Isteață din seamă afară

Sari la navigare Sari la căutare
Isteață din seamă afară
de Ion Pop-Reteganul
Cul. de Ieronim Slăvoacă, preot în Ilva Mare, Ardeal.


Zice că a fost ce-a fost, că de n-ar fi fost, nu s-ar povesti, au fost odată doi frați, unul mai mare și putred de bogat, celălalt mai mic și sărac lipit pămîntului. Cel mai mare adică luase cu habca tot ce rămase de părinți: moșia, vite, casă... tot tot, de nu lăsase fratelui său nimic, dar chiar nimic odată. Cel mai mare era însurat, luase o fată bogată și astfel din bogat ce fusese, acum era ca un boieri de cei mari. Cel mai mic sluji prin sat pînă se făcu cît oamenii, apoi se însură și el și luă o fată iară săracă, ca și el și se așezară într-un bordeiaș în capătul satului. Acolo ședeau ei și toată săptămîna lucrau pe la cei oameni pe plată, iar seara trăgeau la bordeiul lor. La vreun an după ce s-au luat, le dărui Dumnezeu o fetiță atît de mîndră și de frumoasă, cum nu mai era în șapte sate. Iar cînd o botezară, nănașii o cinstiră cu o vițea mică. Bucuria lor că au și ei ceva. Dar și aveau de ce se bucura, că sănătoși erau amîndoi, fetița le era frumoasă și sănătoasă și creștea ca din apă și se făcea din zi în zi tot mai sprintenă și mai frumoasă; iar vițica în cîțiva ani, grijită bine, se făcu vacă mare, cum nu mai era alta în sat. Numai cîteodată erau îngîndurați, cînd își aduceau aminte, că nu au pămînt, ci trebuie să lucre tot în breazdă streină și cînd își aduceau aminte, că după dreptate ar trebui să le deie frate-său și lor din moșia părintească. Dar iar se întăreau în fire și ziceau:

— De ce vom fi vrednici, ni-a da și nouă Dumnezeu. Dar copila creștea ca din apă; cînd era de 2 ani, era ca altele de 8, cînd era de 5 ani, ai fi jurat că-i de 15, și ei nu se puteau destul mira, de unde vine aceasta? Las’ că rău nu le era de ajutorință, lucra tot lucrul într-o brazdă cu ei și din lucrul mînilor își însemnau cele trebuincioase lor și nutreț vacei, care acum era cu vițel și de lapte mult și gros, ca grosciorul.

Bocotanul nu avea nici un copil.

Într-o primăvară se sfătuiește săracul cu muierea și cu fetița, oare să vîndă vaca și să-și cumpere și ei o holdă, că vai rău e cînd n-ai tu locșorul tău, unde să semeni ce vreai și să culegi cît dă Dumnezeu?

Cînd vorbeau ei așa, iată nimerește la ei frate-său, bocotanul, care de cînd e nu le trecuse pragul. Oare ce-a mai fi și asta? se gîndiră ei, dîndu-i scaun de odihnă, ca la un bocotan ce era.

— Știți de ce am venit? întrebă bocotanul, după ce se puse pe un scaun, fălos, ca bocotanii.

— D-apoi știm, dacă ne vei spune, răspunse săracul.

— Apoi uite, începe bocotanul, voi fînațe n-aveți; să țineți vaca cu nutreț de cumpărat nu să plătește, că-i destul că cumpărați bucate pentru voi; dar am venit să facem noi un tîrg. Uite vă dau moina cea de pe răzoare vouă de veci, și să-mi dați mie vaca, că ale mele vaci toate au rămas sterpe și mi-e rușine de lume, să n-am eu lapte-n casă. Ce ziceți?

Săracul se gîndi: cum n-ar fi bine să avem și noi o moină, dar cea de pe răzoare cu care ne îmbie frate-meu, tot parcă-i prea plină de spini și înțelenită din veci, că nici tata n-o prea lucra, numai rar, la 5-6 ani odată. Dar, fiindcă-i din moșia părintească, aș vrea s-o am; apoi grăi:

— Bine, frate, fie cum vrei dumneata, dar fii bun și-mi dă plugul să o ar după ce voi lăzui-o de spini și de mărăcini.

— Bucuros, răspunse bocotanul.

— Și dumineca, cînd nu sîntem la lucru pe la oameni, fii bun și ne dă cîte o cupșoară de lapte de la Steluca (că Steluca era numele vacii, fiindcă era galbenă, cu o stea albă în frunte), zise fetița.

— Bucuros, răspunse iară bocotanul.

Tîrgul fiind gata, bocotanul duce vaca la el, iar frate-său se pune și merge ață la moină cu muiere și cu fată cu tot și prind a lăzui: scoteau spinii și mărăcinii din pămînt cu rădăcină cu tot, cu ajutorul toporului și a sapelor, în vreo două săptămîni toată moina era curățită ca palma, numai arată trebuia. Deci merse săracul la frate-său să-i deie plugul să o are; dar acela, ca toți zgîrciții, nu voi în cinste, iar bani încă-i era rușine să ceară, ca de la un frate, parte că știa că n-are și parte că se simțea dator de cînd cu tîrgul cu vaca; deci nu voi, și pace.

Lapte încă nu le dădea nici cînd de la Steluca. Dar săracul tot nu se supără rău; merse la nănașu-său, îi făgădui cîteva zile de lucru, și acela-i dete plugul cu cei patru boi și în două zile-și ară moina și o semănă cu grîu de primăvară.

Acum era voios sărmanul, că are și el o holdă de grîu curat, holda lui, unde va secera el cu muierea și cu copila lui, grîul lui, care l-a face stog înaintea căsuții lui; acolo l-a îmblăti el cu muierea și cu copila lui și l-a pune tot colo în hambare în podul casei lui, și n-a mai trebui să cumpere cu mierța și cu cupa. Puteai prinde iepuri cu el, de voios ce era. Și mergea el mai în toată ziua pînă la holdă, cu muiere și cu copilă cu tot și stau și se uitau ceasuri întregi, și parcă vedeau cum crește holda înaintea ochilor lor, și nici a gremujda nu cutezau, nu cumva holda să se sparie și să nu mai crească. Și drept e că holdă ca aceea nu era în tot hotarul, că pămîntul fusese odihnit, iar acum săracul îl lucrase cum numai a știut el mai bine. Cînd era colo aproape de secere, îți rîdea inima uitîndu-te la ea. Nici nu mai trecea acum nici o zi să nu meargă bietul om să o vadă, ba mai totdeauna mergea cu muiere și cu copilă cu tot. Dar cînd era aproape să intre cu secerile în ea, îi oprește bocotanul cu primarul satului, ca să nu între în holdă, că strică tîrgul, că vaca-i rea, că nu dă lapte, că-i teacă, că-i pungă, destul că-l oprește și le duce vaca acasă, slabă, numai pielea pe oase, și vițelul numai ca un cățel, că bocotanul nu grijise de ele cum ar fi trebuit, de zgîrcit nu se îndura să le deie hrană de ajuns. Atunci zice fetița:

— Tată, pînă la împăratul nu-i cel lucru mare de mers, că-i numai în satul vecin, du-te dumneata chiar la el și-i spune, ce pățești cu unchiul.

— Duce-m-oi, draga tatii, dar bine știu că și împăratul ca și primarul nostru, va ține cu el, că-i bogat, nu cu nește nemernici de săraci ca noi.

— Ba du-te, tată, și să vezi că nu ți-a părea rău.

— Duce-m-oi, dar voi mergeți la holdă și tăiați ceva mîncare pentru biata vacă și pentru vițel de pe cele răzoare, că vedeți că-s mai moarte de foame, de la harnicul ăst de frate.

Și așa făcură. Ele merseră amîndouă la holdă și cît clipești aduseră cîte o legătură de iarbă-n cap, iar el merse pe la frate-său și-l cheamă la împăratul.

— Bucuros, zise bocotanul, merg și la șapte împărați, numai ca să nu zici că-ți fac nedreptate, că tot așa am auzit că-ți umblă gura, că te mănînc cu nedreptul.

Și se luară la drum și minteni fură în satul împăratului. Împăratul era un fecior holtei, cam fuicaș, cum ziceau unii, dar tare drept, cum ziceau alții.

— Noa, dar ce veste-mi aduceți, dragii mei? îi întrebă împăratul, după ce se apropiară cu pălăriile în mînă, cum se cade înaintea unui împărat.

— Am venit, măria-ta, începe bocotanul, că nemernicul ăst de calic zice că-i fac nedreptate; să ne judeci și măria-ta, că primăriul nostru ni-a făcut dreptate, dar calicul nu vrea să steie pe judecata primarului.

— Ei și ce pricină aveți?

— D-apoi lucrul stă așa, începe bocotanul, că astă primăvară i-am dat o drăguță de moină, pe care acum are o holdă de-i vrednică trei sute bune și el mi-a dat o cioloagă de văcuță de nu-i vrednică nici treizeci de florinți, acum aș strica tîrgul, că mă rîde lumea, măria-ta, dar el ducucitul nu vrea. Eu i-am și dus vaca acasă cu primarul, dar el stă narnă c-a secera holda și una ca asta nu-i cu drept, știe tot satul.

— Destul! zice împăratul. Apoi întorcîndu-se către sărac îl întrebă:

— Dar tu de ce zici, că nu-i dreaptă judecata primăriului?

— Apoi, măria-ta, să-ți spun lucrul din fir în păr cum stă. Eu cu dumnealui sînt frate. Cînd mi-au murit părinții, dumnealui era fecior holtei, iar eu copil ca de opt ani. Dumnealui s-a însurat, a luat o fată bogată, a luat în stăpînire tot ce ne rămăsese de la părinți, iar pe mine m-a alungat pe ulițele oamenilor. Văzînd lucrul cum stă, m-am băgat sluguță, mai întîi la gîște, apoi la miel, după aceea la vaci și boi, pînă am crescut cît sînt de mare. Atunci m-am însurat. Muierea mea a avut o căsuță, iar fratele meu din moșia și din averea părintească nu mi-a dat nici cîtu-i negru sub unghie. La anul după ce m-am însurat, ne-a dăruit Dumnezeu cu o fetiță. Iar la botezul ei ne-a cinstit nănașul cu o vițea mică. Am crescut-o mare. Astă primăvară a fătat. Frate-meu a venit să i-o dau lui că-mi dă o moină. Moina era plină de spini și de mărăcini, dar fiind din moșia părintească am primit-o și i-am dat vacă grasă și frumoasă ca un bujor, cu vițel sub ea ca un bumbuț. Înțelesul a fost să-mi dea plugul să-mi ar moina și duminecile să ne dea cîte o cupșoară de lapte de la vaca ce i-o dădurăm noi. Eu cu muierea și cu copila mea lăzuirăm cîteva săptămîni la moină, pînă o făcurăm ca palma, apoi mă rugai la fratele să-mi dea plugul, dar nu voi. Lapte de la vacă încă nu mi-a dat. Am lucrat, măria-ta, în sat, de mi-am căpătat plug să-mi ar moina și am sămănat-o cu grîu de primăvară. Drept că Dumnezeu s-a milostivit, de grîul s-a făcut tare frumos. Acum, cînd grîul e de secere, după atîta muncă, după ce mîncă și lăptișorul vacei, după ce o hămisi cu foamea și pe ea și vițelul, mi-o țipă pe cap să-i dau eu holda lucrată și grijită, numai să bagi secerea-n ea; cu dreptate-i una ca asta, măria-ta?

Împăratul bine vedea al cui e dreptul, dar vă spusei că era tînăr și zburdat, încît zicea că-i fuicaș, deci își gîndi: Să fac o glumă. Apoi le răspunse:

— Veți merge acasă și mîne veți veni iară și care-mi va ști spune: ce-i mai iute? ce-i mai dulce? și ce-i mai moale? a aceluia va fi și vaca cu vițelul și holda pe veci.

Acum își luară frații rămas bun de la împăratul și merseră cătră casă: bocotanul fălos, iar săracul supărat. După ce ajunse bocotanul acasă, îl întrebă muierea, ce dreptate li-a făcut împăratul? Dar acela răspunse, că mîne s-a rupe legea, a aceluia va fi și vaca cu vițelul și holda pe veci, care i-a ști spune ce-i mai iute? ce-i mai dulce? și ce-i mai moale?

— Oh! dragul meu bărbat, zise bocotana, tu vei spune, că mai iute e armăsarul nostru, mai dulce mierea noastră cea de doi ani și mai moale dricala noastră cea de lînă. Cu aceasta bogatul se simți îndestulit, deci se culcă și dormi liniștit pîn-a doua zi.

Dar după ce ajunse sărmanul acasă supărat, îl întrebară și pe el muierea și copila:

— Da ce judecată v-a făcut împăratul? Iar el răspunse cum și ce și să puse îngîndurat pe o laviță.

— Nu te supăra nimica, tată, zise fetița, culcă-te și te odihnește, c-a fi cum va rîndui Dumnezeu. Doară noi sîntem trei, mai mult vom putea gîndi decît unchiul, că ei-s numai doi, el cu mătușa.

Dar unde să poată bietul om a ațipi? Cît fu noptița de lungă, se tot înturna de pe o latură pe alta; și gîndindu-se la întrebările împăratului, somnul fugea de el ca dracul de tămîie. Cînd se omizi de ziuă se sculă să-și hrănească vaca și să meargă la împăratul, dar nici un răspuns nu nimerise. Copila însă era în tălpi și zise:

— Tată, nu fi supărat; dumneata lasă pe unchiul să răspundă întîi, iar cînd ți-a veni rîndul dumitale, dumneata să zici așa: măria-ta, mai iute-i soarele, că într-o zi ocolește toată lumea; mai dulce-i pămîntul, că el îndulcește pe toată făptura și mai moale-i palma, că pe ea o pui sub cap cînd vrei să te odihnești bine.

Acum începu a se înveseli o leacă bietul om. Deci merse pe la frate-său și plecară spre satul împăratului. După ce ajunseră acolo, împăratul îi întrebă:

— Ei, dar gînditu-v-ați bine?

— Gîndit, măria-ta, răspunse bocotanul, că mai iute-i armăsarul meu, mai dulce-i mierea de stup ce o am eu de doi ani și mai moale-i o dricală de lînă, ce o făcu muierea mea numai în astă vară.

— Dar tu cum te-ai gîndit? zise împăratul, întorcîndu-se spre sărac; iar săracul răspunse:

— Eu aș gîndi, măria-ta, că mai iute-i soarele, că într-o zi ocolește toată lumea; mai dulce-i pămîntul, că el îndulcește pe toate făpturile și mai moale-i mîna, că pe ea o punem sub cap, cînd voim a ne odihni mai bine.

— Tu ai drept! zise împăratul zîmbind, a ta e holda de veci și vaca cu vițelul, dar acum să-mi spui cine te-a învățat?

— Băiata mea, înălțate împărate.

Cînd auzi bocotanul răspunsurile frățîne-său și judecata împăratului, era să-l apuce frigurile de necaz, deci se și grăbi cătră casă, cît doară nici rămas-bun nu-i zise. Iar împăratul, după ce auzi, că băiata a învățat pe săracul ce să răspundă, îi zise să stea o leacă, că-i dă ceva și îndată veni cu un fuior de cînepă în mînă și-i zise:

— Du fuiorul acesta la băiata ta și-i spune să-l toarcă și să-l țeasă, iar mîne să-mi vii cu pînză de o cămașă din el, pentru judecata ce ți-am făcut. După ce ajunse omul acasă și spuse muierei și fetei judecata împăratului, ele se bucurară, iar după ce scoase de după curea fuiorul și le spuse porunca împărătească, bătrîna se întristă, dar fata rîse cu hohot și zise:

— Bată-l cucul împărat, dar mult îi place a șegui! Apoi se duse afară și aduse o nuia de alun ca degetul de groasă și zise:

— Tată, fii bun du-te la împăratul și-i spune, că m-am rugat să-mi facă din nuiaua asta furcă, fus, răscitor, vîrtelniță, război și sucală, că noi nu avem, apoi îi voi împlini porunca.

— O, bată-te norocul, băiată, ce-ți cade ție prin minte; dar de s-a mînia împăratul?

— Nu te teme, tată, du-te numai și-i spune așa cum am zis eu.

Și se duse omul nostru și spuse împăratului întocmai, iar împăratul sta să se omoare de rîs și zise:

— Zdravănă băiată ai, omule, se vede că e a ta. Fiindcă foarte potrivit răspuns mi-a trimis și fiindcă-i mai avea să vii pe la mine, ia-ți un cal din stava mea, care vrei, să mai îmbli și călare, apoi hai încoace.

Și așa făcu omul, merse la stavă, își alese un cal, se urcă pe el, apoi veni înaintea împăratului și zise:

— Ce poruncă-mi dai?

Dar împăratul îi dădu o oală spartă și-i zise:

— Du-o băietei tale și-i spune să o cîrpească, să văd cum știe coase, că de tors și țesut văd că-i meșteră, apoi să mi-o aduci numaidecît.

Și se duse omul drept acasă, călare, dar nu intră bine în curte și se întîlni cu fata, care chiar ieșea din casă.

— Da ce-mi aduci tată?

— Îți aduc, draga tatii, o oală de la împăratul să i-o cîrpești.

— Atunci nici nu te coborî de pe cal, du-te iute și-i spune să facă bine să mi-o întorcă pe dos, că petecele nu se pun pe față. Așa făcu omul, iar împăratul atîta-i plăcu răspunsul, cît îi dădu omului un pumn de galbeni să ducă la fată și-i mai dădu o piatră zicîndu-i:

— Du această piatră la băiată-ta să o belească și să o frigă de cină, că vin și eu la voi la cină.

Acum iar merse omul tot în galop cu calul pîn-acasă, dete galbenii la fată și-i spuse că-s plată de la împăratul că ce i-a cîrpit oala, apoi-i spuse că pe seară-i la ei la cină, numai să belească piatra și să o frigă.

— Atunci nu-i de stat, tată, trebuie să mergi numaidecît îndărăt, să facă bine să o junghie, că ți-a dat-o nejunghiată și eu nu știu junghia.

Acum nu mai puteau toți trei de rîs, iar omul, ca mai cuminte, zise:

— Vă vîjiți doi nebuni, sînteți buni să mă purtați calea mînzului, dar de dragul vostru umblu bucuros. Zicînd acestea, iar apucă drumul cătră împăratul. Împăratul era dinaintea porții și cum îl vede venind așa repede îl întreabă:

— Dar ce-i, omule, e și gata cina?

— Nu e gata, măria-ta, că copila mea nu știe junghia, te roagă frumos să-i junghii dumneata piatra, apoi să vii la cină.

Într-atîta-i plăcu împăratului răspunsul, încît rîse cu hohot și zise:

— Omule, ai fost om sărac, dar eu vreau să te fac gazdă; du-te la măieriștea mea și-ți ia un car cu doi boi care ți-or plăcea și-ți ia de acolo plug și grapă, să nu mai umbli cerșind prin sat.

Omul mulțămi, cum știu el mai frumos, apoi merse la măieriștea împăratului și-și alese o pereche de boi, un car, plug și grapă, apoi plecă cătră casă, mînînd boii de călare. Cînd intră în sat la ei și-l văzu frate-său, mai nebuni de necaz, cum de împăratul îl îmbogățește cu de-a tăria, dar ceilalți oameni din sat ziceau:

— Bine că a dat Dumnezeu de a scăpat deasupra necazului, că destul a fost neîndreptățit și batjocorit de frate-său.

A doua zi merse și el la secere ca gazdele. Prinse boii la car, muierea și-o sui în car, iar fata mîna vaca dindărăpt și calul îl ducea de căpăstru. Toți erau cu voie bună. Mai întîi tăiară de pe răzor un braț de iarbă la vite, apoi se puseră la secere. Muierile secerau, el lega snopi și-i punea șireag la soare să umble razele prin spice și să le uște, că le era dor de pîne din grîul lor, că pîn-atunci tot numai cu bucate de cumpărat trăiseră. După ce secerară o postate bună, adunară snopii la un loc și sloboziră vitele pe miriștină, că doară era a lor și vitele și locul, nu se temeau de nime. Și tot secerau și puneau clăi, pînă în cîteva zile gătară toată holda, apoi aduseră grîul în carul lor și cu boii lor colo înaintea căsuții lor și făcură un stog chiar mai mare decît căsuța. Toți oamenii din sat se bucurau de darul lui Dumnezeu, ce ajunsese peste bietul sărac, numai unul era supărat de moarte pentru aceea; și acel unul era bocotanul satului, frate-său.

Nu mult după aceea se întîmplă că-i plesnește la împăratul prin minte, că lui i-ar fi vremea să se însoare, și vremea-i și era, că începură a-i miji mustețele. Dar pe cine să ia? Un sfetnic bătrîn și înțelept, ce avea la curte, îi zise: măria-ta, nu îmbla după fete, las’ să îmbie ele după dumneata, nu mere a peți – pețească ele dacă vrea să se facă împărătese, dumneata nici un pas nu face de acasă, fără las să vină ele și-ți alege pe care-i gîndi c-ar fi de măria-ta.

— D-apoi cum să știu care ar fi mai bună de mine? că de bune – Dumnezeu le știe, de frumoase – le mai vede omul.

— Așa-i, măria-ta, dar noi zicem, că doar care ar fi mai cuminte, aceea ar fi mai bună de măria-ta.

— Și de unde aș ști eu, care-i mai cuminte?

— De unde? Vei porunci, că cine vrea să fie împărăteasă, să vie la curtea măriei-tale și călare și pe jos, și pe drum și fără drum, și îmbrăcată și dezbrăcată, și cu cinste și fără cinste.

— D-apoi, poate-se una ca asta?

— Cine vrea să fie împărăteasă, și-a bate capul!

Și așa făcu împăratul, cum îl învăță miniștrii, trimise cărți în toate părțile, răvașe-n toate orașe, că el s-ar însura și că va lua pe acea fată, care în ziua cutare va veni la el: și călare, și pe jos, și îmbrăcată și dezbrăcată, și pe drum și fără drum și cu cinste și fără cinste.

Mult își bătură capul cele fete de crai și de împărați, de grofi și de baroni, să poată merge după gustul împăratului, dar pace! nu nimeri nici una. Vestea ajunsese și pe sate printre oamenii cești de rînd, că o spusese popa în biserică și primăriul la părade, dar nici din ei nu se afla fată, care să-și ia inima-n dinți să meargă la împăratul în pețite, că aflată s-ar fi, dar alta era buba, că nu știau cum? Ajuns-a vestea și la omul nostru din poveste și a spus acasă în glumă, că uite fuicașul de împărat nici nu vrea să se însoare ca alți oameni, fără tot după felul lui; apoi adause:

— Tu băiată, te-ai vîji cu el, că voi sînteți într-o minte! Iar fata zise:

— Adecă ai voi să fii socru de împărat! Bine, așa să fie, dacă te zburdă mintea într-acolo, vom cerca, că nu-i cel lucru mare.

— Ba, tu băiată, te ogoaie locului, nu-ți aprinde paie-n cap, că ăsta nu-i lucru așa ușor cum gîndești tu! Așa o învăța tată-său și mumă-sa, dar ea tot ca ea, de abia aștepta să sosească ziua pusă și dis-de-dimineață se îmbrăcă într-o mreje de pești, prinse o pasăre și o puse între două blide și încălecă pe un iepure, apoi hai la drum tot pe ogașul unei roți. Cînd ajunse la împăratul, toți se minunară de fată, că și era frumoasă, bat-o cucul să o bată, și era drăcoasă numai ca ea. Împăratul cînd o văzu în curte, zise:

— Ține minte, că asta-i fata ceea ce mi-a trimis vorbă să-i întorc oala pe dos!

— Bun ajunsul la dumneavoastră! zise fata apropiindu-se de împăratul și de curtenii lui, care erau toți adunați în curte la sfat.

— Bună să-ți fie inima! răspunse împăratul; dar cum vii tu la noi?

— Cum mă vezi, cu ochii verzi! răspunse fata.

— Și de unde ești tu? o mai întrebă împăratul.

— Dintr-un sat cu oamenii, înălțate împărate, drumul trece pe lîngă noi și casa vecinului e lîng-a noastră.

— Ai venit în pețite? o mai întrebă împăratul.

— Ba eu am venit în cămașa mea.

Și se uită împăratul cu băgare de seamă la ea și văzu că-i frumoasă, că-i cuminte și că întru toate a venit după cum dăduse porunca; numai între blide nu știa ce e? Deci zise fetei: Mi-ai adus cinste? ia să o văd! Și fata-i întinse blidele; el ridică cel deasupra, atunci un vrăbioi zbîrr! la împăratul în față! Acela se sperie și tresare, atunci blidele cad de pămînt și se fac toate hîrburi. Acum să fi văzut rîs! Gîndeai că n-o să mai încete. Împăratul îi plăcu tare de fată, deci o puse într-o trăsură cu patru cai, și o trimise la părinți acasă, spunîndu-i să se gate de nuntă, dar să bage de seamă, așa să se mărite după el, dacă în judecățile lui nu s-a mesteca în veci; că în minuta cînd s-a mesteca, atunci o și trimite acasă la tată-său.

— Bine, așa să fie, răspunse fata, numai de m-aș scăpa cumva să mă mestec în judecățile Măriei-tale, și de a fi să mă trimiți la părinți, să mă lași să duc cu mine ce-oi putea prinde-n brațe.

— Bucuros, zise împăratul și uneala fu făcută. Apoi merse fata acasă în căruța împăratului și se gătă de nuntă. Bucuria părinților ei, că fata li se face împărăteasă, bucuria sătenilor că înălțatul împărat ia fată de la ei și le-a face un ospăț, cum nu mai văzuseră, dar supărarea bocotanului pentru binele și fericirea ce cade asupra frățîne-său!

Și se făcu o nuntă mare și vestită de se duse vestea și povestea pînă-ntr-al șaptelea sat, și după nuntă trăi împăratul cu împărăteasa multe zile bune. Dar odată veniră la împăratul doi oameni să le facă judecată, un sas cu un român. Și cum veniră, îi întrebă împăratul:

— Ce rînd aveți, oameni buni?

Atunci sasul începu:

— Uite, Măria-ta, am plecat la moară, cu carul cu doi boi, românul ăsta încă veni la moară cu mărțina, cu un sac de mălai pe ea. Preste noapte carul meu a făcut un mînz, l-am aflat dimineața culcat sub carul meu, iar românul zice că mînzu-i al lui, pe cînd eu bine știu că el a venit numai cu mărțina fără mînz, și mînzul, dacă l-am aflat sub carul meu, numai al meu poate fi, că numai carul meu l-a putut făta; dar românul e prost, nu se înțelege.

— Și tu ce ai de răspuns? întrebă împăratul pe român.

— D-apoi, înălțate împărate, ce să spun? Numai cum a fost. Am mers la moară cu un sac de mălai desăgit pe mărțină. Sasul era la moară cu carul cu doi boi mari ca el. Eu am legat mărțina de carul sasului pînă să macin. Cînd peste noapte, mărțina mea a fătat, și mînzul s-a tras sub carul lui. Amu sasul zice că-i al lui; poate-se una ca asta?

Împărăteasa încă era acolea cînd își dădură oamenii jalba; acum nu să tacă, ci – cînd gătă românul vorba, ea-i răspunse.

— Dar cum să nu se poată să fete carul sasului? Dar unul cum a pățit? că mergea pipînd pre lîngă apă și i-a căzut cărbunele din pipă în apă, și apa luă foc, iar peștii fugeau cu focul în spate. La acestea sasul, crezînd că împărăteasa-i prinde parte, și nechibzuind că ea-l batjocorește, răspunse: E drept măria – ta, că și eu încă am văzut!

Atunci toți cei de față prinseră a rîde, iar împăratul rupse legea așa. Mergeți amîndoi în două părți; tu sasule, cu carul tău într-o parte, iar, tu românule, cu mărțina ta în altă parte după care va trage mînzul, al aceluia va fi.

Acum știți dumneavoastră după care s-a luat mînzul: după carul sasului, ori după mărțina românului?!

Dar e rău preste părîu cu împărăteasa; că împăratul adună sfat să judece pe împărăteasa, de ce s-a mestecat în judecățile lui. Și sfatul a hotărît, că pe împărăteasa să o trimită la părinții ei acasă. Ei gîndeau că cît va fi ea de supărată. Dar nu fu așa. Ea era tot voioasă, ca și pînă-atunci. Atunci împăratul merse la împărăteasa și-i zise:

— Draga mea, ai călcat legătura ce o făcusem cînd ne-am luat; te-ai mestecat în judecățile mele, deci trebuie să mergi la ai tăi acasă.

— Bucuroasă, răspunse împărăteasa, dar am făcut legătura că să iau cu mine, ce voi putea duce în brațe.

— Așa e, zise împăratul, ce poți duce-n brațe e al tău; ia ce gîndești și tu urcă-n trăsură, și cale bună!

Atunci împărăteasa se sufulcă și prinse pe împăratul în brațe, și hai cu el în trăsură apoi se urcă repede și ea și hi caii!

Curtenii se prăpădeau de rîs, iar împăratul zise:

— Sapa și lopata ne despart! Au făcut apoi o preumblare cu căruța pînă la socri și s-au întors îndată și au trăit în pace nedespărțiți, pînă i-au despărțit sapa și lopata. Dar nici judecăți drepte ca pe vremea lor nu s-au mai pomenit de cînd lumea și pămîntul, iar supușii lor ziceau de multe ori:

— Împărăteasa noastră-i isteață din seamă afară!