Istoria fondărei orașului București/Capitolul 2

 

Acum să venim și la fortăreața sau cetățuia din București, făcută pentru scop strategic, în apărarea căii invaziunilor despre Orient, după cum se face, cu mare rezon, mențiune în „Revista Română" din 1861, și care se numește în limba otomană la dervent, adică la strâmtoare. Vremea zidirii acestei fortărețe neapărat că trebuie să fie nu departe de vremea începutului orașului București și că trecătoarele din Giurgiu și Oltenița urmau a fi pe Calea Calicilor sau Caliții și a lui Șerban Vodă, astăzi. Este iarăși probabil că pe la Văcărești și Vitan nu putea trece vreo oștire, căci erau bălți și mari mocirle ale Dâmboviței și ale bălții Colentinei (colea în tină sau ocolina, căci ocolea Bucureștii). Iată dar o descriere lămurită ce pot face și eu acestei citadele sau întărire de apărare, atât a orașului București, cât și a căilor de invaziune spre capitala de atunci, Târgoviște. M-am ocupat foarte mult cu această descoperire, împins de două plăceri, întâi de plăcerea arheologiei și a strategiei și, al doilea, de marea venerațiune și dorul ce am păstrat în sufletul meu răposatului meu părinte, Andrei. N. Papazoglu din Slătineni, el fiind din acea familie a Slătinenilor ce s-au strămutat din orașul Slatina pe la anul 1648 (după cum atestează documentele familiei mele, ce am, adică ale străbunilor mei, Constantin Slătineanu, poreclit de turci Papasoglu, căci era foarte pios, și care, cumpărând mari proprietăți, hanuri și grădini prin mai multe locuri în Capitala noastră, a cumpărat și mai toată partea dreaptă a uliții, astăzi, a Covacilor, care era pe tărâmul acelei citadele).

Suvenire antice despre acesta țin astăzi numai hârtii, căci proprietățile au dispărut, țiu un inel de safir, calitate bună, piatra cât o alună, ce a fost găsit de lucrători când săp<au> temeliile pe tărâmul fostei Curți Domnești, devenită proprietatea părintelui meu; țiu o mare țeavă de tun, de fier, spartă..., și cu o mică ghiulea pe calibrul lui, găsită mai în urmă, când s-au săpat temeliile binalelor ce s-au edificat pe acel tărâm, și pe care le-am dăruit amicului meu Costică Cornescu; țiu și un cuțit (iatagan turcesc), încrustat cu slove multe de aur; acesta a fost iarăși găsit de răposatul meu părinte într-o pivniță veche de ale fostului palat domnesc.

Acum să venim la descrierea citadelei, cum am putut culege și eu din bătrâni. Luând de bază colțul Hanului Roșu, în răspântiile Podului Caliții, adică pe marginea dreaptă a uliții Șelarilor, acolo era drept o poartă împotriva trecătoarei podului Dâmboviții. Această poartă, până în ziua de astăzi, o numesc bătrânii în trei feluri: 1. poarta de sus; 2. poarta mică, și-al 3. poarta de fier, ca la colțurile fortăreței. De acolo continuă zidul cetății, gros, făcut de bolovani mari de piatră de Prahova, cărămidă și ciment, până la poarta mare sau cea centrală (pe sub această poartă intra nenorocitul vornic Stănilă, care veni cu mai mulți boieri, episcopi și mai mulți din cler, chemați de Mircea II Ciobanul, fiul lui Mihnea cel Rău, cu viclenie la Curtea Domnească, iară el năpusti pe beșlii turci de îi măcelări pe toți, la anul 1557, 3 martie, în a III-a sa domnie, și care, după moartea lui, s-a îngropat chiar în acea biserică din Curtea Domnească, unde este astăzi chiar poarta bisericei), împotriva trecătoarei podului Dâmboviții din vadul sacagiilor (acesta este al doilea vad al cărătorilor de apă, căci cel dintâi este cel de la Podul Beilicului). De acolo iarăși începe zidul până în colțul Pieței celei Mici, împotriva podului Dâmboviții, ce duce astăzi la piața precupeților, iară atunci intra în livedea gospod, acolo era ceairu cailor, păzitorilor citadelei și mai târziu ai Casei Domnești. Această livede era pe tărâmul pe care este astăzi Doamna Bălașa, Spitalul Brâncovenesc, Piața Bibescu și hala de măcelării, prund al Dâmboviței, care numire se păstrează până astăzi la biserica Sf. Nicolae ce-i zice din Prund, de la spatele stabilimentului Doamnei Bălașii. În acel colț al cetății era ardicat și un turnuleț pentru apărarea zisei trecători spre livede, cum și a Căii lui Șerban Vodă, ce ducea la Oltenița. De aci pornea zidul, formând careul, și se urca pe partea stângă a Căii Târgului de Afară, pe lângă scurgerea râului ce curgea din Târgul Cucului, pe la moara din răspântiile astăzi ale Bărăției. În această fațadă a zidului era poarta de jos, împotrivă de calea ce ducea în orașul București, astăzi ulița Rahtivanului, și de la menționata răspântie forma zidul colț și continua spre Târgul Cucului, peste drum de locul astăzi al Bărățiii, iarăși pe lângă marginea acelui râu ce curgea chiar pe strada astăzi a Brașovenilor. De aci iarăși forma colțul și continua pe partea stângă a Vechilor Cavafi, astăzi strada Marchitanilor, până la colțul astăzi împotriva ulicioarei Sf. Nicolae, și de acolo continua zidul la vale, pe strada Șelarilor, până la poarta cea mică a cetății, în răspântii, zisă Poarta de fier.

Tară în colțul din deal erau fântânele cetății și unde s-a format baia palatului, după strămutarea lui Mircea Vodă cel Bătrân, peste drum de hotelul astăzi numit „Caracaș". El a preînnoit în cursul domniii și biserica din curtea palatului, cu hramul Bunei Vestiri. Toată această cetățuie atunci era păzită de catane și de șeful ei castelan, care se numește în limba slavonă gradiștean. După arderea și desființarea acestei cetățui, se vede cuprins un foarte mare spațiu al cetățuii de o familie cu numele de Grădișteni, stăpânindu-o chiar în zilele noastre, pe când era făcută temniță sau pușcărie, numit „Hanul Grădiștenilor", cu poarta în Podul Beilicului, unde astăzi este spițeria cu firma „La Pelican" ; precum și tunurile acelei cetățui, după dărăpânarea ei, au fost rămas tot în acel loc, ca într-un arsenal, sau și mai târziu, când țara noastră a cumpărat tunuri s-ar fi păstrat tot acolo; de aceea i-a și rămas numirea de Pușcărie, căci vulgul de atunci tunul îl numea pușcă, iar pușca, flintă.

La anul 1395, din ordinul lui Mircea cel Bătrân s-au zidit și biserica din această cetățuie și palatele domnești, unde venea de ședea numai iarna. (Acesta este gloriosul și strategicul domn al României, care stăpâni Dobrogea și cetatea Drâstorului — Silistra — și pe care, în urmă, o dete înapoi alți domni otomanilor și, drept memorie că românii stăpâneau și dincolo de Dunăre, a rămas obiceiul, când îngheța și comunicația ambelor margini se făcea călări, cu trăsuri sau pe jos, ca cel dintâi om, turc sau român, ce venea la vodă cu vestea (mujdea) că s-a prins Dunăr și a început comunicația, primea de la Visterie o pungă de bani (bacșiș) 500 de lei. Acest obicei s-a păstrat până la Grigore Vodă Ghica (1827) — și, ca să facă bucurie orășenilor, a pus acelei biserici patronagiul Bunei Vestiri, adică tot acela ce avea și cea dintâi biserică din Dobroteasa, zidită la începutul orașului. Iar bisericuța Sf. Antonie ă fost zidită de Mircea Vodă II, în a treia sa domnie, la 1530, unde s-a și îngropat acest domn ucigaș.

S-a fondat tot atunci și biserica Sf. Gheorghe cel Vechi, patron al țării, de către Mircea cel Bătrân, din sus de moara de pe Calea Târgului de Afară, unde trăgea și mitropolitul când venea cu domnul din Târgoviște. Această biserică este vechia Mitropolie a Țării Românești, după mutarea reședinței din Târgoviște, până ce a fondat Constantin Vodă Brâncoveanu pe cea de acum. La această Mitropolie s-au refugiat boierii, de au tras clopotele, când fură chemați la Curtea Domnească, de Radu Vodă al XI-lea, la anul 1665, ca să-i omoare, și de acolo retrăgându-se dimpreună cu toți slujitorii la sat la Cotroceni (astăzi suburbia Elefterie, ce se tălmăcește libertate, având dată de atunci drept pomenire sfintei biserici și icoanei făcătoare de minuni a Sf. Elefterie). Aleseră domn pe Antonie Vodă de la Târgșor din Prahova, care, după fuga lui Radu Vodă, se sui pe tronul domniei la 21 aprilie 1669, în ziua de Paște, când, la vremea Sf. Leturghii, după Evanghelia lui Ioan, a pus de au jurat toți boierii că vor trăi uniți și fără intrigi, jurând și Măria Sa că va domni cu credință și fără părtinire, iar jurământul ce l-au făcut s-a scris și s-a iscălit chiar în Sf. Biserică a Mitropolfei și l-au dat în mâna lui vodă. De atunci a rămas obiceiul, când se citește la Mitropolie, față cu domnul, Sf. Evanghelie, în ziua Învierei Domnului Hristos, la Leturghie să se copieze Evanghelia lui Ioan, de către logofătul de Obiceiuri (ministrul Instrucțiunei Publice) și puind pecetea Logofeției, să se dea în mâna lui vodă chiar în biserică.

S-a fondat apoi, nu departe de Sf. Gheorghe, și vechea biserică a Stelei, de către un C. Slătineanu zis Papazoglu, târgoviștean, ce a fost fondator și al bisericei Stelea din Târgoviște, pe care a reedificat-o Vasile Lupu, domnul Moldovii, după împăciuirea cu Matei Vodă Basarab, și unde se păstra icoana făcătoare de minuni a Sf. Mina, care astăzi, după arderea bisericei, se afla în sf. biserică a suburbiei Vergului. Acel fondator al bisericei Stelei din București este boier din moșii mei, după documentele vechi ce le posed eu.

Viu a arăta și vreo câteva descoperiri ce putui face asupra obiceiurilor vechi, după ce deveni Bucureștii Capitală, în zilele lui Constantin Brâncoveanu, anul 1689, obiceiul religios, a primi domnii țării Sfânta Ungere în sf. biserică din Curtea Veche ca o binecuvântare ce primeau de la Buna Vestire, precum și sultanii la suirea lor pe tron se încing până astăzi cu sabia gloriosului sultan Osman, cu deosebire că domnul ocolea Sf. Masă în altar, țiindu-l mitropolitul cu arhiereii de mână și cântând „Isaia dănțuiește". În „Revista Română", din 1861, descrierea ce se face pentru numirea Podului Calicilor este prea adevărată, însă e numire stricată, căci pe acea stradă, astăzi numită Calea Rahovei, au locuit mulți boieri mari și cu averi, precum Costache Crețulescu, Mihalache Manu, Nae Golescu, vornicul Comăneanu, logofătul Fundățeanu, Bujoreanu, Jianu, vistierul Mihălescu, Arioneștii, Cătunenii, stolnicul Iacovachi, Nestor, Dudescu, Tufeanu, Chiriac, Fălcoianu și alții cari îmi scapă din memorie. Cu toate astea, fie-ni permis a crede o altă tradiție: această stradă a purtat numele unei bătrâne și bogate cucoană, Calița, care a făcut podișca peste râul ce tăia acea stradă și pe unde împiedica trecerea oamenilor; asemenea pomeni se obicinuiesc de către mulți români. Dacă am vorbit de acea apă ce se scurgea pe acolo, voi arăta cele ce am putut culege și despre dânsa. În vechime, acea apă pleca din Dâmbovița, de vale de moara Grozăvești, de lângă Cotroceni, forma heleșteele Câmpinenilor, al Bălenilor, al Filipeștilor, al Brâncovenilor, al Basarabilor, al Dudescului, în mahalaua Dudescului, trecând prin Postăvari, unde forma băltețul și unde spălau postavurile, d-acolo, pe lângă poarta Antimului, o ramură tăia Podul Caliții și intra în balta Arhimandritului, din care se strecura în balta lui Șerban Vodă, de aci în a lui Cernica Știrbei, aceasta în a Lupeștilor, aceasta în a Văcăreștilor și din aceasta apoi în a lui Târcă, unde pe deal este și biserica fondată de familia Târcă. Iar cea de a doua ramură a heleșteului Dudescului trecea d-a curmezișul Podului Caliții, prin fundul curții, astăzii „Hotel Avram", și ieșea lângă Dealul Mitropoliei, trecând pe lângă poarta lui Constantin Brâncoveanu, unde astăzi e crucea de piatră ce fu ridicată lângă podișcă, locul unde fură tăiați fiii lui banu Ghiorma la revoluția dorobanților, apoi se azvârlea în Dâmbovița lângă podul de la pescărie. Acest heleșteu a fost până a nu se statornici palatul Dudescului în mahalaua Dudescului, în care palat a șezut și Mihai Viteazul când a primit bineță (vizite) de la emirul turc ce mersese de la casa vistierului Dan ca să puie mâna pe Mihai, cu 1 000 de turci (vezi „Revista Română"), căci de atunci a rămas numirea podului de peste Dâmbovița, din Dudescu, de „Podul Turcului". Iară acea Biserică Albă, de care în istoria lui Mihai se face mențiune, este aceea în care a intrat Mihai Bravul ca ban mare, adus din Craiova din porunca lui Alexandru Vodă, ca să-l omoare, astăzi mănăstirea Mihai Vodă, aridicată d dânsul după ce s-a făcut domn.