Ironie

Salt la: navigare, căutare

Ironie
de Ion Luca Caragiale
În Timpul din 15 iulie 1890; p. 1. În Note și schițe, 1892, p. 17, și Momente, schițe, amintiri, 1908.


Am cunoscut foarte de-aproape pe un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atîta putere de gîndire. Era pe lîngă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă și mai înaltă fantazie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară „formă nouă limba veche și-nțeleaptă", pe care o cunoștea atît de bine și o iubea atît de mult.

De felul lui mîndru, ei fugea de onoruri, știindu-le cîte concesiuni costă. Melancolic și pasionat, deși-n același timp iubitor de veselie si de petreceri ușoare, ura din convingere așa-numitele conveniențe și poleiala lumii. Niciodată nu primea bucuros laude, nici chiar de la puținii prietini, foarte puțini, pe cari-i avea și-n judecata și sinceritatea cărora credea — darmite pe ale acelei mulțimi de seci fără talent, judecată, nici sinceritate, cari se tot vîră în biata noastră literatură ca microbii răufăcători în trupul omului sănătos și cari nu se sfiesc a se fuduli à tout propos[1] cu un prieteșug ce nu le-a fost nicicînd acordat! Laudele acelora îi inspirau d-a dreptul „dezgust".

Dar daca nu dorea onoruri, daca fugea de zgomot și de laude, asta nu era decît din pricina deșertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină și manifestă încredere, față cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent, și o știa mai bine decît oricine: nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decît mai puțin de ce credea el însuși. De aceea opera ce ne-a lăsat-o nu denotă nici un moment de ezitare sau de nencredere în sine. Cîtă încredere avea în puterea talentului său ne-o spune singur.

Iată ce-i zice femeii care n-a înțeles că trebuia să-i cază roabă în genuchi la farmecul primei lui aruncături de ochi:

„Dîndu-mi din ochiul tău senin
O rază dinadins,
În calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;

Ai fi trăit în veci de veci
Și rînduri de vieți;
Cu ale tale brațe reci
Înmărmureai măreț

Un chip de-a pururi adorat,
Cum nu mai au perechi
Acele zîne ce străbat
Din timpurile vechi;

.........................

Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfînt
Și noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pămînt!"

Se poate o mai mare și mai îndreptățită îndrăzneală? Și iată ce gîndea mai apoi despre mulțimea „amatorilor" și „cunoscătorilor":

„De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva
Fàmenii din ziua de-astăzi să mă-nceapă-a lăuda:
Dacă port cu ușurință și cu zîmbet a lor ură,
Laudele lor desigur m-ar scîrbi peste măsură."

Sărmane omule! dac-ai învia, ai vedea că de ce te temi nici moartea nu te poate scăpa!

Omul acesta a trăit, mai des mîhnit, mai rar vesel, într-un cerc foarte restrîns de prietini. Dar era și un om ciudat! El își făcea o plăcere din necaz și din durere o voluptate. Dacă n-avea vreo supărare, și-o căuta; daca nu venea să-l întîmpine durerea dinafară, el știa să și-o scormonească singur din rărunchi. Cu un astfel de caracter mai era și de tot sărac. Îmi vine destul de greu să contrazic niște autorități în materie literară, știind bine cît le iritează contrazicerea și cît de primejdioasă e iritația lor pentru soarta și reputația unor simpli muritori ca noi; dar trebuie să spun odată că poetul de care e vorba a trăit material rău; sărăcia lui nu este o legendă: a fost o nenorocită realitate, și ea îl afecta foarte. Ce Dumnezeu! doar n-a trăit omul acesta acum cîteva veacuri, ca să ne permitem cu atîta ușurință a băsni despre trista lui viață!... a trăit pînă mai ieri, aci, cu noi, cu mine, zi cu zi, ani întregi... Pe cine vrem noi să amăgim?

Talentul lui de poet nu-i producea nimica; două-trei funcțiuni care le-a avut — bibliotecar, apoi revizor școlar — destul de slab plătite, a trebuit să le părăsească silit și într-un tîrziu să găsească mijloc de trai în presa militantă. Cum stoarce puterile unui om de talent acest fel de muncă, unde este silit să-și avorteze zilnic prin provocare voită gîndirile si concepțiile, și cît de rău e prețuită la noi se știe. Poetul a trăit cum a murit — foarte nenorocit și ca viață materială: copil ursit să sufere și cu sufletul, și cu trupul. De foame nu pierea, ce-i drept; dar suferea amar de sărăcie.

S-a susținut că disprețuia averea... E un neadevăr — pe care nu-l poate spune decît sau cine n-a cunoscut pe poet, sau cine... vrea să spună un neadevăr — o afirm eu aci cu siguranța că afară de teorii fantaziste, psihologice, etnice, etice, estetice șcl. nu voi căpăta nici o dezmințire serioasă. L-am cunoscut, am trăit lîngă el foarte aproape vreme îndelungată și știu cît de mult preț punea pe plăcerile materiale ale vieții. L-am văzut destul de adesea scrîșnind de lipsă. Contrarietatea patimilor, dorul vag de poet, acel dor de care se depărtează ținta cu cît îi pare lui că se apropie de dînsa, îl aruncau, ce-i drept, în cea mai întunecată melancolie, dar nu-l zdrobeau niciodată; lipsa materială însă îl excita, îl demoraliza, îl sfărîma cu desăvîrșire... da, dar era prea mîndru ca să se plîngă de asta, și mai ales acelora ce trebuiau s-o înțeleagă nespusă.

S-a zis că era risipitor și că, orice sume ar fi trecut prin mînă-i, el tot nefericit ar fi fost, de vreme ce nefericirea lui era de un fel curat moral. Minunată judecată, dar ieftină scuză pentru acei ce l-au lăsat totdeauna în lipsă, deși-l puteau ajuta cu toată dignitatea, deși apropierea lui le-a făcut cinste și... profit — și încă le face. Da, era risipitor, pentru că iubea și el plăcerile brutale ale vieții; și doar are și un om de valoare dreptul să dorească aceste plăceri; da, nenorocirea lui era de un fel moral, și tot nenorocit ar fi fost dispunînd de orișicîte mijloace; însă, fiindu-i sufletul atît de iritabil, îi mai trebuia și trupul chinuit și nemîngîiat? și obținerea bunurilor lumești i-ar fi sporit, ori alinat chinul sufletesc?

Astăzi nu mai încape îndoială că el era osîndit de la naștere să moară cum a murit; însă neajunsurile practice ale traiului, hrană ordinară, interior mizer, nevoie continuă de muncă grosolană obligată și ridicul plătită — cu același fin și nobil instrument cu care trebuia să cînte plutirea lunii pe mișcătoarea mărilor singurătate — și pofte arzătoare, atît de ieftine pentru alții, atît de scumpe, mai adesea imposibile de mulțumit pentru el, i-au grăbit scurta cale către tristu-i sfîrșit.

Cînd era în culmea funcționării, mașina cea admirabilă s-a stricat deodată: regulatorul, care avea de la început în aliajul său un punct țîcnit, s-a frînt în toiul mișcării: „organele erau acum sfărmate și maestrul nebun”! Pînă aci trăise destul de rău... Cine ar fi, nu plătit, ci barem citit versurile lui? Aproape niminea. Cîți îl știau că există? Foarte puțini. De-acu încolo, țin-te popularitate!...

Mulți cuminți trec pe drum și, dacă nu sunt și puternici, din cîți îi cunosc, d-abia unii le scot căciula; dar după un nebun, fără să-l cunoască nimeni, se strînge și se ia toată lumea. Și astfel succesul primei ediții a întrecut toate așteptările editorilor.

A trecut apoi cîtva timp și l-am revăzut. Întîia criză trecuse; nu mai era același om, dar era un om ca toți oamenii, cu mintea normală, întreagă, și tocmai de aceea nu mai era același om.

Era liniștit, trist, sfios și, o probă mai mult că devenise iar cuminte, era cam rușinos, avînd conștiința deplină de tot ce i se întâmplase. Acum încalte, nu mai poate încăpea vorbă, era în completă mizerie.

Iată ce scria el către un amic — scriptura este excesiv de îngrijită, pare că s-ar fi temut ca nu cumva, din vreo aruncătură mai liberă a condeiului, să iasă bănuiala că mintea i-ar fi cîtuși de puțin nestăpînită — iată:

„Boala îndelungată de care am suferit m-a împiedicat de la ținerea unei corespondențe regulate. Acum, fiind întrucîtva mai restabilit, vin a vă ruga să v-aduceți aminte de mine, de lipsa aproape absolută în care mă aflu. Dacă vă este cu putință a-mi veni în ajutor, vă rog a o face cît de curînd, căci cea mai mare mizerie mă amenință..."

Trist document!

După destulă vreme de mizerie, a venit recidiva și apoi, din fericire, moartea.

Moartea — ea a desăvîrșit opera nebuniei. Crierul care a gîndit despre soarta omului de geniu —

„Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormîntare,
Splendid ca o ironie, cu priviri nepasătoare;
Iar dasupra tuturora va vorbi un mititel,
Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră...”

— n-a apucat încă să putrezească bine, și ce de asociații și de comitete care să-i garanteze trecerea la posteritate! ce zgomot! ce popularitate! ce de „mititei”!

Dar nu e meritată popularitatea aceasta? se va zice.

—Ba da.

—Dar nu era în adevăr un om de geniu?

—Nu mai încape vorbă.

—Dar nu se cade să ridicăm statuie la asemenea oameni?

—Negreșit... Însă...

Ieri d-abia îl cunoșteau și-l aprețiau cîțiva prieteni de aproape, și astăzi e un nume la modă, universal cunoscut; ieri d-abia avea ce mînca, „în lipsă aproape absolută de subsistență, amenințat de cea mai mare mizerie”, și astăzi se mănîncă mulți bani — direct, cu opera lui, indirect, sub pretextul numelui lui; ieri, d-abia haine și hrană, astăzi, statuie și monumente de bronz, de marmură, de... hîrtie velină — mai știu eu de ce!

Atît de desăvîrșită necunoaștere și părăsire în viață, ș-apoi, într-o clipă, atîta zgomot, atîta solicitudine și închinăciune după moarte!

Apoi nu-i aceasta o crudă ironie?


  1. Cu fiecare prilej (fr.).