pentru cele viitoare tâmplări așe i-au năstăvit, ca cu tine cunoștință și prieteșug să lege". Vrăjitoriul, de aceasta audzind, îndată de sfatul ce-i cerusă Lebăda în minte își adusă și bună vreme pentru ispita lucrului să fie aflat socotind, cătră țincul cel bătrân dzisă: „De împreunarea Inorogului foarte bine îmi pare, că și eu pentru une pricini voroave prietinești a avea încă de mult poftiiam, și fără de nici o zăbavă, numai să vie". Tinchișorul dzisă: „Tu bine știi că mulți sint gonașii lui, carii în toate poticile îl păzăsc, cu care pricină, așe aievea și când voia i-ar fi, a vini nu poate, ce numai când mâna îi va da, atuncea precum va vini adeverit să fii". Vrăjitoriul dzisă: „Oricând voia îi va fi, la mine fără nici o grijă să vie și cu aceasta pricină de i să va tâmpla vreo primejdie ca aceia, în sufletul mieu să fie". Și cătră acestea pre toți bobii și teiele sale giurământ adăogea. Așe, țincul cel bătrân răspuns ca acesta aducând, Inorogul, macar că multe împotrivă socotiia (că pre cela ce-l mușcă șer pele și de șopârlă să ferește), însă mărimei sufletului biruința dând și fără nici o grijă sculându-să, la lăcașul vrăjitoriului să dusă, cu carile împreunându-să, după cele multe și în feliu de feliu zbătute voroave, vrăjitoriul voroava pentru pacea cu Cor bul înainte îi pusă, dzicând precum vrajea îi arată că acesta lucru la săvârșit va putea ieși. Inorogul răspunsă: „Precum până acmu, o, priietine, inima mea spre partea cea mai bună plecată au fost, așe și acmu tot spre aceiași stăruiește. Numai a mea împotrivnică fortună (carea, precum să dzice, încă din fașă, în toate și pentru toate a nu mă dosedi nu părăsește) nici voia inimii mele altora precum ieste a o ivi mă lasă, nici spre trebuință ca aceasta nes careva chipuri vrednice de credință a-mi arăta au învoit. Ce, pre cum să dzice cuvântul (glasul cucului din glasul pupădzii ne deosăbind), totdeauna urechile sale cătră cuvintele mele surde și de tot astupate ș-au ținut." Cătră acestea Inorogul pentru toate cele la mijloc trecute cătră vrăjitoriu povestiia, adecă cum le-au fost începătura vrăjbii, mijlocile delungării și de multe ori ispita păcii, carea, în câteva rânduri acmu lucrul isprăvit țiindu-să, mai pre urmă tot amăgit și despre Corb viclenit s-au deșteptat. De acestea vrăjitoriul, pre amănuntul înștiințându-să, toată dreptatea Inorogului da (că ipocrisiia dreptății la neamul vrăji torilor foarte obiciuită ieste). În scurt, să dzicem, vrăjitoriul dintr-îmbe părțile atâta de cu osârdie s-au nevoit, cât s-ar putea dzice că focul cu apa ar fi adunat și ceriul cu pământul ar fi împreunat, de vreme ce într-aceiași dzi, pre Lebădă și pre dulăii vânători acolea aducând, cu Inorogul a să videa și prin câtăva vreme a să vorovi i-au făcut.

Ce-i încoace și încolea, tractatele pentru pacea la mijloc puind, unii trăgea, alții împingea, iară ceva de adevăr și de folos nu să alegea. Deci cu toții lucrurile așe împletecite și încurcate vădzind (că când cineva adevărului a să îndupleca nu va, încurcătura min ciunilor nu cu lesne de dezlegat să înnoadă), soroc vrajbei în 25 de ani pusără, pentru ca de acesta lucru, pre Corb înștiințând, la ce mai adevărat s-ar pleca să cunoască.

Într-aceasta vreme de armistiție vrajea vrăjitoriului mijlocito riu așeși de tot să închisă. Iară povestea pricinii era că vrajito riul cel mare cu farmecele sale atâta putere agonisisă, cât pre toate vrăjile mute întorcând, singur el numai, când, ce și cui vrea, vrăjiia (acesta era pe vremea când munții cei mari pre copacii de la Delta supusese și în robiia celor șepte voievodzi îi adusese, precum istoriia la locul său s-au pomenit), ce nici lui în multă vreme tripodul nu i s-au stăruit. Însă oricum ar fi fost, în vre mea acestuia vădzind dulăii că vrăjea ceva cuiva adevărat să vrăjască nu poate, sorocul armistițiii a-l lungi și cu chip cani nepriceput din dzi în dzi a-l muta începură. Inorogul, acestea nu că doară nu le cunoștea, ce căci vremea macar cum nu-i slujiia, cu cunoștința a le trece să făcea.

Iară nu prea multă vreme la mijloc trecu și preste nedejdea tuturor, ca ciupărca din gunoiu, așe în mijlocul tuturor un vrăjitoriu atâta de mare răzsări, cât de năprasnă ieșirea lui cu toții să cutremurară. De aceasta Corbul de știre luând, îndată pre Uleu trimasă ca, în munți suindu-să, acolo ce să lucreadză să cunoască și Inorogul de ce să apucă să ispitească și acmu pentru împle tirea mrejii asupra lui toată nedejdea curmându-i-să, tare poruncă îi dede ca de pacea pre carea Lebăda o începusă, cu toată ne voința să să apuce și ca cum numai pentru aceia treabă ar fi fost trimăs, cătră Inorog și cătră alalți să să arete. Așe, Uleul la munți sosind, Lebăda, săraca (acmu dzua cea mai de pre urmă apropi indu-să), la cuibu-și s-au înturnat, unde nu preste multe dzile, verșurile încheindu-și, cântecul ș-au săvârșit.

În dzilele acestui vrăjitoriu Filul și Inorogul mare întrare și ieșire aflară, de carea nepriietinii macar cum știre a lua nu pu tură. Ce Filul, puțin oarece lăcomii <i> supus fiind, într-îmbe mânule a sigeta să ispitiia (că de-amintrilea și Filul nu prost sigetătoriu era), de vreme ce ni asupra Corbului, ni asupra Stru tocamilii mreajea a împleti să nevoia, iară Inorogul, una numai și aceiași în gând având, sau vreodată pe piatră, sau vreodată supt piatră a fi socotiia, și, precum să dzice cuvântul sau ferici rea pe cap, sau Corbul pe stârv să i să puie aștepta. De care lucru, într-alte părți nicicum îngăimându-să, vrăjea numai asu pra Corbului ispitiia și acmu vrajea spre bine începusă a i să sfiti, de vreme ce și mreajea începusă a să împleti. Ce, poate fi, toate vremea lor au, sau, cum să dzice (pasa empodion dia calon), toată împiedecarea pentru bine, mreajea asupra Strutocamilii mai pre iușor fiind a să împleti (macar că pre amândoaă deodată vrăji toriul le începusă), acmu gata Filului să o dea pre vrăjitoriu îndemnă. Filul, luând mreajea, până în dzece dzile pre Struto camilă vână. Râsul, carile în munți păzitoriul Strutocamilii era, pentru mreajea ce să împletisă macar cum știre neluând, fără de nici o grijă la bârlogu-și să afla. Iară Uleul, de împletirea mrejii înțelegând, cum mai curând Corbului în știre făcu, carile, macar că de lucrul peste nedejdea lui tâmplat nu puțin să tulbură, însă nici moale să purtă, de vreme ce până a nu agiunge mreajea la locul întinsorii, cu doaă dzile mai înainte de la Corb la Pardos și la alalte jigănii rumpătoare vestea mrejii agiunsă. Atuncea Par dosul, Hameleonul, Veverița, Guziul cel orb și alalți pre lângă dânșii toți, în toate părțile să împrăștiiară, așe cât pre toți de odată mreajea a-i cuprinde nu putu.

Iară Strutocamila, săraca, în mreajea ce-i aruncasă asupră, cu coarnele carile odată îi adăosese încurcându-să, atuncea de greu gemând: „Vedeți coarnele de ce treabă mi-au fost", dzisă, cu mari blăstămuri și sudalme pe Pardos și pe Corb încărcând. Iară Hameleonul, din monarhiia pasirilor în monarhiia dobitoace lor trecând (precum mai sus s-au pomenit), după a sa fire cevași macar neclătit și neamestecat nu lăsă, ce toate cu minciunile lui frământă și în tot chipul le tulbură. Mai vârtos Pardosului de vechea vrăjmășie a pasirilor pomenind, cu totului tot spre vicleșugul Cor bului îl ațiță, precum din scrisorile carile la Râs trimisese, toată vrăjmășiia asupra lor aievea își arăta. Care cărți, la mâna Inorogu lui cădzind, după pacea carea cu Corbul făcusă, Uleului le-au arătat și până mai pre urmă la mâna Brehnacii au agiuns.

Iară căderea scrisorilor acelora la mâna Inorogului într-acesta chip să tâmplase: Pe vreme ce mreajea asupra Strutocamilii în munți să împletisă și încă la locul întinsorii nu agiunsese, Par dosul cătră Râs cărțile trimisese, carile până a agiunge la munți, unde Râsul să afla, Filul acmu epitropiia dobitoacelor de la vrăjitoriu luase. Deci jiganiia carea cărțile aducea, pre Râs neaflând (căci acmu el în niște gauri de stincă să ascunsese), în mâna Inorogului le-au dat. Pre carile, deșchidzindu-le, cu singură mâna Pardosului în chip ca acesta era scrise:

„Râsului, fratelui, sănătate! Cărțile ce mi-ai trimis le-am luat. Pentru Uleu câte îmi scrii înțeles-am, pentru carile eu încă și mai denainte îți scrisesem că credință n-are și precum comoara min ciunilor și izvorul amestecăturilor să fie ți-l perigrăpsisem. Pre acesta mai vârtos Camilopardalul l-au nebunit, de vreme ce i-au dzis că samănă tătâne-său, Brehnacii, pasirii ceii uimite, carea samănă celui cu ochi negri, mascara. Vrut-au dumnealor cu totu lui tot asupra dobitoacelor să stăpânească, precum și asupra pa sirilor domnesc, și aceasta nu pentru altă, ce numai pentru ca să-și scoață în fală că ei fac și pot toate, precum să laudă că și epitropiia Strutocamilii ei au isprăvit-o și mreajea asupra Vidrii ei au împletit-o. Iară pentru ce-mi scrii că poftește Corbul să te vadză, atâta să-i dea pliscul de stârv cât îți poftește el binele tău. Ce să știi că nu ieste altăceva în socoteala lui, fără numai cât, mărgând tu la dânsul și alalte pasiri și dobitoace de mergerea ta audzind, să dzică: „O, mare putere are Corbul, de vreme ce jigănii ca acelea îi mărg la picioare !" Deci iată că-ți scriu, frate, Uleul o dată și de da-ori de va vini la tine să ți să închine, atuncea și tu să mergi la dânsul o dată. Iară pentru aceasta, de va scrie ceva la Corb împotriva ta, pentru ca să ne sparie cu ceva, lasă să scrie, că noi îi vom ști da răspunsul. Iară de să vor ispiti și altă ceva, mai mult de aceasta grijă nu purta, căci avem noi ac de cojocul lor". Pre lângă acestea mai era și alte scrisori, a cărora coprin dere alte pricini încuia, de a cărora tâlcuire până acmu a altuia înștiințare, fără numai a Inorogului, n-au dat.

Acestea așe, iară Corbul, pre o parte, precum mai sus s-au pomenit, pentru împrăștiiere jigăniilor tare s-au nevoit. Iară pre altă parte, scrisori vârtoase la Uleu și la Camilopardal scriia, în tot chipul rugându-să ca, ori cu ce mijloc ar putea fi, pace cu Fi lul și cu Inorogul să-i facă. Filul cu îmbe mânule pacea priimiia, de vreme ce nu altă, fără numai a sa odihnă socotiia. Încă și până într-atâta cuvântul cătră Aspidă își dedese, cât, Inorogul pace cu Corbul de nu va face, el fără nici o împiedecare va face și, pen tru a Corbului prieteșug, de toată frățiia Inorogului să va despărți (ce giuruința prea pre lesne și nesocotită mai multă îndoință aduce decât credință). Pentru care lucru, și Filului răspunsără că fără Inorog a lui numai pacea nici o cred, nici o priimăsc. Deci, pre o parte Filul pre Inorog ruga, pre altă parte Camilopardalul tare îl îndemna, Uleul nepărăsit și cu mare blândețe și cucirituri îl cerceta și pentru ca cuvântul păcii să-și dea în tot chipul îl poftiia. Carea, cum s-au legat și în ce chip s-au săvârșit, la locul său mai pre urmă să va dzice.

Iară acmu la cuvântul nostru, de unde am ieșit, să ne întoar cem: După ce Strutocamila în mreaje să prinsă, la Grumadzii Boului o adusără. Iară Lupul, Ciacalul și alalți carii partea Filu lui ținea, până la vinirea Filului, lucrurile monarhiii dobitoace lor a chivernisi începură și pe jigăniile carile să împrăștiiasă, până la vinirea Filului, iarăși la locul său le adunase, fără numai Gu ziul Orb și Hameleonul, în fuga lor rămâind, ca cum sămânța răutăților și tulburărilor într-alții de ar pieri, într-aceștea să să păzască.. 2 Iară înturnarea Pardosului la locul său așe pre lesne n-ar fi fost, de nu l-ar fi împuns la inimă cărțile carile împotriva Corbului și a Brehnacii scrisese, căci și Pardosul de pe socoteala vremii bine cunoștea că cărțile acelea în mâna Filului sau a Ino rogului ar fi cădzut, și acmu, el, deodată, în monarhiia pasirilor capul aciuându-și, nu fără frica vieții acolea să zăbăviia. De care lucru, decât supt pliscul Corbului, supt hortumul Filului a trăi mai bine a fi socoti. Și așe, nu mult acolea zăbăvindu-să, prin încredințarea Lupului, iarăși la locu-și să întoarsă.

Iară descoperirea cărților Pardosului cătră Uleu într-acesta chip au fost: Filul, cu toată nevoința prieteșugul Corbului a dobândi nevoindu-să și pentru ca cu descoperirea vicleșugului Pardosu lui și a Hameleonului, mai tare spre ura lor să-l pornească, pre Inorog pofti ca, chemând pre Uleu, să i le arete. Către carile Ino rogul dzisă: „Nu ieste, frate, lucru de cinste așe îndată să ne arătăm, că, când mâna ne dă, macar cevaș răul a face nu pestim. Ce mai cu cale socotesc a fi întâi de la alții pentru acestea știre luând și ei întâi rugându-ne, apoi noi pofta să le facem." Și nu mult, una din molii, la Uleu mărgând, precum niște cărți ca ace lea la mâna Inorogului să află îi spusă. Uleul, de lucru ca acesta știre luând, îndată cu mari lingușituri și cu capul până la pământ plecat cătră Inorog vini, i să ruga, dintr-adâncul inimii gemea și cărțile să vadză îl poftiia. Inorogul încășile, nu puțin, întrei și împătri țeremoniile, ce până mai pre urmă, de multe rugăminte biruit fiind, să le citească în mână i le dede. Uleul, cartea deșchi dzind, o slovă citiia și de năcaz o dată pre nări pufniia, un rând săvârșiia și de mare rău la pământ piuind să trântiia, ce să dzică de mânie nu știa, ce să răspundză, de dosadă nu putea. Sughițul pieptul îi astupa, flegma în grumadzi îl îneca, în locul cuvântului, oftare, și în locul voroavii suspinare-i ieșiia. Uleul, acestea vădzind, de prorociia Șoimului, carea mai denainte vreme cătră Corb dzisese, aminte își adusă. În scurt, să dzicem, după multe a Uleului rugăminte, Inorogul cărțile în mâna Brehnacii le trimasă. Ce Brehnacea, ca cela ce în multă tăcere era învățată, cu totului tot (precum mi să pare), aceste cărți despre Corb până astădzi tăinuite le ține. Poate fi, în vremea lor anagnostis a le citi, filosof a le tâlcui și therapevtis slujba a le plini să va afla (că precum dreptatea în veci astupată, așe vicleșugul până mai pre urmă fără plată să rămâie nu poate).

Aședară, după vânarea Strutocamilii, siloghismul Corbului în barbara, carile odată ieșisă în: cra, cra, cra, acmu aievea pre lim ba Strutocamilii să înțelegea Racova. Care stihii pre amănuntul, după meșterșugul cabalistilor tălmăcindu-să, va să dzică: Rău, ai, capul, oh, vai, ah. Și adevărat, dară, că ascunsă a numelui acestuia taină cu lucrurile mai de pre urmă foarte bine ș-au răspuns, de vreme ce în mreaje încurcată, pe Grumadzii-Boului călare puind-o, mult rău i-au dat de cap și nespus ah și vah din focata-i inimă ieșiia, unde viața în vremi și giumătate de vreme să-și petreacă o lăsară.

Iară Hameleonul (pre carile cu ce nume să-l împodobăsc și cu ce titul să-l slăvăsc mult mă mir, poate fi mai adevărat sămânța vicleșugului și simburile minciunii să-l număsc, că adevărat vicleșugul și minciuna ca alalte odrăslitoare sămânță de ar avea și în toată dihaniia sămânța și simburile de i s-ar usca, cu bună samă numai în singur Hameleonul pururea vie și neveștedzită ar rămânea, din carile în toată zidirea a să împrăștiia și mai mult decât dintâi pre la toți a să ijdărî destulă și de prisosit ar fi). Acesta, iarăși dzic, sămânța vicleșugului, rădăcina răutății, odrasla spurcăciunii, cranga scârnăvii <i>, iasca sicofandiii, izvodul epi orhiii, pilda obrăzniciii și văpsala polipichiliii, Hameleonul, după ce cu câteva jigănii cu fuga în părțile nopții, în Țara Munților, scăpasă și nu multă vreme într-acolo zăbăvindu-să, prin monar hiia pasirilor trecând, iarăși la locul prundișului vini, unde, îndată ce sosi, Inorogului știre trimasă (O, Doamne, ce obraz și ce feliu de peliță peste obraz!) și ca greșealele carile cu a altora îndem nare, iară nu din răutatea lui, i-au făcut, să i le ierte să ruga, și iarăși ca dintâi, rob neschimbat și slugă fără prihană să-i fie dzi cea. Cătră acestea, mai cu de-adins să ruga ca, de va ști vreun leac asupra mușcăturii crocodilului, să-l învețe, căci îndată ce la locul prundișului au sosit, crocodilul să-l fie prins dzicea, carile deodată, macar că de tot nu l-au înghițit, însă foarte de greu să-l fie încolțit să jăluia. Inorogul, a firii, iară nu a pizmei, urme călcând, cătră Plotunul (căci acesta era trimisul de la Hame leon) ce vinisă, răspuns ca acesta dede: „Greșealele vicleșugurilor acestora, o, Plotune, de mi-ar fi vinit de la un chip ca acela carile în răutăți să nu fie fost ispitit, adevărat că oarece, sau poate fi și mult, voia mi s-ar fi betejit. Iară de vreme ce orice împotrivă mi s-ar fi tâmplat și cu vicleșugurile Hameleonului mi s-ar fi pri cinit, spune-i că organul răutății obiciuitele sale au ispitit și au lucrat. Iară primejdiile carile am tras voii norocului mieu le dau, carile, până împotrivă îmi va merge, încă mulți Hameleoni să vor izvodi. Iară el acmu să știe că acestea toate ca cum nu mi le-ar fi pricinit, așe le-am luat și ca cum nu mi le-ar fi făcut, ase le-am uitat. El, cu trup, cu suflet, vicleșug și cu stat, cu fapt, răutate ieste. Deci în care parte mă voi uita? Și căriia iertăciune sau izbândă să dau sau să iau? Agiunge-i lui, o, Plotune, singur șie și lucrătoriu și izbânditoriu să-și fie (că cu vreme celea ce din singure faptele rele ochiul dreptății izbândește și răsplătește, nici voia împotrivnică, nici mâna vrăjmășască mai cu asupră a afla poate). Iară pentru leacul ce mă întreabă, îi vii spune că altăceva mai mult nu știu, fără numai visul carile odânăoară dzic să fie visat, precum ieste și precum adevăraților onirocriți să cade să-l tâlcuiască (că cine spune minciuna, întâi obrazul își rușineadză, iară mai pre urmă sufletul își ucide). Iară cela ce oaă de vipere bea puii prin pântece cu mari chinuri naște, precum și el, giurământurile înghițind, pântecele sufletului despicându-i, pre unde nici să gândește, pre acolo în ocara a toată lumea vor să-l scoață. Așijderea, a sulemendriții învățături, carea spre înghițirea oaălor viperii le-au îndreptat, pofta răutăților spre vicleșugul și călcarea dreptății aducându-l, cele de apoi mai rele decât cele dintâi i-au arătat, că când prin spinii și deasă pădurea visului îmbla, umbra necunoștinții îl acoperiia și soarele adevărului nu-l videa, căci între doaă împotrivnice chipuri cu cuvinte împleticite îmbla, umbra minciunilor precum lumina dreptății va astupa i să părea. Iară când lângă para focului să apropie, atuncea la ivala vicleșugurilor sosind, de la pământ până la nuări, adecă preste toată lumea cu mari sunete, vestea răutății lui au ieșit. Inorogul precum în munte înalt șede prin vis i să părea, iară acmu în bună nedejde stăruit, unde vicleșugurile lui a agiun ge nu pot, cu linește viața își petrece. Pasirea neagră (carea Cor bul ieste) cu neprietiniia în cap a i să pune neputând, din mândria sa gios cădzind, la pace să pleacă. Iară Hameleonul, în groapa carea singur au săpat, într-aceiași singur au cădzut; precum odânăoară pre mine fălcilor crocodilului nevinovat mă vândusă, așe acmu același crocodil, în fălci țiindu-l, nu-l înghite, ce-l suge, nu-l amestecă, ce-l încolțește. După aceasta, sfârșitul și izbânda dreptății în curând să așteaptă, ca ce au sămănat, aceia să se cere, și ce ș-au așternut, pre aceia să să culce. Iară după aceasta viață, fiii răutăților, pre carii preste fire și împotriva a tot binele i-au prăsit, spurcat îl vor moșteni, de vreme ce amintrilea firea ca o înțeleaptă stâlciu stărp și făr de roadă a fi l-au arătat." Pentru acestea dară, acmu agiunge și la cuvântul nostru să ne întoarcem. Filul, după ce mreajea după voie își luă, după câteva dzile din munți sculându-să, în monarhiia dobitoacelor, la locul epitropiii sale să dusă, în strajea munților și a gârlelor pre numai pre Căprioară lăsind (facă cereștii lucrul spre bine și începăturile proaste spre sfârșit bun să le întoarcă) (că decât un muritoriu degetul în apă a-și băga, cel nemuritoriu toată umedzala mării în clipala ochiului a usca mai pre lesne-i ieste). Aceștea, așe cu toții, cineși cum putură, un chip mai ales lucrurilor sale pusară și cineși la ale sale întornându-să, să aședzară.

Iară toată greutatea lucrului în Inorog și în Corb rămasă. Amândoi, unul de altul, a să înfrânge nu numai cu lucrul, ce aseși nici cu gândul nu priimia. Corbul în întemeierea sa cea vecinică să bizuia, Inorogul în dreptatea sa cea neclătită să sprijeniia și mai vârtos ca acmu de atâta vreme cu ispita și deprinderea din toate dzilele împotriva a toate vrăjile și farmecele Corbului lea curi ca acelea învățase, cât toate nevoințele în zădar și toate ostenințele în darn îi întorcea. Și încă în vremea vrăjitoriului ace luia, nu puțină nedejde avea că de nu va împleti cumva mreajea asupra Corbului, asupra lui așeși nicicum nu o va împleti. De una amândoi să temea, și aceia amândoi tare o ascundea, adecă fără veste unul altuia farmecele să nu cumva facă, că amintrilea, de știre luând, energhiile a le opri, meșterșugurile a-și batgiocuri și fără primejdie a să păzi putea. Acestea și ca acestea ei în inimile lor tăvălindu-le și prăvălindu-le, Uleul, cu mari rugăminte (cu porunca Corbului poate fi) la Camilopardos mărgând (după cum și Corbul îi scrisese), pentru pacea între dânșii mijlocitoriu să să puie îl poftiia, ca doară, prin buni chedzi, lucrul carile mulți l-au ispitit și a-l săvârși nu l-au putut, el la bun și cuvios sfârșit l-ar aduce, că amintrilea vrajba aceasta așe de va rămânea, fără nici un prepus aievea ieste, dzicea, că asupra amânduror monar hiilor cea desăvârșit pieire și prăpădenie stăruiește.

Aceste Uleul dzicând, Camilopardalul de isprăvirea lucrului să să apuce să giurui și cu socoteala carea mai gios să va arăta începu. Ce acmu, puțintel zăbăvindu-ne, puțintele carile pentru firea și viața aceștii jigănii știm să dzicem. Această jiganie la trup cât cămila ieste de mare, piielea, ca cum cu soldzi ar fi, în feliu de feliu pestriță și picată îi ieste, de unde și numele, poate fi, Cămilăpardos i s-au alcătuit. Partea denapoi cu pântecele în sus ieste râdicată, ca cum ar fi a leului. Iară armurile și picioarele denainte, cu piept cu tot, decât cum măsura trupului ar pofti, mai sus sint râdicate. Grumadzii îi sint sulegedzi și gingași și din trupul cel gros și măminos, de ce mărg spre cap, gâtlejul i să supție. Capul cu a cămilii să asamană, și de mare ca cum ar fi de da-ori cât a strutocamilii de Livia, ochii mierâi, în giur îm pregiur, ca cum ar fi cu siurmea văpsiți și pre lângă albușuri roșii, întorcându-i încoace și încolea, groznic caută. Îmbletul îi ieste de tot schimbat, și așeși tuturor dihaniilor, precum celor de uscat, așe celor de apă împotrivă, că nu-și mută pre rând pi cioarele, nici unul după altul le duce, ce din partea cea dreaptă, pe amândoaă odată și deosebite, iară din partea stângă, câte unul și împreunate, cu îmbe părțile totdeodată clătindu-să, din loc în loc să mută, însă la mărs lesne și sprintină ieste. Aceasta jiganie macar că dintr-amândoaă monarhiile afară ieste, însă într-îmbe părțile la mare cinste și frică să ținea (că frica mai pe deasupra și dragostea deplin din rădăcini oarecum despărțite ieșind, la același vârv a evlaviii agiung), și aceasta pentru doaă pricini: una, căci cu toți vrăjitorii, mare și de multă vreme cunoștință având, la multe farmece a o amesteca obiciuți era (precum din învă țăturile și tâlcurile hrismosurilor lor să cunoaște). A doa, căci încă de demult era aședzată ca hrana ei pre an dintr-aceste monar hii să să orânduiască, hrana nu atâta de multă, cât era de scumpă, căci nu carne, iarbă sau altă materie sățioasă, ce sau argint, sau aur, de multe ori și diamanturi era (căci între toate jigăniile nu mai acesta fărămăturile diiamantului și alte pietri scumpe a amis tui poate). De care lucru, și ea foarte aminte lua, ca nu cumva mai mult aceste monarhii stropșindu-să și cu adese stropșiturile, mai mult slăbind și sărăcindu-să, obrocul ei cel din toate dzilele să scadză. Despre tată, neamul dintr-un ostrov să trăgea, unde niște copaci să nasc, carii într-alt loc în toată lumea undeva nu să mai află. Poama copaciului aceluia nu din flori să leagă, ce din coajă cură, mai toate jigăniile o mănâncă, însă nu o înghit, ce o amestecă. Sămânță n-are, coajă ca alalte poame n-are, ce miedzul, simburile și pelița tot într-o formă îi sint. Aceasta așe hirișă dintr-acest ostrov fiind, cu rușine ostrovan, iară cu cinste muntean a să numi și a să ținea priimiia. Spre alte multe nu mere ce avea, singură din sine - tvn crusmjn mai hiriș să-i fie ș-au ales. Iară despre maică, dzicea că din neamul pasirilor ieste, ce lucru într-adevăr nu așe să avea. Că odânăoară unul din corbi, vrând pe maică-sa să ia, numai cu împreunarea unii nopți, iarăși la părinții săi o înturnase, pentru lipsa viderilor vinuind-o, care sămn de hereghie între simențiia lui și până astădzi trăiește, că precum Camilopardalul, așe fiii lui așeși în tinerețe puterea viderilor slabă le ieste. Și așe, din corbi scoțind kappa, rămân hiriși orbi. Ce pentru firea ei, acmu, destul, la cuvântul nostru să ne întoarcem.

Acesta, dară, treaba aceasta a mână luând, între Inorog și între Uleu și între alalți dulăi, carii acolea să afla, soroc pusă, ca la dzi la sălașurile ei adunându-să și dintr-îmbe părțile ce le-ar fi cu și pătruns de conștiința valorii proprii, Mavrocordat prefera însă titulatura - tvn crusmgn (de la oracole), asemănătoare, simbolic, cu xaporitvn vintele ascultând, lucrurile încotro s-ar pleca să poată înțelege (că amintrilea jiganiia aceasta în alcătuirile păcilor vestită era) și ce mai cu cuviință și mai pe drept i s-ar părea, aceia să aleagă (ce coada lăcomiii de scaiul fățărniciii nespurcată și curată a fi lucru peste putință ieste).

Deci după cuvântul dat și dzua sorocită cu toții la un loc să împreunară. Unde Camilopardalul, dintr-îmbe părțile, toate pre amănuntul dacă întrebă și toate pricinile vrăjbilor dacă înțăleasă, nesăvârșită pizma Corbului și neînduplecată firea Inorogului cunoscu (pizma și neînduplecarea într-aceasta să deosăbăsc, că pizma merge înainte, iară neînduplecarea urmadză).

Din cele multe, Camilopardalul un cuvânt alegând, dzisă: „Cor bul de pizmă părăsindu-să și Inorogul voii mele înduplecându-să, precum lucrul acesta vreo ieșire va afla socotesc. Deci cuvânt ca acesta cu hirograf întărit la mână de-m viți da, de începerea lu crului acestuia mă voiu apuca." La aceasta Uleul cu ochii a clipi și din grumadzi a adii începu, dulăii coada între picioare și ure chile pe spinare a-și ciuli să apucară. După câtăva tăcere, cu ochii unul cătră alții, ca cei în furtușag prinși căutându-și, precum de la epitropul pasirilor pozvolenie ca aceasta să nu fie având răspunsără. Iară Inorogul, apucând cuvântul, dzisă: „A lucrului mieu singur eu stăpân îi sint și cuvântul mieu din singură voia mea să ține, pre carile sau a-l da, sau a nu-l da, în singură socotea la mea rămâne. De care lucru, dzic, că orice Camilopardalul între noi drept ar giudeca, spre aceia învoitoriu și priimitoriu sint. Dară voi ce dziceți, o, priietinilor? Au iarăși tăvălituri de cuvinte a ispiti și după vechiul vostru obiceiu cu șuvăituri vremea a vâna poftiți? De aveți ceva cu socoteală a grăi și cuvânt vrednic de ascultare a povesti, acmu în fața adunării aceștiia, dziceți."

Iar ei altă ceva a dzice nu putură, fără numai dzuă să să puie poftiră, pentru ca mintea Corbului cercând, de le va da pozvole nie ca aceasta să întrebe. De această poftă a lor, firea Camilo pardalului oarecum să tulbură și: „Ce poate fi răspunsul și pofta aceasta? — dzisă. Au nu-mi scrie Corbul aievea că cu mijlocul vostru orice vom alege, aceia să fie? Și precum toate a aședza și a alcătui în voia voastră au lăsat, prin câteva cărți ne însăm neadză? Dară acmu ce cuvinte brudii sint acestea? Și ce răspuns dziceți să mai aveți și încă de acmu înainte mintea Corbului să-i cercați? Noi în lucruri ca acestea am bătrânit, cărora ce rând și ce orânduială le-ar trebui foarte am învățat. Ce de pre cuvintele voastre vechea dzicătoare să adeverește (că cine nu va să fră mânte, toată dzua cerne), ce și eu fire-ași fi vrut ca bătrânețele în copilărie să mi să întoarcă, și așe, cuvinte copilărești ca aces tea a asculta și la lucruri brudiești a mă uita să pociu. Iară acmu, în vârsta carea mă aflu, nu numai a grai, ce nici a asculta cu vinte bolbăitoare nu priimăsc."

Acestea cuvinte ale Camilopardalului, macar că tare, nu nu mai urechile, ce și inimile le pătrundea, însă ei, săltătoare și nestâmpărată inima Corbului știind, cătră chip ca acela cuvânt apofasisticos să dea nu îndrăzniia. Însă iarăși aceasta față a scoate mare frică avea, în ascunsul inimii aceasta țiind, ca, de s-ar tâmpla cumva lucrul deplin și lăudat a nu să isprăvi, nu în Corb, ce într-altul pricina să poate muta. Și aceasta era pricina carea cu acest feliu de șuvăituri cuvintele a-și rumăga îi făcea. Acestea Inorogul mai mult a să scârșni neputând suferi, dzisă: „O, priietine, Cami lopardale, tusăroasă și sughițoasă răspunsurile jiganiilor acesto ra în divă nu prinde, căci doaă pricini sint carile, uscăciunea cuvântului scornindu-le, umedzala tusei și izvorârea flegmei le înmulțește (că tot dobitocul un muget ce știe firește îl face, iară dobitocul înțelegătoriu înțelegerea pierdzind, sau tusă, sau ge mere, sau alt chip de glas dobitocesc scornește), una firea, iară alta asupreala firii. Firea, dzic, căci deosăbi de Uleu, alalți toți dulăi sint, la carii fără lătratul în gâtlej și mușcatul în gură altă nu să află. De care lucru, când vor ceva după înțelegere să grăiască, articulul glasului într-altă ceva, fără numai în lătrătură și brehăitură, să deosăbască nu pot. Așijderea alta, asupreala firii, dzic, căci neamul dulăilor când ceva năcaz, asupreală sau altă oarecare pătimire peste voie li să tâmplă, atuncea nu numai cuvântul tocmit, ce și lătratul nealcătuit uitând, de scâncitură să apucă și de schilălăitură că ce suspinul cu lacrămile la cei în doaă picioare și fără pene (adecă la dobitoacele platonicești), aceia scâncetura și schilălăitura la dulăi ieste. Cătră acestea, a triia și altă pricină a să adaoge s-ar putea, căriia singur eu mar tur neminciunos a-i fi a dzice voi îndrăzni. Carea în doaă părți să împarte, una în stăpân, iar alta în stăpânit. În stăpân, dzic, că singuri din sine stăpâni lucrului de ar fi, ori spre ce mai de folos și mai bine ar alege, spre aceia voia și cuvântul ș-ar da. În stăpânit, dzic, că ei supt a altora stăpânire și voie supuși fiind, nu ce lor, ce ce celui ce-i stăpânește place, aceia le caută a dzice și a face (că când suflă stăpânul, atuncea răsuflă stăpânitul și în cuvintele slugii duhul domnului lucreadză). De care lucru, so cotesc că precum cea multă vreme cu acest feliu de îngăimele au trecut și spre toate răbdare neclătită am avut, așe și de acmu înainte încă puțină îngăduință să avem, ca o dzi puindu-și și aces tea aporii a-și dezlega să poată și cu acesta chip toată lătrătura și scâncitura sfârșitul să-și ia."

După aceste a Inorogului cuvinte, Camilopardalul, oarece mâniia potolindu-și (carea atuncea de nu și era zugrăvită, iară mai pre urmă în zugrăvită să să fie întors vremea au dovedit-o), soroc în 20 ani pusără, ca chiarul răspuns de la Corb luând, adevăratul cuvânt a-și da să poată. Aședară, într-acea dată cu atâta voroava încheindu-să și cu toții împreună ieșind, cineși la ale sale să dusără.