Iordachi al Lupului

Jump to navigation Jump to search
Iordachi al Lupului[1]

poezie populară culeasă de
Vasile Alecsandri


I[modifică]

Jos, pe apa Prutului,
În ținutul Hușului
La casele Lupului[2]
Mers-a ura Domnului!
Mers-a ura și lovit-a,
Pe Iordache prăpădit-a!
El cu Domnul se-nvrăjbea
Și călare pribegea
Pe drumul Bugeacului,
Scăparea pribeagului,
Și cu bine el sosea,
Adăpost el își găsea
La saraiul Hanului,
Cumnatul sultanului.
Frunză verde măcieș,
Mare groază-i sus, la Ieși,
De Iordache c-a să vie
Să aducă grea urgie
De tătari cumpliți grămadă
Să le deie țara-n pradă!
Boierii se adunară
De la târg și de la țară
Și trei zile se vorbiră,
Trei zile se sfătuiră
Lui Iordache, să-l înșele,
Trimițându-i măgulele
Ș-un poclon de zece pungi,[3]
Patru șaluri tot în dungi,
Două scurte, două lungi.
Ș-un fugar frumos, domnesc,
De soi bun, moldovenesc,
Și o carte mare-nchisă
Ca de la Domnie scrisă,
O hârtie-nșelătoare,
Poftitoare, rugătoare,
Ca să vie-Iordache-acasă
La Maria cea frumoasă.
Iar de-i trebuie domnie,
I-o dă Vodă cu frăție,
Între ei pace să fie!...
Iordăchel se-nveselea,
Iară hanul îi grăia:
„Zece zile mai așteaptă
Ca să ai tu parte dreaptă,
Căci am scris la-mpărăție
Pentru-un firman de domnie,
Ori de nu, ia-ți oastea mea
Și cu dânsa fă ce-i vrea."
„Ba, eu oastea n-oi lua,
Că țara m-a blestema.
Cine-aduce oaste-n țară
Sub blestemul țării piară!"[4]
Astfel dac-a cuvântat,
Cu hanul s-a sărutat
Și spre țară a plecat
Cu Marin și cu Ciocan,
Cu Lisandru cel bălan,[5]
Și cu Zaria, bun viteaz
Ce-i cam negru pe obraz.
Toți cu inimile drepte,
Slugi viteze și-nțelepte;
Oameni buni și credincioși
Ce-s la masă rușinoși,
Dar la luptă hărțăgoși!

II[modifică]

Vinerea spre sâmbăta,
El Măricăi s-arăta
Și cu drag o săruta
Mulțumind lui Dumnezeu
C-a sosit la locul său...
Dar în lume cine știe
Azi și mâini ce-o să mai fie!...
Iată-un grec, unul Zoilă,
Om de vrajbă și de silă,
Un trimis de la domnie,
(Negre zilele să-i fie!)
Olăcește se ducea
Și la domn știre făcea
C-a sosit Iordache-acasă
La Maria cea frumoasă!
Frunză verde alunică,
Grea pulbere se ridică
De la Ieși înspre Milești,[6]
Iar printr-însa ce zărești?
Arnăuți cu șușanele,
Cu argint pe la oțele.
Lefegii și darabani
Cu-ai lor mândri căpitani.
Iordăchele, te ferește,
Cursă rea ți se gătește!
Cei ce vin călări la tine
Nu vin ca să se închine,
Ci vin cu porunci domnești
Și cu gânduri dușmănești.
Frunză verde porumbică!
Drăgălașa de Marică
Pe Iordache mi-l trezea
Și din gură-așa-i grăia:
„Hai, frate, la biserică
De sfânta Duminică,
Că de când ai pribegit
Sufletul nu ți-ai grijit!"
Iordăchel se întindea
Și cu lene răspundea:
„Mergi, Marico, dumneata,
Că eu nu mă pot scula,
Drumul lung m-a obosit,
Calul greu m-a ostenit!"
Iată, mări, cum vorbea
Că fereastra se izbea
Și cădea jos la pământ
Fără suflare de vânt.[7]
Ș-o icoană poleită
Trăsnea făr-a fi lovită.
Maria se-nspăimânta,
Iordache se întrista,
Dar pe gânduri mult nu sta,
Că Lisandru-i aducea
Carte mare și-i zicea:
„O ceată de oameni mulți,
Lefegii și arnăuți,
A sosit aici din sus
Ș-astă carte ți-au adus
Cu poftire boierească
Să mergi la curtea domnească,
Dar ascultă-mă pe mine,
Căci ce simt eu nu-i a bine.
Tu ești mare cât un domn,
Iar de ai minte de om,
Hai cu toți să-ncălecăm,
Arnăuții s-alungăm
Și de drum să ne cătăm,
Spre Bugeac să apucăm,
Pe hanul să-l ridicăm
Și foc Ieșului să dăm."
Iordăchel nu-l asculta
Și din gură cuvânta:
„Ba, m-oi duce la domnie
Că chiar domnul mă îmbie
Și se jură că va face
Tot ce-oi vrea ca să
mă-mpace!"

III[modifică]

Frunză verde de negară,
Pe cel drum în zi de vară,
Ce se vede strălucind
Și spre Ieși înaintând?
Un rădvan cu telegari,
Șese negri armăsari,
Și-n rădvanul boieresc
Un luceafăr pământesc,
Cu chip dulce femeiesc.
Iar pe lângă cel rădvan,
Călare pe-un năzdrăvan,[8]
Merge mândrul Iordăchel
Cu slugile după el:
Slugi cu inimile drepte,
Înțelepte și deștepte,
Ce-s la masă rușinoase,
Dar la luptă hărțăgoase.
Apoi venea după ei
Ceată de arnăuței,
Lefegii și darabani
Cu-ai lor mândri căpitani.
Ei la Ieși cât ajungea,
Iordache la domn mergea,
Dar domnul cât îl vedea,
De mânie s-aprindea
Și striga: „Jos pe covor,
Tăiați-i capul din zbor."
Un călău se repezea,
Iataganu-și netezea,
Dar Iordache-l aștepta,
O palmă voinică-i da,
Cât călăul jos pica.
Apoi el se întorcea
La Lisandru de-i zicea:
„Ține tu sabia mea
De-mi taie capul cu ea,
Că nicicum nu m-a durea."
Iar Lisandru, oftând greu,
Răspundea: „Stăpânul meu!
Pâinea, sarea ți-am mâncat,
Nu mă vârî la păcat!"[9]
Din nou vodă poruncea,
Arnăuții se-mbrâncea,
Pe Iordache s-aruncau,
De păr lung îl apucau,
Pe covor îl întindeau
Și din zbor capu-i tăiau.
Capul se rostogolea,
În sânge se tăvălea
Și pe scări se cobora
Și-n rădvan apoi sărea.
Iar Marica, vai de ea!
Capu-n brațe apuca
Și plângând la el căta,
Și bocind îl săruta,
Când pe frunte, când pe gură,
Când pe gât, la-ncrestătură.
„Alei! Doamne! striga ea,
Facă-se pe vrerea mea!
Doamna ta să văduvească,
Neamul tău să calicească,
Târgul tău întreg să ardă
Și domnia-ți să se piardă!..."
Frunză verde siminoc,
La Ieși arde mare foc.
Bate para prin Milești,
Zbor tăciunii la Lățești,
Scânteile-n Bărlănești,
Până pe la Ciocănești,
Și duc veste de-ngrozit
Că Iordache a pierit
Și că focul a zbucnit
Din blestemul cel cumplit!

  1. În letopisețul lui Ion Neculce, se pomenește de un Iordache Costache Lupu, ce a fost vel stolnic sub domnia lui Grigore Ghica 1727. El era fiul lui Lupu Costache Gavriliță care a jucat un rol însemnat în războiul lui Petru cel Mare cu turcii.
  2. Trebuie să presupunem că Iordache al Lupului avea afară de Milești ce se află în ținutul Vasluiului, o altă moșie, pe malul Prutului, unde l-a ajuns urgia domnească ce l-a silit a pribegi la tătari.
  3. O pungă cuprindea 500 lei.
  4. Cuvinte sublime! Model de patriotism.
  5. Lisandru și Zaria în loc de Alexandru și Zaharia.
  6. Această moșie, Milești, din ținutul Vasluiului a fost proprietatea spătarului Neculai Cârnul, care trăia pe timpul domniei lui Ștefăniță vodă, fiiul lui Vasile Albanezul (1660-1662). Neculai Cârnul era un om foarte învățat și cunoștea mai multe limbi, precum elinește, grecește, slavonește, latinește, nemțește și turcește. El era bogat și îi plăcea fastul. Când ieșea, avea un cortegiu domnesc, și el purta totdeauna un buzdugan și o platoșă de argint, pe când caii lui erau împodobiți cu pere frumoase și cu hamuri cusute cu fir de aur. Spatarul Neculai Cârnul, uitând binefacerile și amicia lui Ștefăniță vodă, începu o corespondență cu fostul domn al Valahiei, prințul Basarab, care trăia retras în Polonia, și-l îndemnă a strânge oaste leșească și a intra în Moldova pentru ca să detroneze pe Ștefănită, a cărui domnire era prea tiranică. Basarab nu numai că refuză propunerile spatarului Cârnul, dar le și încunoștiință lui Ștefăniță-vodă. Acesta, aprins de mânie, puse pe călău să-i taie nasul, faptă crudă de unde i se trase și porecla de Cârn. După o așa pedeapsă, spătariul Neculai părăsi Moldova și se duse la Moscova, lângă împăratul Alexei Mihailovici, tatăl lui Petru cel Mare, și cum sosi în capitala Rusiei, el fu instituit preceptorul tânărului Petru Alexievici. Această poziție îi dobândi multă onoare și mari avuții. Împăratul îl avea de-aproape credincios și îl însărcină cu misiuni importante. Astfel fu trimis ambasador în China, unde, câștigând încrederea împăratului chinez, primi după trei ani prezenturi mari și un talger plin de pietre scumpe. Între aceste pietre se afla și un briliant de grosimea unui ou de porumb, care astăzi se află în comoară împărătească. După moartea lui Alexei Mihaiiovici, Petru suindu-se pe tron și aflând că preceptorul său se găsea exilat în Siberia în timpul anarhiei strelizilor îl aduse îndată la Moscova și îl institui consilierul său cel mai de aproape. Acolo el se însură cu fata unui din cei mai mari nobili din Rusia, și după un trai îndelungat pe lângă Petru cel Mare se săvârși din viață în timpul domniei lui Mihai Racoviță (1707-1709). Numele său adevărat era Neculai Milescu (Vezi Fragments des chroniques Moldaves et Valaques pour servir a l'histoire de Pierre le Grand, Charles XII, Stanislav Lesczynski, Démetre Cantemir et Constantin Brancovan, par le Major M. Kogălnicean.)
  7. Semne prevestitoare de moarte, după crederea poporului.
  8. Adică călare pe-un cal deștept. În povești se văd figurând cai năzdrăvani, păsări năzdrăvene și oameni năzdrăvani, care au minte pătrunzătoare și prevăd viitorul.
  9. Răspuns caracteristic care arată cât de puternică e simțirea recunoștinței în sufletul românului.