Ischia

Jump to navigation Jump to search
Ischia
de Alphonse de Lamartine, traducere de Ștefan Vârgolici


În alte lumi se duce strălucitorul soare;
Pe cer se sue luna în caru-i argintiu,
Și ’ncet, încet străbate adânca ’ntunecare,
Punând pe fruntea nopții un giulgiu străvâziu.

De sus din munți lumina-i în mișcătoare unde,
Se varsă peste dealuri ca un părâu de foc,
Se culcă pe costișe, ori pintre văi s’ascunde,
Ori joacă’n sinul apei un nebunatec joc.

Lucirile ei blănde in umbră ’mprăștiate,
Prin întuneric zioă albastră zugrăvesc,
Și fac in depărtare pe largul loc să ’noate,
Și cerul și pământul ce in lumini plutesc.

Plin de simțiri Oceanul de pacinicele-i maluri,
Scăldăndu-le-și alină amoru-i furtunos,
Și insule și golfuri stringându-le in valuri.
Le recorește țermul cu abur umedos.

Cu drag urmează ochiul a valului mișcare,
Ce-acum inaintește, acum se dă ’napoi,
Ca un amant ce stringe o fată cu’nfocare:
Ea ’ntâi se’mpotrivește, dar se supune-apoi.

Blănd ca suspinul unui copil ce dormitează,
Se’mprăștie in aer un glas tânguitor:
Din cer să fie echo ce-auzul desfâtează,
Sau marea și pământul suspină de amor ?

El se inalță, cade, renaște și ear moare,
Ca inima ce’n multe plăceri s’ar cufundă;
Natura’n nopți de-aceste a respira se pare,
Și ca și noi se plânge de fericirea sa.

Al nopții farmec soarbe cu simțurile tale,
Și sufletu-ți la viață deschide,—o muritor !
Se’nalță steaoa’n ceruri și te conduce ’n cale,
Și umbrele te chiamă se te îmbeți de-amor.

Vezi tu departe focul ce tremură pe munte ?
De-a dragostelor mână acolo-i ațițat:
Iubita, ca și crinul, își pleacă a ei frunte,
Și’n nerăbdare-așteaptă pe-al ei amorezat.

Frumoasa, ca-al ei suflet în visuri rătăcește,
Și ochiul ei albastru resfrănge ceru’n el;
Cu degetu-i chitara din cănd în cănd lovește ;
Pe vânt duioase glasuri se pierd după muncel:

„Ah! vino: lumea-i plină de-a dragostei tăcere;
Ah! vin să bem al serei recoritor nectar!
E ceas; — abea 'nălbește și’n umbre pânza piere,
Ducând incet acasă pe pacinicul pescar.

„Eu pânza ta urmat-am întreaga zi pe mare,
Din ceasu’n care barca-ți de țerm s’a depărtat;
Astfel și porumbița, din cuib cu ’nfiorare
Urmează’n sboru-i puiul ce’n sus s’a inalțat.

„Când ca încet în umbră alunecă prin valuri,
Recunoscut-am glasu-ți in echo de sub stinci,
Și boarea cald’ a serei oprindu-se pe dealuri,
Îmi aducea căntarea-ți prin undele adănci.

„Cănd valul isbi’n coasta de spume inălbită,
Eu numele tău stelei de mare l’am șoptit;
Aprins-am a mea lampă, și dulcea ta iubită,
C’o sântă rugăciune furtuna a gonit.

„Acum sub cer e numai repaos și iubire :
În valuri vine unda la mal s’adoarmă lin
Pe trunchiu-i floarea doarme, și chiar întreaga fire,
Se stringe și adoarme pe-al nopții tainic sin.

„Vezi tu: pentru noi mușchiul e așternut in vale;
Și via’n șerpi se’ndoae după butucul seu;
Unit al mărei miros cu cel de portocale,
Flori dulci și nevăzute anină ’n părul men.

„La tainică lumină a boltei drăgostoase,
Culcați pe iasomie noi gingaș vom cântă,
Păn luna cea balae inspre Misen se lasă
A dimineței focuri stingând făclia sa.“

Ea căntă : glasu-i mândru din cănd in cănd s-oprește,
Și strunele chitarei lovite mai ușor,
Zefirului aruncă un echo ce descrește,
De sunete-adormite, de-oftări ce’n aer mor.

Acel ce-ar fi in suflet pătruns de înfocare,
În ceasul de iubire, sub cerul strălucit,
Și ’n chipul unei măndre și tinere fecioare,
El ar simți de’odată tot visu-i împlinit ;

Acel ce sub un paltin, la ale mărei șoapte,
Cu stincele împrejuru-i, pe mușchiu culcat ar fi
La ale ei picioare din zori și pănă’n noapte,
Și numai in suspinuri ei tainic i-ar vorbi;

Acel ce-ar soarbe’n peptu-i suflarea ei mult dulce,
Ear vântul sburănd sprinten prin mândru părul ei,
Pe pleoapa lui in treacăt l-ar face să se culce,
Sau pe obraji să-i cază in șuviți aurii;

Acel ce-ar opri timpul în răpizile-i păsuri,
Și ar ficsa cu-amorul aici sufletul seu,
Uitând că și pe țermuri sbor ale vremei ceasuri,
Ar fi el om din lume, sau vre un Dumnezeu ?

Și noi, intinși pe ceasta câmpiei înverzite,
Pe maluri ce amorul in raiu le-ar fi schimbat,
La plângătorul murmur a mărei liniștite,
La raza ce zimbește pe-un cer înseninat,

Aici unde norocul și viața-s la olaltă,
Pe țermul ce cu ochii a-l măsura iubim,
Am respirat un aer din lumea ceealaltă,
Elisă!... Și se zice că trebui să murim!