Isteață și pace

Sari la navigare Sari la căutare
Isteață și pace
de Ion Pop-Reteganul
Comunicată de N. Trîmbițoniu din Grădiște (Ulpia Traiană).


Zice că a fost o dată un împărat, gazdă nu tîndală, oile lui se vedeau și se cunoșteau dintre ale altor botezați, boii lui erau cei mai frumoși, în tot satul. Apoi mai departe avea doară țări întregi, că doară de aceea era el împărat: unele le moștenise de la tatăl său, altele le cîștigase el vitejește, că-i plăceau bătăile. De la mumă-sa îi rămase mult aur și argint și adiamante, putea deci cu drept cuvînt zice că-i bogat cumu-i data. O dată, hai drace, că el face un plug de aur și merge să are cu el. Arînd pe cel hotar, iată vine la el un moșneag:

— Bun lucru, înălțate împărate! moșneagul dete adecă binețe.

— Bun, da scump, moșule, îi răspunde împăratul, care nu pricepuse cum se cade pe bătrîn; se vede că nu știa bine românește, ce de altcum nu-i mirare pentru împărați, că doară și ei au numai un cap, apoi într-un cap numai, nu pot nici ei băga atîtea feluri de limbi, cîte neamuri de oameni au în împărăție! Deci împăratul, așa, mai slăbuț, cum poate el zdrobi românește, zise cătră vîj:

— Moșule, ce gîndești că ar fi vrednic plugul acest de aur? (împăratul credea că vîjul despre plug a zis: „bun lucru”). Dar vîjul îi răspunse fără pic de gîndire:

— Înălțate împărate, de n-a ploua în luna lui mai, nu-i vrednic nici o coajă de mălai!

Cu aceste vorbe merse moșneagul mai departe.

Împăratul se gîndi mult la vorbele țăranului și le află de adevărate, căci gîndise precum era într-adevăr: „De nu va fi ploaie în luna lui mai, de bună seamă că mai mult va fi vrednică o coajă de mălai decît plugul acesta, că din el nu poți mînca, pe cînd cu coaja îți alungi batăr o dată foamea, cît de cît.” Deci se pune împăratul și vinde plugul cel de aur și cumpără o moară chiar lîngă casă, că moară n-avea pînă într-aceea și se gîndi, ce să mai împartă el bucatele cu alții pentru măcinat; mai bine să capete el ceva de la moară! Gîndul nici n-a fost rău de altcum.

După ce avea acum și moară, se gîndește să se însoare că era holtei cam stătut și-acum și-avea cu ce-și ținea muierea că doară un împărat are venituri, nu ca noi, dar și cheltuieli îndoite și înzecite ca noi, fără îi aduce moara cîștig frumos.

Se pune deci și începe a se cam uita printre cele fete, să vază care ar fi de el? într-acelea iar se întîlnește cu moșneagul cel de la arat.

— Bună vremea, moșule!

— Bună să-ți fie inima, înălțate împărate! Da de unde și pînă unde?

— Caut ce nu am moșule.

— D-apoi să fie într-un ceas bun și cu noroc, înălțate împărate, dar te rog de una: nu te lăcomi la rang, la neam, la avere, la zburdălnicie; dumitale îți trebuie o muiere isteață; așa-ți caută una, care va fi mai isteață; nici nu merge dumneata pe la ele, scrie numai cărți în toate părțile, răvașe în toate orașe, că vreai să te însori și vei lua de nevastă pe fata cea mai isteață și mai cuminte, fie chiar și dintre oamenii de jos, dintre plugari, apoi să văd eu dacă nu nimerești bine!

— Bine, moșule, dar cum voi ști eu care-i mai isteață?

— O, Doamne, înălțate împărate, scrie în toate cărțile și răvașele așa: că pe aceea o vei lua de muiere, care va veni la palatul Măriei tale mai întîi, dar cum? nici călare, nici pe jos, nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici pe drum, nici pe de lături, nici cu cinste, nici fără cinste!

— Bine, moșule, dară poate-se una ca asta?

— Și de ce să nu se poată? bată-și capul cine vrea să fie împărăteasă!

Merge împăratul acasă, face cum l-a învățat moșul și așteaptă în pace văzîndu-și de moară, de moșie și de împărăție.

Mult și-au bătut capul cele fete de crai și de împărați, de grofi și de baroni, de boieri și de fruntași din toate satele și orașele împăratului, cum să facă să se mărite careva după împăratul, dar în zadar le fu truda că nu izbuti nici una. Vestea merse pînă în poporul de rînd, și ce să vedeți? Ce nu putură scoate la cale domnii cei mari și învățați, o fată de țăran o să ducă la îndeplinire! Chiar a doua zi-și lepădă toate hainele de pe sine și se îmbrăcă într-un leșteu și astfel îmbrăcată prinde o vrabie și-o pune într-un blid, o acopere cu alt blid și se suie călare pe un țap și pleacă astfel călare, cu picioarele pe jos și merge tot dintr-o margine a drumului pînă în cealaltă. De cătră seară ajunge la palatul împăratului și intră înlăuntru. Toți încep a rîde de călăria și de mersul fetei, dar mai tare de călăria ei. Împăratul nu rîdea, îi plăcea fata, că era frumoasă și isteață și credea că va fi și de neam mare. Deci zise împăratul:

— E drept că ai venit cum am zis, numai una tot te strică, să văd cinstea – necinstea, și dacă și aceasta ai nimerit-o, încă azi ne cununăm. Fata îi întinse blidele, împăratul ridică cel de deasupra și vrabia zbîrr! zboară ca glonțul, încît împăratul rămînînd înmărmurit scapă blidul din mînă de se făcu tot bucățele.

— Ei bine, draga mea, zice împăratul, acum să-mi spui a cui ești și de unde?

— Eu, înălțate împărate, sînt dintr-un sat cu oamenii, fata unui român, plugar, după munca lui trăiesc toți domnii și toți leneșii din împărăția Măriei tale.

— Prea bine, însă deoarece tu ești fată de plugar și eu numai după istețime te fac împărăteasă, poftesc de la tine ca să te prinzi că nu vei face nici o judecată, că îndată ce ai cuteza să faci și numai una cît de mică, te alung să mergi îndărăpt, așa precum ai venit.

Fata se învoiește și astfel împăratul o duce la altar numaidecît, și-l cunună un cinstit părinte, după cum li era legea și obiceiul, firește după ce o îmbrăcară ca pe o fată de împărat, că doară nu ar duce-o la sfînta cununie, colo înaintea icoanelor, Doamne ferește, numai iaca așa!

Nu trece multă vreme după cununie și împăratul trebuie să meargă la bătaie, să ia viața la vreo cîteva mii de oameni buni de lucru, el care nici la o muscă nu-i poate da viață. Împărăteasa rămîne acasă să aibă grijă de una-altă, dară mai cu seamă de moară, apoi afară de aceea cîte nu mai are omul de lucru dacă vrea să și-l caute, că doară lucrul nu mai are sfîrșit numai cînd intrăm în mormîntul rece, unde gluma trece.

Într-o zi iară merge împărăteasa să mai vadă de cea moară, că doară nu se putea încrede numai în credința morarului. Acolo află pe doi oameni sfădindu-se, un român și un sas. Românul adecă dusese ceva bucate la moară pe spatele unei mărține. Sasul era la moară, și dusese bucatele în carul tras de doi boi săsești.

Românul legase mărțina de carul sasului, și pînă erau amîndoi în moară aceea fătase și se trase mînzul sub car. Sasul nu mai poate de bucurie că carul lui a fătat un mînz; nu era chip să-l poată cineva face să priceapă cum că mînzul nu poate fi decît de la mărțîna românului, el nu mai da două cu două, că mînzul este al lui, să sub carul lui l-a aflat, că românul n-a adus de acasă decît iapa cu sacul desăgit pe șeauă, iar în urma iepei nu era nici un mînz, decît un sas, care însă era mai mare, și decît iapa, și deci n-a putut să fie mînzul acelei iepe, și cine știe cîte nu îndrugă sasul în prostia lui.

Văzînd împărăteasa cearta, uită că nu are drept să facă judecată și zice cătră cei doi pricinați:

— Măi oameni buni, plecați amîndoi în două părți, care cu ce-are; tu, sasule, cu carul tău, și tu, române, cu mărțina ta; după care va merge mînzul, al aceluia să-i fie, că a aceluia se cade să fie. Firește că pricinașii au trebuit să se supună la judecata împărătesei, dară mînzul naibei, spre năcazul sasului, merse după mărțîna românului. Acum văzînd sasul una ca asta, se mînie foc pe român și pe împăcător, că nu pierduse în viața lui nici un proces și-acum să piardă, și chiar față c-un român, și înaintea împărătesei! îndată ce veni împăratul acasă, merse și-i spuse întîmplarea. Împăratul ascultă pîra sasului pînă la capăt, apoi îi spuse verde în buze că: „Lege mai dreaptă decum v-a făcut Măria sa împărăteasa, nici un împărat din lume nu vă poate face”, dară se și cam năcăji împăratul văzînd că nevasta se amestecă în lucrurile lui, fără slobozenie.

De cumva erau pe atunci advocați, ce mai știi, poate aflu vreun paragraf cu care să arate, că carul sasului a fătat mînzul, așa însă din lipsă de advocat rămase dreptatea pe partea românului, precum o făcuse împărăteasa. Numai atunci se făcu și românului dreptate, ci cine i-o făcu, era cît pe aci să o pățească cît de rău.

Împăratul chemă pe împărăteasa înainte, îi spuse că mai mult pită și sare pe o masă nu pot mînca, și că ea să se gîndească în trei zile ce are de gînd să-i ceară, că îi va da orice va încăpea pe o căruță numai iertare să nu ceară, că iertare nu-i poate da.

Vorba împăratului fu vorbă sfîntă. A treia zi dimineața stăteau două căruțe gata de cale dinaintea ușei palatului, într-una să-și pună împărăteasa cîte ceva, și într-una să se urce împăratul să o petreacă pînă între hotară. Împărăteasa însă nu vrea să primească nimic de la împăratul, zicînd că ea n-are ce face cu atîta avere, cîtă ar încăpea într-o căruță, că se îndestulează numai cu cît va putea strînge în brațe. Nu-și ia deci chiar nimic, fără se pune lîngă împăratul în căruță și pleacă, poruncind ca cealaltă căruță să nu vie în zadar cu ei, că ea n-o primește nici plină, necum goală! Cîțiva miniștri încă o petrecură pînă între hotară, în altă trăsură, fiind foarte mîhniți că trebuie să se despartă pentru totdeauna de o împărăteasă atît de isteață și de cuminte, apoi frumoasă, Doamne! După ce ajung între hotară se coboară toți din trăsură și începură a-și lua rămas bun. Deci împăratul o mai întrebă încă o dată:

— Dar vezi, muiere, de cere ceva că orice-ți dau, numai iertare, cum ți-am spus nu pot să-ți dau, deci iertare nu cere.

Atunci ea zise:

— Înălțate împărate, iertare nu-ți cer că nu-s vrednică de ea, dar zici că-mi dai ce voi putea strînge în brațe?

— Dau, iată aud și miniștrii mei!

Atunci împărăteasa se răpede și cuprinde pe împăratul în brațe zicînd:

— Numai atîta îmi trebuie și nimic mai mult!

Pacea fu gata. Toți se suiră în trăsuri și se întoarseră la palat precum și veniseră; împăratul și împărăteasa într-o trăsură drăgostindu-se, iară miniștrii într-altă trăsură, clătinînd din cap și zicînd: „Isteață și pace!”

Auzită în Năsăud, cînd eram școlar.

MĂR ȘI PĂR

A fost o dată ca niciodată. A fost un împărat și o împărăteasă, care cu toate că erau trecuți cu anii, nu aveau nici un copil, de care să se bucure, care să facă să le treacă de năcazuri, să mai uite de suferințele vieții acesteia, căci, ca și acum, atunci încă erau suferințe; n-aveau nici un copil, pe care din dragoste părintească să-l dezmierde, împodobindu-l ca pe-un copil de împărat și sărutîndu-l ca pe-un singur copil la o casă părintească.

Toate acestea ar fi fost și ar fi trecut, dar durerea cea mai mare era, că nu avea cine să moștenească scaunul împărătesc, avuțiile cele multe, căci avea împăratul multă blagă, multe scumpeturi, din care să fi mîncat cu lingura și tot nu s-ar fi gătat în veci.

Dar ce plăteau toate, dacă nu avea cine să le folosească?

Și astă durere cît de cu greu, totuși mai trecea; de una însă erau mai îngîndurați ca de toate, și aceea era că li se stinge sîngele, seminția lor.

Oh! Doamne! Și mare era lucrul ăsta. Cînd își aduceau bieții aminte de aceasta, plîngeau ca și niște copii mici. Cum să nu? Cum să nu aibă năcaz și suferințe, cum să nu-l ajungă jalea pe oricine, cînd știe că n-are cine să-l cînte, cine să-l plîngă cu adevărată durere la moartea lui, și cine să-l pomenească cu sfințenie după aceea?

Nu însă numai ei erau supărați, tot poporul din împărăția lor era pătruns de durere, văzînd că se stinge seminția împăratului; și vai, ce oameni buni erau, și împăratul și împărăteasa ca și-o bucată de pîne! Nu era om în întreaga împărăție, căruia să nu-i fi făcut un bine, nu era sărac, pe care să nu-l fi ajutat; nu era bolnav, la care împărăteasa să nu-i trimită ceva bun îndată ce auzea de boala lui.

Toate acestea erau prea mult de la un împărat, și chiar pentru asta era în jale toată împărăția, văzînd că neamul bun de oameni se împuținează.

Se temeau ca nu cumva să deie peste vrun neam rău de oameni, care tocmai așa să le amărască zilele, precum le-a îndulcit împăratul de-acum.

De-a mai avea copil a trecut nădejdea, căci erau bătrîni, își puseră dară nădejdea-n Dumnezeu, se lăsară în voia lui, fiind încredințați că Dumnezeu toate le face cu socoteală pentru binele oamenilor, și oamenii nu trebuie să judece despre ceea ce face Dumnezeu, căci el într-un chip ne iubește pe toți, apoi nici nu știm ce ni-e bun nouă, numai Dumnezeu știe, care nu face decît bine.

Într-o zi venind împăratul cu împărăteasa de la biserică și trecînd peste un pod, văzu împărăteasa în apă un pește foarte frumos, deci îi zise împăratului:

— Uită-te, împărate, în apă, ce pește frumos! acela ar fi foarte bun de prînz, mi-e și dor de pești proaspeți, căci de mult nu am mîncat; la cel din apă mi se dă.

Se uită și împăratul, și văzu peștele. După ce ajunse acasă, dete poruncă pescarilor, ca să prindă vreo cîțiva pești de care văzură.

Cîți pescari au fost în oraș și-n apropiere, toți s-au dus să împlinească porunca împăratului cît de în grabă. Căutară mult timp, dar degeaba s-au trudit, căci numai unul a aflat de felul acela, cum spusese împăratul, dar totuși era destul, ca să-i treacă împărătesei de dorul peștilor.

Bucătăreasa, o țigancă, se și puse îndată să pregătească din acel pește o mîncare cît se poate de bună, își adună dar toată iscusința, ca să poată face o bucătură, care să-i placă împărătesei.

Cînd era mai fript, gustă de sare, dar cu toate că a pus destulă, era ca și cînd n-ar fi pus, mai puse deci și gustă iar, dară nici acum nu era sărat deplin, și-a treia oară puse, și mai gustînd o dată o află bună.

Acum putea să o ducă împărătesei, care tot aștepta să se frigă o dată.

Mîncă împărăteasa, iar oasele le dete la o cățea. După cîtva timp băgară de seamă, atît împărăteasa, cît și bucătăreasa, că au pornit grele; cățeaua încă se vedea a fi prins căței.

La nouă luni de la mîncarea peștelui, împărăteasa a născut un copilaș frumos, pe care l-a numit „Măr”. Își poate închipui orișicine bucuria împăratului, a împărătesei și-a întregului popor.

Bătrînii aveau la cine să se bucure, pe cine să sărute, era cine să le urmeze în împărăție, și cine să le moștenească averile, iară poporul acum, nu se temea că se va stinge neamul cel bun.

Știură toți bine că această întîmplare e numai de la Dumnezeu, deci nu încetară a-l lăuda pentru împlinirea rugăciunii lor.

Tot în ziua aceea mai de cătră seară născu și bucătăreasa un copil, pe care îl numi „Păr”. Cățeaua puiase încă de mult șase căței, tot unul ca altul de frumoși; acum erau mari.

Tot din brațe-n brațe, creștea Măr, copilul împăratului; cînd era la mumă-sa, cînd la tată-său; dar nici Păr, copilul bucătăresei, încă nu se lăsa de crescut și cu toate că Măr era ținut mai bine și mai odihnit ca Păr, care trebuia după ce mai crescuse, să ajute mamei sale, totuși erau unul ca și altul, parcă ar fi fost chiar frați gemeni și la un cost. Împărătesei nu-i plăcea de aceasta și s-a gîndit mult, cum să facă, ca să se cunoască bine copilul ei din al bucătăresei, dar ce-a gîndit să facă a lăsat pe alte timpuri.

După ce au trecut de opt ani, au început a merge la vînat; și-au împărțit cînii cei șase de la cățea; Măr i-a numit pe-ai lui: Florian, Cioban și Frunză-de-Măgheran, iar Păr i-a numit: Bujor, Rozor și Cetina Brazilor; cînd de ici, cînd de colea, săgetau cu arcurile lor cîte ceva și duceau la părinți.

O dată fiind iar amîndoi în pădure la vînat, s-au făcut frați de cruce, jurîndu-și dragoste vecinică.

După ce s-au făcut frați de cruce, Măr nu a mai vrut să poarte veșminte de cele scumpe, ci numai de acelea de care avea și Păr, apoi părinții ce nu ar fi dat pentru iubitul lor, care acum nu era copil, ci voinic, i-a făcut și lui Păr tot așa vestminte frumoase ca și lui Măr.

Acum chiar nu se puteau cunoaște unul din celălalt. Nu era nici un semn, prin care să se deosebească unul de altul. Pînă acum, cînd baremi de pe vestminte se cunoșteau, mai putea suferi împărăteasa, dar acum nu. De multe ori vrea să-și dezmierde feciorul cu cîte un sărutat și săruta pe al bucătăresei; de multe ori vrînd să-și țină feciorul cu cîte ceva mîncări mai bune chema pe-al bucătăresei. Își puse dar de gînd, că neapărat îi va face vreun semn lui Măr, de pe care să-l cunoască.

O dată venind iar amîndoi de la vînat, împărăteasa-și cunoscu odrasla, căci o strigă: „Mamă”. Ea îl chemă de sine, și cu un fier ce l-a fost ars în foc, îl înfieră la mîna dreaptă.

Ca și un leu răcni Măr, cînd simți că e înfierat și zise:

— Mamă, mi-ai mîncat norocul! Fără noroc voi fi deci în lume și pînă atunci nu mă odihnesc, pînă ce nu-mi capăt iar norocul, căci fără noroc nu pot sta. Vă las cu Dumnezeu!

Împăratul și împărăteasa, cînd auziră aceste cuvinte ale fiului lor, leșinară de durere, îl rugară să nu se ducă, dar toate rugăciunile lor, a lui Păr, și a întregului popor fură zadarnice. El răspundea:

— Mă duc ca să-mi împlinesc cît mai iute viața cea fără noroc, și ajutînd Dumnezeu, să îmi cîștig iarăși cea cu noroc.

Cînd plecă, fratele său de cruce, Păr îl petrecu cale de două zile, și îl rugă baremi lui să-i spună adevărat pentru care pricină se duce, căci se temea să nu-i fi părut rău, pentru că el, fecior de împărat, s-a făcut frate de cruce cu un fiu de bucătăreasă.

— Frate, să mă crezi, răspundea, mama mi-a mîncat norocul, eu nu le-am spus lor, dar trebuie să mor; tu însă cînd vei vedea pe mărama aceasta, pe care ți-o dau acum, trei picături de sînge, să știi că am murit, vino și mă caută, căci de mă vei afla iar voi fi cu noroc, dar pînă atunci nu.

Și-i dete o maramă.

— Atunci, frate Măr, nu te las; acum voi veni și eu cu tine, că dacă vei da de vreo nenorocire, atunci îndată să te pot scoate.

— Lasă-mă, frate, rogu-te, să mă duc și vină de mă caută, cînd va fi de lipsă.

Se sărutară și se despărțiră.

Măr, însoțit de cei trei cîni ai lui, a mers prin o pădure pînă unde văzuse o licurire de foc. Acolo erau niște păcurari la oi.

— Bună seara! zise Măr.

— Să ai noroc, străinule! răspunseră păcurarii, dar șezi cu noi aici pe butucul acesta, căci știm că ești ostenit.

— De ostenit nu sînt ostenit, căci numai de astă dimineață călătoresc. Dar faceți bine și îmi dați puțină apă să beau, căci nu mai pot de sete.

— Apă n-avem, răspunseră păcurarii, dară îți dăm să beai zăr, de care bem și noi.

Bău dar zăr de care n-a mai băut niciodată și-i plăcu, totuși nu putu să nu întrebe, pentru ce n-au apă.

— Ei, frate, răspunseră păcurarii, aici în apropiere se ține un zmeu, care bea toată apa din izvorul nostru, vitele ni se împuținează, că le mîncă și el, dar și mor de sete. Am vrut să mergem de aici, dar nu ne lasă, ci precum a zis, nu se odihnește pînă ce nu ne va mînca pe toți. Precum vedem, ne sînt numărate zilele, și ale nostre, și ale tale, căci nu te va mai lăsa să te duci de aici, cum nu ne lasă nici pe noi.

— Voi cerca să mă lupt cu el, dacă nu vor putea face cînii mei nimic cu el.

— Și te-ai încumeta să-ți cerci puterile cu el?

— De cînd eram de opt ani, toată ziua cu cînii mei am fost la vînat, am omorît ca copil urși cu ajutorul fratelui meu, dar acuma că-s voinic să nu încerc cu un zmeu, am nădejde în cînii mei, ca și în mine.

Nici nu gătă bine vorba, cînd auziră o zbierătură în pădure, de care vitele și cînii păcurarilor așa s-au înfricoșat, încît toate s-au strîns grămadă la un loc.

— E aci zmeul, ziseră păcurarii, iar ne duce cîteva vite.

Atunci voinicul își strigă cînii lîngă sine și merse cătră zmeu; cînd era aproape de zmeu, care arunca foc din gură, îi zise:

— Nu fi așa de turbat, focul din gură-ți nu-mi strică, numai mă încălzește, căci nu mi-e frică de tine.

— Cine ești tu de-mi stai în cale? întrebă zmeul, doar nu ești tu Măr sau Păr cu cînii tăi?

— Eu sînt, răspunse voinicul, dar ce ai tu cu oamenii aceștia de omenie, de nu le dai pace să trăiască de pe-o zi pe alta?

— Vreau să trăiesc și eu bine, mai ales azi, cînd te voi mînca și pe tine cu cînii-ți cu tot, zise zmeul.

— Așa? răspunse Măr. Își strigă apoi cînii:

— Na Florian! Na Cioban! Na Frunză-de-Măgheran! prindeți-l și țineți-l!

Numai aceasta o așteptară și cînii: îndată săriră la el și-l prinseră de grumazi. Măr se duse și îi tăie capul.

Trupul l-a dat la cîni, iară capul l-a ars și oasele le-a pisat tot praf și praful l-a suflat în vînt.

Bucuria păcurarilor era nespusă de mare, căci acum nu aveau de cine se teme, își puteau prăsi vitele în tihnă. Îi mulțămiră foarte și-l rugară să primească dăruința jumătate din vitele de la ei.

Măr nu s-a învoit nici cum, dar numai așa scăpă de ei făgăduindu-le că le primește cînd se va întoarce.

După aceea își luă rămas bun de la ei și plecă.

A mers iar o bucată bună de vreme, pînă ce într-un tîrziu a ajuns într-un sat; a tras la o muiere bătrînă, și a rugat-o de conac peste noapte. Bucuros l-a primit bătrîna, căci era și ea cu frica lui Dumnezeu și primitoare de străini, ca românul.

Cînd însera, Măr scoase din traistă ce biet a fost vînat, și s-a rugat de bătrîna să facă bine să-l lase să-și gătească cumva carnea de vînat.

Bătrîna a luat-o și a pregătit-o ea. Cînd gîndi Măr că acuma va fi friptă carnea, zise cătră bătrînă:

— Mamă! dar de unde aș putea cumpăra puțină pîne de-aici, eu nu știu rîndul; nu ai face bine să te îngrijești dumneata? iată aici cîțiva bani.

— Oh, dragul meu! foarte bucuros ți-aș da eu și nu te-aș lăsa să-ți cheltuiești banii, căci un călător are lipsă de bani, dar zău n-am și nici nu vei putea căpăta la noi. Căci crede-mă, dragul meu, nici noi de mult nu mîncăm pîne. Aici în pădure este un taur sălbatic, care ne strică toate bucatele și care rămîn, încă le lăsăm noi pe cîmp să se strice, fiindu-ne frică de acel taur. Din aceea pricină nici nu punem pe cîmp nimic, de vro cîțiva ani, ci trăim și noi ca vai de noi; de dus, iar nu ne-ar plăcea să ne ducem din satul acesta, căci aici ne-am născut. Multe nenorociri s-au întîmplat și cu oamenii, căci pe care l-a văzut numai, n-a mai scăpat de coarnele și de picioarele acelui taur sălbatic. Vei mînca carnea și fără pîne, cum mîncăm și noi ce biet avem.

— Cum puteți duce fără pîne? întreabă Măr.

— Vai de traiul nostru, răspunse baba, Dumnezeu să ferească pe toată lumea, să nu ajungă ce am ajuns noi.

— Apoi fii bună, mamă, și-mi spune despre taurul acela ce știi. Unde se ține? Cînd vine? Cum știți că vine? Mare e? și altele, din care aș putea cunoaște mai bine acel taur.

— Lasă-l năpustului, zise bătrîna, să te ferească Dumnezeu să nu-l cunoști, ci să fii totdeauna ocolit de el. Dar dacă vrei să știi, iată-ți spun. E un taur mare, cu părul sur, aci se întrerupse bătrîna făcîndu-și cruce zicînd: Doamne ferește-ne, precum zisei e cu părul sur, cu două coarne de cîte o jumătate de stînjin de lungi și de largi și c-un ochi în frunte și cu dinții ca la porcii cei sălbatici, așa spun care l-a văzut mai de-aproape. Se ține aici în pădurea de lîngă sat și pe cîmp; mai ales acum, cînd e iarbă verde pe cîmp, mai mult e acolo decît în pădure. Apoi cînd e aci-l cunoaștem după zbierătura lui cea urîtă, prin care ne dă de știre, să nu mergem nici unul afară din sat, că apoi e capăt de acela care se duce.

— Unde-l-aș putea întîlni? întreabă Măr.

— Ba să te ferească Dumnezeu; și ce te-ar duce păcatele să-l întîlnești?

— Aș vrea să-l omor!

— Poate ți-ai urît zilele!

— Ba aș vrea eu să-i iau zilele!

— Lasă-te, dragul meu, de așa gînduri, căci cu acela nu se poate lupta nimeni, au cercat oamenii de la noi, s-au dus mulți, satul mai tot cu furcoaie, cu topoare și cu coase, dar abia jumătate s-au întors vii, pe ceilalți i-a omorît.

— Eu totuși mă încred în cînii mei.

A cinat, apoi i-a făcut bătrîna pat și s-a culcat, de s-a mai odihnit, căci s-a fost ostenit.

Dimineața s-a sculat, s-a rugat lui Dumnezeu mai mult ca în alte dimineți, s-a îmbrăcat, și-a săturat bine cînii și s-a gătat de plecat.

Bătrîna încă s-a rugat la Dumnezeu, ca să-i ajute.

Mergînd pe cîmp, Măr nu văzu nimic, se-ntoarse deci cătră pădure și-atunci auzi o zbierătură puternică. El își strigă cînii:

— Na, Florian! na, Cioban! na, Frunză-de-Măgheran să stați tot lîngă mine.

Nu trecu mult și iată vine taurul cel cu un ochi în frunte. Ținea drept cătră el. Atunci el luă arcul, își îndreptă săgeata și-l nimeri tocmai în ochi, de-i scoase ochiul. O zbierătură puternică dete taurul din pricina durerii, ce avea din pierderea ochiului; coarnele și le împlîntă în pămînt și scotea pămînt ca și cu lopata.

Atunci iar strigă Măr:

— Na, Florian! na, Cioban! na, Frunză-de-Măgheran, pe el, căci și eu vin!

Și-l prinseră cînii și-l spintecară, iar cînd ajunse Măr acolo nu mai trebuia nimica, decît să-l lase în grija cînilor, căci și-a fost scos limba.

Lăsă cînii să se sature și se întoarse apoi în sat.

O mulțime de oameni-l așteptau în capătul satului, care, înștiințați de bătrîna și de zbierătul puternic al taurului, ieșiră să vadă ce s-a fi întîmplat.

— Fugit-a taurul? întrebară oamenii.

— N-a fugit, răspunse el, și n-a mai fugi, căci l-am omorît. Uitați la gurile cînilor cum s-au sîngerat în el.

Plecară deci cu toții să vadă mort e taurul, care atîta pagubă le-a fost făcut. Oamenii nu mai încetară de-a veni, căci s-a întins ca fulgerul vestea că un străin a omorît taurul.

Cînd văzură taurul mort, mulțimea toată s-a strîns împrejurul lui Măr, se puseră în genunchi și voiră să-i mulțămească. Dar el zise:

— Sculați din genunchi, fraților, căci numai lui Dumnezeu se cuvine să mulțămim în genunchi.

Plîngînd de bucurie, îi mulțămi toată mulțimea.

Iar el le zise:

— Luați-i capul și-l ardeți, iar trupul trebuie îngropat în pămînt, ca nici poveste să nu mai fie de el.

Atunci merse la taur, îi tăie capul și-l dete la oameni, iar ei merseră toți în sat și făcură ceea ce le spuse Măr.

Făcură apoi și-o petrecere și-și petrecură toți. După petrecere l-au întrebat oamenii pe Măr, cu ce sînt datori pentru că a omorît taurul?

— Cu nimic, răspunse Măr.

— Numai așa nu te lăsăm, trebuie să primești ceva de la noi, strigă mulțimea, îți vom da bani cîți vei putea duce.

— Fraților le zise, eu acum nu merg acasă, ca să-mi fie de ceva folos banii voștri, ci cînd mă voi întoarce, va fi alta; acum nu pot să primesc nimic, dar nimic chiar.

Ascultară oamenii și nu-l mai îmbiară.

Și iar a mers multă lume împărăție, pînă a ajuns într-un oraș. Chiar pe la miazăzi ajunse și fiindu-i foarte cald, se băgă într-o casă, ca să ceară puțină apă, ca să-și stîmpere setea.

În casă era numai o muiere bătrînă, care la rugarea lui ca să-i deie apă răspunse:

— Oh! dragul meu, bucuros ți-aș da, numai să fie în casa mea, dară nu e nici o picătură. Aici în orașul nostru e numai o fîntînă, în care este un bălaur cu șapte capete. Acesta tot la o jumătate de an cere cîte o fată, pe care o vrea el, iar orașul trebuie să-i deie, căci de nu, nu ne dă apă. Acum chiar pe fata împăratului a cerut-o; împăratul fiindcă o are numai pe ea, nu ar vrea s-o deie, a și cercat să o schimbe, dar balaurul a cunoscut că nu-i aceea și acum nu vrea să ne mai deie apă, pînă nu-i va da împăratul fata. De cinci zile nu am băut și așa nu o mai putem duce, poate azi, așa era vorba, o va da împăratul, că n-are încătrău. Nici noi n-avem ce face, dacă sîntem așa de nefericiți.

— Dar frumoasă e fata împăratului? întreabă Măr.

— Dar încă cît de frumoasă? parcă ar fi ruptă din soare! Nu e mai bătrînă decît de vreo șase-șaptesprezece ani, cu părul galbin ca de aur.

Dar apoi ce buneță, ce inimă are, nimeni nu știe și nici nu-și poate închipui, numai acela a putut să vorbească vreodată cu ea. Destul de rău ne pare și nouă, de mai că ni se rupe inima, căci numai pe ea o are împăratul și ar fi pagubă mare, dacă s-ar stinge neamul împăratului, că e neam milostiv, dar n-avem ce face, așa ne-a rînduit Dumnezeu bag seamă.

— Ei! dar nu e nimeni să poată omorî pe acel balaur?

— Oh! Doamne, răspunse bătrîna, dar cine s-ar putea împotrivi cu acea bidiganie spurcată? Nu se poate apropia nimeni, căci îndată-l trage în fîntînă. Apoi cine ar putea lupta cu șapte capete înveninate? Se zice, că dacă i-ar tăia cineva un cap, îndată alte trei i-ar sări în locul celui tăiat.

— Iată, aici am puțină carne, ce am vînat în pădure, fii bună, lasă-mă să o frig, să mănînc și să odihnesc puțin, apoi mă duc să văd și eu ce bălaur se ține în fîntînă și ce fîntînă e aceea.

— Ți-o frig eu, dragul meu; vom merge mai mulți acolo, căci precum știu, chiar azi își va aduce împăratul fata.

— Voi cerca să-l omor, zise Măr.

— Ba lasă-te de aceea socoteală, căci nu vei putea și atunci mai tare se va mînia balaurul pe noi și nici după ce îi va da împăratul fata nu va vrea să ne mai deie apă: lasă să petrecem după cum ni-e ursita.

— Să mănînc și să odihnesc oleacă numai, apoi fie ce-a fi, tot cerc; cînii mei mult îmi vor ajuta, dar și eu lor.

Atunci bătrîna fripse carnea și o puse înaintea lui Măr, care mînca cu poftă, fiind tare flămînd. Tot ce a rămas carne friptă și nefriptă dete cînilor.

După ce mîncă, se puse să odihnească, însă nu putu să doarmă, căci gîndurile îi umblau tot pe la fata împăratului. Văzînd că tot nu poate să odihnească, se sculă, făcu trei cruci, își luă cînii, încinse sabia și plecă la fîntînă.

Acolo, cînd ajunse, văzu o mulțime de oameni care așteptau să vină fata împăratului. Se băgă și el în mulțime. Nu mult însă stătu, căci iată veni dintr-o parte o trăsură, toată îmbrăcată în negru, din care, cînd se opri, se coborî o fetiță frumoasă de gîndeai că e înger scoborît din cer. Păru-i galbin, lăsat pe spate, fața-i gingașă, ochii cei vineți, buzele subțiri și roșii o ridicau peste celelalte zidiri ale lui Dumnezeu de pe pământ.

Cum se coborî din trăsură, o înecă plînsul și cu ea plîngeau toți oamenii. Ți se rupea inima văzînd-o pe sărmana fată cum își aștepta moartea. Nu mai putu sta pe picioare, leșină și căzu la pămînt. Cînd văzu aceasta Măr, nu mai putu răbda, ieși din popor, chemă cînii cu el, se duse la fată și zise:

— Scoală, cocoană, nu te teme? că eu nu te voi lăsa să te omoare bălaurul.

Atunci ea-și ridică capul și văzîndu-l aci, zise:

— Cine ești tu de mă batjocorești, sau îți pui viața pentru mine?

— Eu sînt, dragă, un străin, care din norocire am ajuns aici și văzînd ce este, voi cerca să te scap...

— O să-ți pui viața, zise fata. Lasă-mă, du-te de-aici, scapă-ți baremi viața ta și nu gîndi la mine, la o nenorocită ale cărei minute din viață sînt numărate.

— Fără tine nu mă duc; mai bine mor! fu răspunsul scurt al lui Măr.

— Apoi, de ce ți-ai pune viața pentru mine? întrebă fata.

Atunci Măr nu mai știu ce să zică.

Într-un tîrziu zise:

— Nu mă întreba: nu este iertat și nu o să murim niciunul, căci trebuie să trăim și să fim fericiți.

Poporul adunat văzînd acestea zicea:

— Ce om străin poate să fie acesta, de vorbește cu atîta cutezare, ca și cînd nu i-ar fi frică de bălaur, sau e voinic viteaz și atunci poate că scapă fata împăratului și ne mîntuiește și pe noi de nefericirea aceasta, ori este smintit!

Cînii neîntrerupt se preumblau în jurul stoborului fîntînii, rîcăind cu picioarele în pămînt și schilăind, parcă ar fi știut că acolo este ceva.

Măr îi întreabă pe oameni:

— Ce semne se văd, cînd iese bălaurul afară?

— Ies stropii din fîntînă, ziseră oamenii.

— Atunci, draga mea pune-ți capul la mine în poală și odihnește-te puțin, căci rămîn eu să priveghez.

Ea-și puse capul la el în poală și fiind ostenită și suferind mult, îndată și adormi.

De la un timp cînii începură a țilăi și hămui.

El trezi atunci fata de împărat, căci gîndea că o să fie ceva și îi zise să meargă mai încolo.

Nici nu greși cu gîndul lui, căci abia se duse cu cîțiva pași mai încolo, și ieșiră cîțiva stropi din fîntînă.

El își chemă cînii lîngă el, și-și pregăti sabia.

Poporul cît a fost adunat, tot a fugit.

Odată ieși un cap de balaur din fîntînă: Măr se repezi și-l reteză, din acela însă se făcură trei capete, dar cînii apucară fiecare cîte un cap; el tăie vîrfurile limbilor și le băgă în buzunar, dar deodată din acele capete ieșiră trei șerpi, cu care însă avură ce face cînii; îi sfîșiară în bucăți.

Al doilea cap, cînd ieși, iarăși nu avu răgaz și îl reteză, tot așa făcu cu al treilea, al patrulea, al cincilea și al șaselea, pe toate le reteză. Făcîndu-se apoi din ele cîte trei, cînii le apucau pe cîte unul, Măr tăia vîrfurile limbilor, care ieșeau la cîte un șarpe, iar cînii îi sfîșiau pe rînd. Cînd ieși al șaptelea cap, încă-l reteză, dar din acela nu se făcură numai trei capete, ci nouă din care se făcură nouă șerpi mari. Trei din ei îi apucară cînii și-i sfășiară, mai rămase însă șase, care săriră toți la capul lui Măr să îl apuce în toată clipita. El călcă cu picioarele doi, cu mîna apucă alți doi, dar mai rămaseră doi, cari săreau și mai turbat asupra capului lui Măr.

Ce să facă el atunci? Nu se gîndi mult. Îi apucă și pe aceștia și cu o vitejie uimitoare se luptă cu ei, pînă ce cînii gătară cu cei mai de ‘nainte; atunci Măr slobozi pe rînd și pe ceilalți șerpi, pe care încă îi sfîșiară cînii, încît n-a mai rămas nici urmă de înfricoșatul bălaur.

După ce gătă, mai așteptă Măr o bună bucată de vreme să vază, că poate tot o să mai iasă ceva, dar spre bucuria lui nu mai ieși nimic.

Atunci scoase apă din fîntînă cu o vadră și beu el, îi dete fetei și chemă și pe oamenii, care cu mînile încrucișate se uitau la cele ce s-au întîmplat.

Veniră și ei și beură pînă ce se săturară.

Fata împăratului atunci luă pe după cap pe Măr și zise:

— Mi-ai scăpat viața; de nu erai tu, eu nu aș mai fi pe pămînt. Ești voinic, de care nu s-a mai pomenit.

— De nu te scăpăm nici eu nu mai trăiam; neputîndu-te să te uit în veci. Să nu uităm însă, dragă, că Dumnezeu, bunul nostru părinte din cer, a fost care ne-a ajutat, ca noi, biruind pe vrăjmaș, să putem fi fericiți, să-i mulțămim dar lui întîi.

Se puseră în genunchi amîndoi, se puse tot poporul și cu o rugăciune tainică, cu lacrămi în ochi, mulțămiră lui Dumnezeu pentru ajutorul ce l-a dat.

Veni apoi poporul la el și îi mulțămi și lui, pentru că l-a scăpat de năcaz, nemaiavînd grijă de aici înainte de bălaur să-i cîștige tot la o jumătate de an o fată.

Mai înșiră apoi vîrfurile limbilor, care erau 27 la număr, pe o ață, puse steag alb pe trăsură, sui fata împăratului în ea, se sui și el, apoi chemă și cînii la picioarele lor, și plecară cătră curtea împăratului.

Ajungînd acolo, găsiră pe împăratul și pe împărăteasa leșinați de durere pentru pierderea fiicei lor. Dau să le vorbească, dar în deșert, căci nu aveau cu cine; împăratul și împărăteasa înnebuniseră.

Curtenii înainte erau supărați pentru una, acum erau supărați pentru alta. Nu se puteau deci îmbucura din destul pentru scăparea fiicei, erau însă supărați că împăratul și împărăteasa sînt în așa stare, încît le era în primejdie viața.

Iute chemă Măr toate babele din oraș să le întrebe ce ar fi de făcut, ca să se scoale împăratul și împărăteasa. Și au venit babele și au cercat cu cîte de toate: descîntat-au, vrăjit-au, bosconit-au, tămîiatu-i-au, dar toate nu au folosit la nimic. Veni în urmă o babă foarte bătrînă, se uită la împăratul și la împărăteasa și pe-o parte și pe alta, apoi le-a descîntat cu inimă de șoarece mestecată cu usturoi, dar nici asta n-a folosit nimic.

În urmă zise:

— Împăratul și împărăteasa nu se pot scula pînă nu se vor spăla cu apă adusă de la „zîna de peatră”.

— Unde-i zîna de peatră? întrebă Măr.

— E foarte departe, dragul mamii, peste nouă țări trebuie să meargă cineva, dacă vrea să ajungă acolo.

— Apoi bună va fi apa aceea? întrebă din nou Măr.

— Va fi foarte bună, chiar și morții se pot scula cu ea. Așa mi-a spus mama și așa trebuie să fie, dar pînă acum nimeni n-a putut străbate pînă acolo, cu toate că s-au dus foarte mulți și nu s-au mai reîntors.

— Într-adevăr este zînă de peatră? cum curge apa? și pentru ce se poate merge așa de cu greu acolo? întrebă iar Măr.

— Acea fîntînă știu bine că este, apa curge la picioarele unei zîne de peatră, iar pentru ce se poate ajunge așa de cu greu, eu nu pot să-ți spun; atîta însă știu, că împărăția aceea e a unei zmeoaice bătrîne, care a avut trei feciori.

— Eu plec să aduc de-acolo puținică apă, să scol pe împăratul și împărăteasa, zise Măr.

— Ba să nu te duci, dragă, îl întrerupse fata, căci te vei pierde p-acolo și eu rămîn singură; nici părinții nu mi se vor scula, nici tu nu vei veni și apoi va fi vai de mine.

— Nu te teme, iar vin, răspunse Măr.

— Lasă-l să meargă după apă, zise fratele cel mai mic al împăratului, care gîndea că dacă va merge Măr acolo nu se va mai întoarce, iar frate-său împăratul și cumnată-sa împărăteasa vor muri, și el va rămînea singur împărat.

Se și gătă Măr de cale, luă un cal din stavă, cînii lui, paloșul împăratului și sabia adusă de-acasă și plecă.

Cu lacrămi în ochi-l petrecu fata împăratului pînă la marginea orașului. Acolo el o sărută și o mînă acasă zicînd:

— Du-te, dragă, acasă și mă așteaptă.

— Te voi aștepta, scumpul meu, orișicît, zise ea.

Merse Măr multă lume și împărăție, cu gîndul la norocul ce l-a fost pierdut, cînd l-a fost înfierat mumă-sa, dar care pînă acum nu l-a lăsat, se temea că acuma va da de rău, nu avea ce face, căci ce-i era scris în cartea sorții, tot trebuia să i se întîmple. Se gîndea și la fata împăratului și-atunci uita toate năcazurile, ba nici de moarte nu-și aducea aminte, numai să ajungă iar la ea cu veste bună.

Iată că ajunse cu seara o dată la un loc, unde se vedea „zîna de peatră”. Cugeta ca mai bine să odihnească puținei pînă dimineața, cînd apoi va lua apă și va pleca cu ea spre casă. Se puse deci sub un copac și făcu foc și vru să frigă niște carne, ce a vînat-o în pădure. Înserase bine, cînd le gătă aceste și abia își putu întoarce în frigare carnea de vreo cîteva ori, cînd auzi un glas din copac.

— Vai, că frigu-mi-e, mor de frig.

Se uită în sus și văzu o babă bătrînă în copac. Ca om milos ce era zise:

— Scobori, babă, de te-ncălzește.

Ea iar zise:

— Vai, că frigu-mi-e, mor de frig.

— Scobori, babă, de te-ncălzește, zise iar Măr.

— Vai, că frigu-mi-e, mor de frig, zise a treia oară baba.

— Dar scobori și te încălzește, să nu te aud văietîndu-te, zise Măr răstit.

— M-aș scoborî, dar mi-e frică de cînii tăi, zise baba.

— Nu te teme, pînă voi fi eu aici, nu-ți vor face nimic.

— Ba mă tem, numai na, fiii bun, trei peri din capul meu și țipă peste cîni.

— Bine.

Ea luă trei peri din cap, îi aruncă jos și zise încet încît el să n-o audă:

— Lanț peste cînii tăi!

Atunci se scoborî și se puse lîngă foc și iar zise:

— Vai, că mor de foame.

— Fă-ți de mîncare.

Baba-și luă o broască, o împlîntă în frigare, o puse lîngă foc să se frigă, pe care, atingînd-o de carnea lui Măr, zicea: „Cine frige broască, va mînca carne și cine frige carne va mînca broască”.

— Taci, babă spurcată, zise Măr, și nu-ți tot atinge broasca de carnea mea, că te dau cînilor mei să te mănînce.

— Te mînc eu pe tine! răspunse baba, precum ai mîncat tu pe cei trei feciori ai mei.

Atunci ca mușcat de șarpe sări sus Măr și strigă cătră cîni:

— Na, Florian! na, Cioban! na, Frunză-de-Măgheran, prindeți-o și-o faceți tot fărîmi, nimic nu mai rămîie din ea.

Cînii nici nu se mișcau, căci erau lănțuiți peste tot trupul, cu perii din capul babei.

Prinse sabia, dar nu avu putere să o scoată și nemaiavînd nici alte puteri în trup, baba îl mîncă, iar inima i-a așezat-o într-un buștean.

Păr rămînînd acasă, în toată ziua privea năframa de la frate-său Măr. O dată privind-o, văzu trei picături de sînge pe ea, și zise:

— Oh! săracul frate-meu Măr, e mort, mă duc să-l caut.

Și-și luă rămas bun de la mumă-sa, de la împăratul și împărăteasa, care de cînd se pustii Măr, îl țineau ca pe fiul lor.

Își chemă cînii și plecă.

Merse multă lume-mpărăție, pînă ce ajunse la locul unde erau păcurarii.

— Bine, că ai venit, ziceau păcurarii pînă nici nu se apropie bine de ei, de mult te-am așteptat, hai de-ți ia ce ți-am făgăduit, pentru că ne-ai scăpat de năcaz.

— De ce năcaz? întrebă Păr?

— De zmeul care l-ai omorît.

— Oh! fraților, răspunse Păr, nu eu l-am omorît, ci fratele meu, care a trecut pe-aici și acum a murit, mă duc să-l caut, doar voi putea da de el.

— Ce mare pagubă că a murit, căci a fost om bun, ziceau păcurarii. Dumnezeu să te îndrepte în calea în care ai plecat, iar cînd vei veni înapoi să vii și pe la noi.

Se duse mai încolo, multă lume, pînă ajunse în satul unde omorîse frate-său Măr pe taurul cel sălbatic.

Acolo fiind ostenit și sosind pe înserate, se băgă la bătrînă și ceru cortel peste noapte.

— Cum să nu-ți dau, zise bătrîna, că doar dumneata ne-ai făcut binele cel mare, cînd cu dihania cea de taur!

— N-am fost eu, zise Păr, a fost frate-meu care a murit și mă duc să-l caut, doar voi da de el undeva.

— Unde a murit?

— Nici eu nu știu, tocmai pentru aceea mă duc să-l caut.

— Pagubă de el, căci era un suflet de om bun; Dumnezeu să-ți ajute, să-l poți afla.

Stete noaptea aceea la bătrînă, iar dimineața își luă rămas bun și plecă mai departe.

Merse iar multă lume-mpărăție, pînă ajunse în orașul cu fîntînă. Acolo se băgă la bătrîna la care fusese și frate-său Măr, și se rugă să-i deie cortel peste noapte.

— Eu-ți dau bucuros, dar fost-ai la împăratul?

— La ce împărat?

— La împăratul nostru, căruia i-ai mîntuit fata de moarte și-ai slobozit fîntînă, omorînd bălaurul.

— Care bălaur?

— Poate că ți-ai uitat de bălaurul, care l-ai omorît și de fata împăratului, pe care o-ai mîntuit de moarte și care acum te așteaptă cu dor, să vii o dată de la „zîna de peatră”, sau nu ești dumneata acela și atunci greșesc eu?

— N-am fost eu acela, ci frate-meu, care a murit; acum mă duc să-l caut; Dumnezeu știe, da-oi de el undeva ori ba?

— Unde a murit?

— Nici eu nu știu, tocmai pentru aceea-l caut.

— Oh! cum sameni cu el, fie iertat și mîie pe unde a-nserat căci bun suflet de om mai era; pe fata împăratului era să o ieie de soție; nu mergi pînă acolo?

— Nu merg, numai fii bună spune-mi cum s-a întîmplat de a omorît bălaurul și cum s-a cunoscut cu fata împăratului?

Îi spuse bătrîna toate, cum s-au întîmplat și i-a spus și de „zîna de piatră” la care s-a dus.

— Ce fel de zînă de piatră e aceea? întrebă Păr.

— Eu nu știu, dacă vei vedea, vei ști, numai grijește să nu păți ca fratele dumitale.

Noaptea durmi acolo, iar dimineața plecă. Bătrîna-l petrecu pînă la portiță cu cuvintele: „Dumnezeu să-ți ajute în calea în care ai pornit”.

Merse prin oraș, dar cu fața astupată ca să nu-l mai cunoască nimeni.

La marginea orașului văzu o casă, care era să se huruie de veche, el se gîndi: „Precum văd, aici șade cineva și i se huruie casa, iar de reparat nu și-o poate. Tot atîta, cu cîteva minute, mă duc s-o proptesc cu un lemn”.

Se duse la casă și puse un lemn, ridicînd cornul picat. Cînd era să plece, ieși din casă o muiere bătrînă, era Sfînta Duminecă, care îl strigă înapoi zicînd:

— Vino încoace, omule, vino.

Se duse, îl băgă în casă, îl puse pe scaun și îl întrebă:

— Unde mergi?

— Am avut un frate, răspunse feciorul, cu numele Măr, pe mine mă cheamă Păr, frate-meu s-a dus în lume și precum am auzit, s-a dus la zîna de piatră după apă, ca să spele pe împăratul și împărăteasa spre a se însănătoșa. Acolo de bună samă a pierit, căci pe năframa ce mi-a lăsat-o, s-au ivit trei picături de sînge. Mă duc să-l caut.

— Oh! dragul meu, acolo și tu piereai, dacă nu te-ai fi abătut pe la mine. Ești bun la inimă, pentru că mi-ai proptit casa de nou; și fratele tău a fost bun om, dar adîncit în gînduri, nu s-a uitat în lături, și așa ca toți care au trecut p-aici și nu au dat de mine, nu s-au mai întors. Ti-am spus că ești bun și toți oamenii buni trebuie să aibă ceva răsplată, un viitor frumos te așteaptă. Ascultă dar ce-ți spun eu. A fost o dată un împărat, care avea numai o fată. Împărăția lor era mare și puternică, se putea măsura cu toate împărățiile. Lor nu le-a fost destul că li-a dat Dumnezeu o fată, ci ar fi dorit ca să aibă un fecior, care să moștenească împărăția și avuția lor; pentru aceea totdeauna cîrteau împotriva lui Dumnezeu. Apoi știut este că Dumnezeu totdeauna pedepsește pe aceia, care deși știu, sau trebuie să știe, că Dumnezeu toate le face bine, totuși cîrtesc împotriva lucrării lui, nefiind îndestuliți cu ce face. Cînd a crescut fata mărișoară, ba încă și cînd se juca în colb, a avut destui pețitori, dar împăratul nu a vrut s-o deie, zicînd că lui îi trebuie împărat în loc. Pe-aici se ținea o zmeoaică bătrînă, care avea trei feciori, pe care i-a omorît fratele tău, Măr, pe unul în chip de zmeu, pe altul în chip de taur și pe al treilea în chip de bălaur; acea zmeoaică ceru fata pe sama feciorului ei cel mai puternic, acela care a fost în chip de bălaur în fîntînă din orașul nostru, dar firește împăratul nu s-a învoit. Nu s-a rugat lui Dumnezeu să-l scape din încurcătură, n-a cerut de la nime vrun sfat, ci numai de capul lui a lucrat. A pornit cu oaste în contra zmeoaicei pentru îndrăzneala care a avut-o, cînd a cerut fata. Zmeoaica cum a făcut, cum n-a făcut, ce a vrăjit, ce n-a vrăjit, destul că a omorît pe împăratul, pe împărăteasa sa și pe toți oștenii lui, iar fata a făcut-o piatră, chiar cînd era la izvor. A fost foarte frumoasă fata aceea și pentru aceea se chemă Zîna de piatră.

Poate ursita a voit ca pînă va fi rămășiță de zmeoaica aceea, zîna de piatră să nu se mai miște de acolo, ci tot piatră să fie. Acum cei trei feciori ai ei sînt omorîți, mai este bătrîna în viață, care a omorît pe fratele tău. De vei avea grijă, o vei omorî și-atunci folosind ce-ți va spune bătrîna de zmeoaică, vei învia pe fratele tău, vei învia și pe fata cea de împărat, o vei lua de soție și vei fi împărat preste împărăția aceea. Norocul fetei, că zmeul în chip de bălaur a pierit de sabia fratelui tău, că luînd pe fata împăratului de-acolo niciodată nu s-ar fi gătat neamul și rămășița. Eu am fost la împăratul de le-am spus că e bună apa de la Zîna de piatră, cu toate că aceea apă e ca și cealaltă, gîndind, că fratele tău ca om bun și credincios ce l-am cunoscut se va abate pe la mine și după sfaturile mele va dezlega de vrăjituri pe aceea nenorocită fată, omorînd zmeoaica, dar am văzut că el aceea nu a făcut-o, dar a și pățit-o cu negîndirea lui. Zmeoaica i-a țipat păr din capul ei, ca el să-l țipe preste cîni, el așa a și făcut, iar ea cu vrăjiturile ei a legat cînii ca și cu niște lanțuri; lui i-a luat puterea și așa l-a prăpădit. Te vei duce și te vei feri de aceasta. Ai grijă însă la lucrurile acestea, nu uita de Dumnezeu căci atunci toate sînt trecute. Dumnezeu să-ți ajute. Iată eu-ți dau niște picături, acestea bîndu-le nu se va lega de tine nici o vrăjitură. Acum te du, căci fiind ziua mea, eu trebuie să merg la biserică.

Plecă Păr mulțămind lui Dumnezeu pentru îndreptare și gîndind la ceea ce zisese Măr cătră mumă-sa, cînd l-a înfierat; acesta era norocul, care i l-a mîncat mumă-sa, căci și-a uitat să facă o faptă bună și din aceea au provenit toate nenorocirile lui și mai în urmă moartea.

Ajungînd și el în așa loc, de unde se vedea Zîna de piatră, un dor fierbinte-l cuprinse. I se părea departe locul pînă acolo să vadă pe-aceea, care îi este ursită lui.

Totuși gîndi, că fiindcă înserat, să rămînă sub un copac și să se odihnească pînă dimineață, ca așa în ziua următoare mai bine să se poată lupta cu zmeoaica, dacă va fi lipsă de aceea.

Se duse tocmai sub copacul unde fusese frate-său, făcu un foc bun și vru să-și frigă carnea ce a fost vînat-o prin pădure. Cînd întorcea carnea în frigare mai bine, auzi din copac glasul:

— Vai, că frigu-mi-e, mor de frig.

Se uită în sus și văzu o babă în copac. Îndată știu cine e, deci zise:

— Scobori, babă, de te încălzește.

Baba iară zise:

— Vai, că frigu-mi-e, mor de frig.

— Da scobori-te și te încălzește, să nu te aud văietîndu-te, zise Păr, făcîndu-se răstit.

— M-aș scoborî, dar mi-e frică de cînii tăi, zise baba.

— Nu te teme, zise Păr, pînă voi fi eu aici, nu-ți vor face nimic.

— Ba mă tem, răspunse baba, numai fii bun na trei peri din capul meu și-i aruncă peste cîni.

— Bine.

Ea luă trei peri din cap, îi aruncă jos, și zise încet, ca el să n-audă:

— Lanț peste cînii tăi!

El luă perii și-i băgă în foc. Însă ea simți putoarea și zise:

— Ai aruncat perii în foc, mă înșeli, poate ți-e frică, un june voinic de o biată babă rătăcită și ascunsă aici de fiarele sălbatice.

— Ba, nu mi-e frică. Na, Bujor, ce ți-ai băgat coada în foc de ai pîrlit-o? Coada cînelui s-a pîrlit, nu perii tăi.

Ea crezu; se scoborî jos, se puse lîngă foc și zise:

— Vai, că mor de foame.

— Fă-ți de mîncare! zise Păr.

Baba luă o broască, o împlîntă în frigare, o puse pe foc să se frigă, și pe care atingîndu-o de carnea lui Păr zicea:

— Eu mînc carnea și tu broasca.

— Taci, babă spurcată, aibi grijă nu atinge broasca ta de carnea mea, căci ți-o arunc în cap.

Iar atingea broasca de carnea lui Păr și zicea:

— Eu mînc carnea și tu broasca.

— Taci, babă spurcată, zicea Păr, și aibi grijă nu tot atinge broasca ta de carnea mea, căci te dau la cînii mei să te mănînce.

— Te mînc eu pe tine, cum am mîncat și pe frate-tău.

Atunci ca mușcat de șarpe sări Păr în sus și strigă cătră cîni:

— Na, Bujor, na Răzor, na, Cetina-brazilor! prindeți-o și mi-o țineți!

Îndată săriră cînii, unul o prinse de grumazi, altul de picioare și altul de mîini.

Atunci zise Păr:

— Afurisită-ți fie mumă-ta, te-nvăț eu pe tine! Unde-i frate-meu?

— Lasă-mă, că ți-l dau, răspunse baba, e aci la copacul din dreapta, vezi cînii acolo.

— Haid’ iute și mi-l arată.

— Du-te la bușteanul acela, scoate-i inima din el, te du cu ea spre dreapta și vei găsi lacul zînelor, pune-i inima jos și fă formă de trup de om din pămînt pre lîngă inimă, spală-l cu apă din lac și va învia.

Așa și făcu, se duse, făcu ceea ce zise baba, și învie frate-său Măr.

— Vai, că mult am dormit, zise Măr.

— Ai fi durmit tu pentru totdeuna de nu veneam eu, și îi spuse în ce umblase și cîte pățise, și ce știuse.

Atunci Măr zise:

— Cît e de bine, că are cineva un frate credincios ca tine, îți mulțămesc, că m-ai scos din nenorocul în care m-a băgat mama.

Vorbind, ajunseră la zmeoaica, care era tot în ghearele cînilor.

Măr îi zise:

— Unde sînt cînii mei?!

— Iată colo, arătă zmeoaica, sînt dezlegați.

— Na prindeți-o și cînii mei! Florian, Cioban și Frunză-de-Măgheran.

Păr îi zise:

— Babo, cum să înviez Zîna de piatră?

— Este acolo dedesubtul ei un cui de fier, acela să-l scoți și apoi învie, zise zmeoaica.

— Ai grijă, frate Măr, zise mai încolo Păr, să nu-i faci nimic, că poate n-a fi spus drept și cînd mă reîntorc s-o aflu încă aici.

— Bine, frate.

Plecă Păr, ajunse la Zîna de piatră, beu apă din izvor și scoase cuiul dedesubt.

Piatra din ce în ce se schimba în carne și-n oase, pînă în urmă se făcu o fată frumoasă, ca și care n-a mai fost sub soare.

— Vai, că mult am durmit, zise.

— Ai fi durmit în veci, de nu te sculam eu.

Văzînd ea un june înaintea ei, se înspăimîntă și zise:

— Cine ești tu?

— Eu sînt cela, care din blăstămul zmeoaicei te-am scos.

— Unde-i zmeoaica?

— Zmeoaica e aci, mai încolo, îndată o să-i curm zilele!

Ea căzu leșinată în brațele lui.

— Nu te teme, dragă, zise el, nime nu te va mai scoate din brațele mele, a mea vei fi și o sărută cu dragoste.

Ea se trezi din leșinul în care căzuse și zise:

— Dacă m-ai scos, a ta voi fi.

Merseră înapoi și ajungînd la zmeoaică zise Păr cătră cîni:

— Na, Florian, na, Cioban, na, Frunză-de-Măgheran! na, Bujor, na, Răzor, na, Cetina-brazilor! toată fărîmi să o faceți!

Cînii o prinseră și o făcură toată praf, nu mai rămase scheamătă din ea. Capul i-l arseră.

Încă tot atunci noaptea a mers la curtea fetei celei schimbate din stîncă, acolo toți au cunoscut-o de pe chipul ei, care era pe păretele casei unde dormea ea.

Tot orașul, care o aștepta de mult, îi veni înainte să o vadă, și a întrebat-o:

— Unde ai fost atîta timp?

— Am fost moartă, răspunse ea, dar junele acesta m-a înviat, omorînd zmeoaica, vrăjmașa noastră.

— El să ne fie dar împărat!

S-au logodit fiind de față și Măr, și au plecat cu toții la orașul unde era fata împăratului, pe care o scoase Măr de la bălaur. La marginea orașului se uită Păr să vadă căsuța cea stricată, dar nu văzu.

Deci, zise cătră Măr:

— N-ai văzut aici o căsuță?

— Ba mi s-a părut că am văzut, dară nu m-am uitat la ea.

Atunci spuse Păr toată istoria cu casa aceea, și știură toți că Dumnezeu i-a îndreptat pe calea aceea.

Ajungînd la împăratul, el și împărăteasa s-au fost sculat și îl așteptau pe Măr.

Au spus toate cîte au pățit: au făcut apoi logodnă și au mers cu toții la tata și mama lui Măr și la mama lui Păr.

O! ce bucurie mare a fost pe toată împărăția.

Au făcut apoi un ospăț cu acela! Măr a luat de soție pe fata de împărat, ce o scăpase din gura bălaurului, rămînînd la tatăl său, iară Păr a luat cu sine pe mumă-sa, pe bucătăreasa, și cu logodnica lui se duse acasă în împărăția acesteia; a făcut apoi și el ospăț, și a rămas împărat. Măr împăratul și Păr împăratul au trăit apoi și mai departe ca doi frați și dacă n-au murit și astăzi trăiesc.

Cine nu crede, să se ducă să vază.