Istoria fondărei orașului București/Capitolul 4

Jump to navigation Jump to search
Capitolul 3 Istoria fondărei orașului București de Dimitrie Papazoglu
Capitolul 4
Capitolul 5



Iar în ocolul orașului București, până în depărtare de un ceas sau două de Capitală, voiesc a descrie originea situațiunilor acelui spațiu, începând de la mănăstirea Văcărești, cea fondată de Nicolae Mavrocordat, la anul 1716, și pe care o avea fanariotul domn ca o cetățuie de apărarea sa contra temerei ce-i insufla boierii români și în care clocea scopurile sale cele mârșave și trădătoare, având și pe doamna sa în haremul pe locul unde a fost fondat și biserica suburbiei Foișorul. Acea citadelă, astăzi temniță, fu fondată pe moșia vechii familii a Văcăreștilor. De acolo, spre răsărit, este satul Popeștii, proprietatea vechei familii a Popeștilor, unde se găsește până astăzi o biserică ruinată, pentru care tradiția zice că un fiu de domn (trebuie să fie Alexandru cel Frumos) ar fi păstrat ascunsă, în acea biserică, pe o jună frumoasă pe care o iubea, și dovedindu-se aceasta, de atunci se află biserica părăsită; astăzi se numește la Culă, lângă Leordeni.

În ocolul orașului, spre nord, este câmpia Vitanului, unde vitele orășenilor își aveau pășciunea, apoi este Spitalul de Ciumă, înființat de Alexandru Moruzi, la anul 1794, când era ciuma a mare. În dreptul acestui spital s-a înecat, în Dâmboviță, Vlad Vodă, luat în goană de tătari din câmpia Popeștilor. Dovadă despre aceasta există o măgură mare ce se vede la Cioplea, în dosul zalhanalei fostă a lui Hagi Moscu. Mai în ocol, spre nord ca la 8 kilometri depărtare de Cioplea, este mănăstirea de călugări Cernica, înființată la anul 1608, de vornicul Cernica și jupâneasa lui, Cheajna, în ostroavele bălților apei Colintinei și în apropierea moșiei vechii familii a Dudescului; și între mănăstire și apa Dâmboviții a fost și o altă mănăstire de călugărițe, înființată de soția lui, jupâneasa Cheajna; amândouă fură dotate cu mari proprietăți. Iar acea de călugărițe fu într-o noapte călcată de tătari și maicile robite și hrăpite. De atunci s-a și

desființat (vezi istoria monastirei Cernicăi, scrisă sub patronagiul bunului și cuviosului stareț, actualul arhimandrit Ștefan, în anii trecuți, de un stăruitor monah, anume Cassian, care în acea mănăstire s-a ocupat cu mare zel la descoperirea și descrierea istoriei ei).

În apropierea acestei mănăstiri și-a avut și palatele de vară Șerban Vodă Brâncoveanu (se mai văd ruinele).

Urmează apoi mănăstirea Pantelimon, fondată la 1748 de înalta familie Ghica, cu spital și cu azil pentru primirea de săraci. Acolo, în vremea invaziunilor austriace, a fost tabăra generalului prinț Coburg. În aceeași apropiere este și mănăstirea Mărcuta sau Maricuța, fondată în al XVIII-lea secol de domnul Ipsilanti, apoi reînnoită de familia Ipsilanti. Ea este situată în marginea bălții Colentina, unde a fost, până la 1820, tipografie și fabrică de tistimeluri pentru tipărirea florilor colorate pe basmale. Acolo era și cea mai vestită apă a ceșmelelor Mărcuții, de unde se aducea îa Capitală pentru domn și toți boierii cei mari. Fabrica s-a mutat mai în urmă la Cișmigiu, în locul unde astăzi sunt casele generalului Florescu, iar tipografia în palatele lui Mavrogheni, lângă ceșmeaua cu acest nume, în capul Podului Mogoșoaiei. Aci s-au tipărit cărți românești, sub patronagiul lui Dimitrie Topliceanu, cărți elene, sub patronagiul doctorului Constantin Caracaș, și note de muzică orientală (psaltichie), sub patronagiul întâiului profesor, Petre Efesiu protopsaltu.

Spre nord de Mărcuța era mănăstirea Plumbuita, fondată de Matei Basarab, tot lângă balta Colintinii, unde se făcea și vechiul bâlci Drăgaica, în amintirea răpirei sabinelor. Pe acel tărâm fu bătălia lui Matei Vodă în secolul XVII, la care bucureștenii priveau cu mic, cu mare după gardurile grădinelor lor (vezi Istoria țării). Pe aceeași întinsă câmpie se făcea și bâlciul cel mare lângă orașul București, numit Moși, acolo se încumetrea băltărețul cu munteanul, își vindeau românii manufacturile, se făceau jocurile și petrecerile în prezența chiar a domnitorului țării, care venea să încurajeze populația și să fie și el văzut, cunoscut și de copiii din fașă. Deși de tristă memorie, dar tot trebuie să arăt că, tot acolo, cu ocazia bâlciului, se executau sentințele date asupra făcătorilor de rele, prin spânzurători și alte torturi, iar femeile criminale se tundeau, li se punea o manta neagră pe umeri și pe piept li se lipea o hârtie pe care era scris: „Cine va face ca mine, ca mine să pătimească". Acestea toate se făceau la bâlci, spre a fi văzut ca o pildă de locuitorii părților țării; însă se osândeau numai cei cu renume de ucigași și femei otrăvitoare. Este de remarcat că mai niciodată nu a fost executat în timpul Moșilor un român sau româncă, ci erau, mai adesea, din țigani și țigance de laie și din sălașele de cort, netoți și alți streini de pe pământul nostru. A doua zi, Sâmbăta Morților, executații erau deja îngropați. Donițele, oalele, cănățuile, jucăriile de copii, fluierașele, toate astea de pământ ars, au fost nelipsite în toate târgurile; cimpoaiele, cavalul și lăutarii răsunau prin frunzarele ținând loc de cârciumi; pământul vuia de jocul călușarilor, al borojenilor, al urșilor, de hora generală și geamala.

Iată ce era geamala: o momâie de femeie mare, de șase metri înălțime, cu două fețe, în față, sus, și în dos era câte o oglindă pătrată, peste care atârnau panglice de șic, ce serveau în loc de cap; trupul ei era gros cât o butie. Ea era țesută pe dinăuntru cu cercuri și pe din afară lipită cu hârtii colorate; cămașa îi era de culoare albă, fota din spate și șorțul din față de culoare roșie, garnisită cu flori; în față avea două mâini împreunate la pept, țiind un buchet de flori, tot asemenea și în spate avea două mâini iarăși împreunate la pept, însă fără buchet. Această geamala avea un om înăuntru, care o ținea de belciuge, căci nu era grea, și juca la cântecul lăutarilor. Jocul ei era foarte domol, plimbându-se. Obiceiul cu această statuie, monstră (din care s-a făcut și vorba stafie), s-a păstrat multă vreme în România. Momâia juca pe strade și la Moși cu începere din ziua de Paște până după Moși. O chemau toți în curțile lor, precum cheamă astăzi călușarii. Ea era singurul simbol al zeității Isis, zea egipteană, pe care au slăvit-o strămoșii noștri romani până la credința idololatriii. Se presupune că de aici au rămas la marca țării noastre soarele și luna, adică Osiris și Isis. Geamala a fost scoasă din petrecerile românești (rău și fără cale) deodată cu înființarea Regulamentului <Organic>.

Nu departe de aici este apa Colentina, ocolina sau coleaîn-tina, după cum am arătat că acel băltiș ocolea orașul București. Spre nord era balta Herăstrăului, în marginea acestei bălți a ridicat Constantin Ipsilanti, pe deal, un chioșc, la 1780, unde venea cu doamna sa; el sta în pavilion cu boierii, iar doamna se plimba cu fetele ei de onoare, într-o barcă frumoasă, pe baltă; pe mal le cânta meterhaneaua. Balta Floreasca se numea așa, căci acolo au fost vila și casele familiei Floreștilor, date de zestre bănesii Anica Hereasca, și în ale căror sate și moară se lucra la înălbirea pânzelor și tăierea lemnăriei. Nu departe de acolo începea dumbrava Bănesii, proprietatea banului Ghica, rămasă văduvei sale băneasa, al cărei nume se păstrează până astăzi. La această dumbravă se serba, totdeauna, de elita bucureșteană ziua întâi de Mai; acolo se auzeau cântările cele melodioase ale cucului privighetorilor, turturelelor și ciocârliilor; zbengui mieilor ne lângă oițe și cântecul ciobanului din caval, cum și cimpoiul grădinarului, cobza și vioara lăutarului, iar în vreme fanarioților tambura, naiul și chemanul făceau dezmierdarea publicului. Mai în urmă, se iviră chitara cu panglica lată, atârnată de gât, clarinetul, fagotul și altele. Acolo se desfătau, deodată cu sosirea primăverii, junii și junele Bucureștilor, cu două codițe lăsate pe spate, iar căciulițele pe sprânceană, cu basmaua și tistimelul, cu contesu și maloteaua, mai târziu cu ișlic și fes (cefte caic), cu antiriu de sevaiu, ciacșir roșu de laburi sau enghiurșal, meșii cu papucii galbeni și roșu, cusuți cu ciacșir, și, în urmă, cu fracul, capela și pardesiu. Acolo se întreceau bucureștenii cu caii lor, cu cociile, butcile și, mai târziu, cu droștile și cabrioletele; își încurau țăranul bidiviul și coconașul armăsarul de Misir, iar mai târziu, domnișorul, iapa englezească. În fine, pe acea dumbravă se făceau poeziile cele mai amoroase: Frunză verde și o lalea; Cuculeț peniță sură; Faretra veli; Psichi atblia; Luna e lumina lumii; Nu mă pedepsi stăpână; Tu-mi ziceai odată; Bâr oiță bâr și, mai târziu, De-aș fi iubit o gingașă floare, valsurile de Lanner și Strauss", polca și, în fine, cancanul.

Acolo era întâlnirea cea desfătătoare a societății bucureștene, deodată cu zâmbetul primăverii: jupâneasa cu fetița, cuconul cu cuconița, dama cu demoazela, domnul cu doamna, cumnatul cu cuscrul, nașul cu finul, socrul cu soacra, babacă cu thița, neneca cu thioca, boierul cu jupânul, arhon serdarul cu chir Nicolae, domnul Costică cu musiu Jean; apoi vedea cineva mai de lături și pe ostași: haiducul cu pandurul, șeimenul cu arnăutul, deliul cu ciohodarul, husarul cu dragonul și ulanul cu cazacul; iar feciorii se întreceau: vizitiul cu birjarul și ciocoiul cu lacheul.

De la acea dumbravă începea spre occident întinsa câmpie a Giuleștilor până în Dâmbovița, se vede încă biserica cea mare, în ruină, făcută de familia Giulești; acolo a fost și zalhanaua din vechime, iar la marginea moșiii, astăzi Șoseaua Kiseleff, era și moara cea mare de vânt, al cărei turn înalt, de zid și pietre, s-a văzut până la anul 1831, desființându-se la facerea șoselei. Turnul acela era în dreaptul bazinului de astăzi și în dreptul biser cii fondată de Nicolae Mavrogheni la 1799, când Mavroghen desfrânatul domn, dădu acolo calului său de călărit rangul de că minar. Aproape de palatul și ceșmelele lui era biserica cu patronajul Izvorul Tămăduirii, unde, de la 1819, s-a înființat menționata mai sus tipografie. De acolo împrejur, în ocolul Bucureștilor, erau morile Vlădichii Filaret, numite la Grozăvești, lângă Farmazonul (un grec ce da cu zodiele), numit astăzi Malmaison, apoi, în urmă, satul Cotroceni, astăzi suburbia Sf. Elefterie, ce a primit acest nume după sf. icoană ce se păstrează în biserica acelei suburbii și în apropierea căreia er vila sau palatele Brâncovenilor și ale Filipeștilor. În acel palat, vornicul Constantin Filipescu a dat masă mare lui Constantin Vodă Ipsilant, unde au petrecut până seara, dându-i și o frumoasă artificie. Tradiția zice că pe acele dealuri erau păduri foarte mari și că acolo ascunzându-se Șerban Vodă Cantacuzino de năvălirea tătarilor și făgăduind înființarea unei monastiri, a și fon dat-o pe acel tărâm. Pe același deal a fost tabăra rușilor la întâia invaziune în vremea Ecaterinii. De acolo, în ocol, începe Dealul Spirii, numire primită după patronagiul Sf. Spiridon ce este pe acel deal. Acolo se făceau petrecerile orășenilor, în sărbătorile Paștelor, cu dulapuri și hori. Pe acel deal a făcut Ipsilanti Palatul Domnesc la 1774, care a ars în vremea lui Caragea, în care palat au tăiat turcii pe domnul Hangerliu, la 1799, aruncându-i trupul gol pe fereastră în curte. Apoi, de acolo continuă dealul spre ceșmeaua lui Dositei mitropolitul și, mai înainte, pe la frumoasa grădină a lui Bellu, până iarăși la Văcărești, unde e biserica zidită de N. Mavrocordat, la 1726, de unde am început descrierea ocolului București.