Israfel
În al cerurilor ospel
Stă îngerul Israfel;
«Strunele inimii lui sunt lăute»;
Nimeni nu cântă păgân ca el,
Stele-amăgite, încetinel,
Contenesc imnurile, se pleacă mute,
Pândind picurarea vocii din el.
Pâlpâind pe prag
Meridiilor cunună,
Îndrăgostita Lună
S-a ’mbujorat de drag
Ascultând în noapte;
(Până și iuțile pleiade de lapte
Care sunt șapte
S-au oprit fără șoapte).
Spun și ele (corul de stele
Și tot ce mut ascultă cu ele)
Că puterea care, pe Israfel, îl avântă
E doar a lirei acele
Cu care stă el și cântă —
A strunelor cu viața din ele,
Care, vrăjite, cuvântă.
Dar îngerul calcă pe-a bolții vecie
Unde e Dragostea zeu fără vină —
Și Cugetarea e datorie —
Unde a Huriilor calmă privire
E înmuiată cu-acea lumină
Ce adorăm în a stelelor fire.
Așa că, desigur, tu nu greșești
Israfel, că astfel nesocotești
Cântecul fără patimi și foc;
Laurii toți tu-i stăpânești,
Cel mai cuminte bard tu ești!
În veci să trăiești cu noroc!
Extazele, toate, serale,
Răspund ciudatei lăute —
Al tău drag, a ta ură, al tău păs, a ta jale,
Dau glas înfocărilor tale —
Stelele pot să stea mute!
Da, tu ai Cerul; dar în ăst hotar
E numai o lume de bine și-amar;
Florile noastre nu-s mai mult decât — flori
Și, umbra, doar, dreptei tale comori,
E lumina soarelui nostru de jar...
De eu aș locui
Unde Israfel
Și, în locul meu, de-ar fi el,
Poate așa pătimaș n-ar ști
Să cânte muritoarele melodii,
În timp ce o notă cu totul de-alt fel,
Puternic, din lira-mi s-ar sui spre tării.
1836.
————