Isprava toamnei

 

lui Mircea Damian

Toamna, fată deocheată ―
Biata fată!...
Deocheată, dar frumoasă
Și cochetă,
Mi-a intrat odată-n casă,
Indiscretă,
Să mă-ntrebe ce mai fac...
Ce problemă viitoare
Mă mai doare...
Ce țigări de foi mă otrăvesc
Când vorbesc...
Și ce fel de coniac
Beau când tac...

Și de-atunci ―
Nu vreau să spun de când ―
Am rămas cu toamna-n trup și gând!...

Și de-atunci, în fiecare an,
Toamna, fată bună, vine să mă vadă ―
Vine ca o oră fixă pe cadran
Și solemnă ca o stea cu coadă...
Și, cum știe că eu nu fac decât bine,
Toamna stă trei luni întregi la mine,
Cum ar sta la ea acasă...
Până ce-ntr-o bună zi mă lasă
Și se duce de s-ascunde...
Unde?...
Dracul știe unde!...

Numai că, după ce pleacă,
Odăița-mi pare mai săracă...
Poate fiindcă toamna-mi fură
De la gură
Tot ce-n nouă luni adun ―
Cu răbdare și tutun ―
Tot ce cred că-i mai de seamă
Pentru clopoțelul meu de-alarmă!...
Toamna, fată indiscretă
Și cochetă,
Se agită ca un ascuțiș de sapă
Pe biroul plin de praf și prin sertare
Și-mi distruge fără milă
Operele literare,
Rupând filă după filă,
De mă lasă gol... goluț...
Ca o ciutură-ntr-un puț,
Fără nici un pic de apă!...

Dar norocul meu că-n acest an
Timpul merge după alt meridian...
Și că versurile acestea au fost scrise
Nu la mine-acasă ―
Cum scriu eu de obicei, pe masă ―
Ci pe iarba verde,
Undeva, la țară,
Unde calendarul scrie că-i tot vară
Și-unde toamna încă nu sosise!...