Ion porc-împărat

Sari la navigare Sari la căutare
Ion porc-împărat
de Ion Pop-Reteganul
Comunicată de Ioan Hurubean, st. gimn. în Blaj.


A fost ce a fost, că de n-ar fi fost, nu s-ar povesti: a fost odată un împărat și împăratul acela avea împărăteasă și o fetiță și avea slugi multe și slujnice, ca gazdele colea, nu ca sărăntocii și o slujnică avea un copil ca de patru-cinci ani. Și odată, colea în postul cel mare, cînd îs scumpe merele tare, i-a dat împăratul poruncă să-i curățească două mere să mînce cu pită, că-s bune de post, că p-atunci posteau și împărații, nu ca acum, că nici mojicii nu țin posturile. Dar numai două mere i-a dat chiar împăratul cu mîna lui, bag seamă n-a fi nici avut mai multe. Destul, că slujnica prinse a le curăți, iar copilul ei – ca copiii – de n-are măr, mănîncă și coji, și tot bine-i numai să ciofotească ceva ca purceii. Cum mînca el așa coji de măr de la mumă-sa din poală, ciofotind ca un purcelaș, mă-sa-l netezește cu dragoste pe cap și zice dezmîerdîndu-l:

— O purcelașul mamii, purcelaș! Și – minune! în minuta aceea copilul se făcu porc ca toți porcii, cu patru picioare, cu codița cîrligată, cu peri țepoși, cu urechile cioflicate, și grohotind aduna cojițe de măr de jos, cum picaseră din șurțul mame-sa, care sări țipotind, cînd îl văzu că s-a făcut porc. Acum ce să se știe ea face? Ionuțul ei, din copil, se făcuse purcel! Apoi bine-i să glumească mamele? Feri, Doamne! Așa, porc fiind copilul, nu l-a mai putut ținea în culină și prin casă ca pînă într-aceea, ci a fost nevoită a-l trimite la cîmp cu ciurda satului. Dar atîta l-a și mai văzut! Că purcelul, cum s-a văzut la largul, în cîmp, n-a stat în porci, ci s-a tot dus grohotind și covițălind, pîn-a ajuns în pădure. Acolo, într-o poiană frumoasă, era o căsuță mică, în care trăia un biet de moșneag, singur, singurel, ca cucul; n-avea nici babă, nici copii, nici ceva gălicioare, nici mîță-n vatră nu avea. La moșneagul acela a tras purcelușul. Bucuria moșneagului, că are și el acum la bătrînețe, ce nu avuse nici cînd. Și unde nu prinse a îmbucătări pe purcelaș, cu ce avea mai bun, cu ce mînca și el, și-l culca în casă cu el, ca nu cumva să vină vreo dihane de lup să-l lase fără purcel. Ziua îl purta tot cu el, colea-i scututa dintr-un stejar ghinde, dincolo-i scutura dintr-un fag jir, pe lîngă pîrîu din aluniș îi aduna alune, și purcelașul tot ciofotia cît era ziulița de mare, și se făcuse mare și frumos și blînd ca oaia. Așa trăiră ei multă vreme. Moșneagul nici nu-i zicea altcum decît: copile. Odată numai aude moșneagul ce nu auzise nici cînd: porcul lui prinse a da glas de om și zice moșneagului: tată. Bucuria moșneagului acum era și mai mare. L-ar fi băgat în sîn de drag ce-i era. Toată ziua povesteau. Odată n-are moșneagul ce mai vorbi, ci gugulindu-și băiatul îi zise în glumă:

— Acum ești mare, fătul meu, acuși te-a însura tata. Porcul se uită la moș și răspunse:

— Bine zici, tată, mi-a venit vremea să mă însor, du-te la împăratul și-i pețește fata pe seama mea.

Moșneagul încremeni, cînd auzi una ca asta; el numai glumise, și copilul ia gluma de bani buni; deci se gîndi: să-l însor, dar cum să însor eu un porc? Că bine că vorovește ca oamenii, dar pentru aceea el tot porc rămîne; apoi, să zicem că-i chiar om, chiar copilul meu, cum aș cuteza eu să-i cer chiar fata împăratului, eu care nici mîță-n vatră nu am, necum o găină ori altceva? Și cînd să găta să i le spună acestea limpede și lămurit, porcul îi tăie graiul:

— Știu ce gîndești, tată, dar nu-ți face dumneata capul călindar și mintea sfredel cu gînduri de acestea, mergi numai și-mi pețește fata împăratului, că alta nu-mi trebuie, iar neînsurat nu-ți mai rămîn, și pace și sănătate!

Ce să se știe face bietul moșneag? Ar merge, să teme că împăratul ori l-a lua de nebun și l-a închide în casa smintiților, ori va crede că-i batjocorește curtea și l-a închide într-o temniță, de acolo i vor putrezi ciolanele, de nu cumva l-a chiar spînzura! N-ar merge, se teme că copilul lui cel scump va lua lumea-n cap de supărare și iar va rămînea singur ca cucul. Așa se frămînta bietul moșneag în mintea lui, dar porcul nu-i dădu mult răgaz, de gîndit, ci-i mai zise:

— Nu sta atîta pe gînduri, hotărăște-te odată și-mi spune ori că mergi, ori că nu mergi.

— D-apoi, ducu-mă, duc, dragul tatii, măcar că bine văd că nu fac bine.

— Ba bine, tată, vedea-vei dumneata că va fi bine.

„Ce ți-i mintea zglobivă de copil!” se gîndi moșneagul luîndu-și toiagul, apoi își luă pălăria de pe cap, făcu trei cruci lungi, zise un Doamne-ajută și porni încetișor, după ce băgă copilului minte în cap să grijească de casă, să nu le fure cineva ceva, ca și cînd, Doamne-apără, ar fi și avut de la cine ce fura!

Cît ținu drumul din pădure și pînă la satul împăratului, se tot gîndea și se răsgîndea cum să înceapă, ce să zică, ca să nu supere fața luminată a măritului împărat. Iar cînd fu acolo: bîtă! rămase mut cînd văzu ce nu-i mai văzură ochii de cînd e; mîndrenii și scumpeturi, cum numai la împărați se pot vedea. Nu-i vorbă, cam cu greu străbătu pînă înaintea feței împăratului, că știut lucru este, că cățeii cei mici de pe de laturi sînt mai fuduli decît stăpînii lor; dar în urma urmelor, după ce le spuse că are o leacă de vorbă numai cu luminatul împărat, îl lăsară în palută. Împăratul era un om înțelept și drept, dar se vedea a fi om strașnic în mînie, așa-l arătau ochii. Cum văzu pe moșneagul zăpăcit, îi zise lin și liniștit:

— Ce veste ne aduci, moșule? Iar moșneagul numaidecît prinse inimă și suflet și începu a-și da solia că:

— Să ierte, înălțatul și luminatul împărat, am și eu un cotîngan de fecior, să apucă holteieș, și nu-mi dă două cu două să vin și să vin pînă la înălțatul împărat să-i cer coconița de muiere; în zadar i-am zis: „Mă băiete, fii cuminte, că noi nu sîntem neam de împărat”, el mi-a răspuns că: „de nu sîntem, putem fi”. Acum să nu se supere înălțatul împărat dacă am venit să împlinesc pofta copilului meu, că mi-i drag pîrlitul, că numai pe el îl am, apoi știe înălțatul împărat că un părinte ce n-ar face pentru copilul său?

— Nu mă supăr, moșule, nici decît, că de cînd e lumea a fost așa; fetele s-ar mărita, iar măritatul așteaptă luat, și luatul așteaptă pețit; iar a peți numai feciorii au drept, fetele trebuie să primească cu cinste și cu omenie orice pețitori, dacă cumva nu-i prea departe de la hal pîn la pal. Dar uite, moșule, că ai venit astăzi nici un rău nu ai făcut, numai cît mai mult să nu cutezi a face lucrul acesta, dacă feciorul dumitale nu s-a lega că mi-a face trei lucruri, care le voi pofti eu de la el: nouăzeci și nouă de pețitori a avut fata mea, că numai pe ea o am, și nici unul nu mi-a făcut lucrurile care i le-am cerut, și la toți le-am pus capetele în pari, uite colo și numără nouăzeci și nouă de pari cu capete de om! Dacă feciorul dumitale nu mi-a putea face lucrurile, care i le voi cere, atunci mai bine deie-ți pace, nu te trimită pe aci, că precît sînt de drept, pe atîta sînt și de nemilostiv cu cei îndrăzneți și cutezători. De știre am dat în toată țara, că eu nu mă uit cine e pețitorul fetei mele, fie bogat ori sărac, de neam mare ori de neam de jos, numai să-mi împlinească lucrurile care i le cer, că-l iau ginere și-i dau jumătate împărăția, iar după moartea mea, toată; dar apoi bine să-și bage mintea-n cap feciorii, să se uite și ei ce pot și ce nu. Acum poți merge, moșule, și mîne, de vrei să fim cuscri și se leagă copilul dumitale că mi-a împlini cele trei lucruri, vei veni încoace; de unde nu, nu-i nici o supărare. Numai iată-ți spun: Nu te băga în joc, de nu știi juca, că te-i răsturna!

Moșneagul și-a luat rămas bun și a plecat cu inima liniștită, că doară va putea face pe copil să se ogoaie, să nu-i mai zburde mintea pe la fete de împărat. Tot gîndindu-se, cum să-și desmînte copilul, iată se trezește acasă.

— Da cum ai umblat, tată? întrebă porcul, așa că nu te-a tăiat împăratul în cap?

— Nu, dragul tatii, nu m-a chiar tăiat, dar mi-a spus rafta, că să ne lăsăm de astfel de gînduri.

— Cum așa, tată?

— D-apoi, așa, că nouăzeci și nouă de pețitori au avut fata și la toți li-a pus împăratul capul în par, că nu i-a putut face nici unul cele trei lucruri, care le cere împăratul, și mi-a spus așa: Du-te, moșnege, acasă și nu-ți zburde mintea la stele, că fata nu-mi voi da-o făr la acela, care mi-a face trei lucruri, mari; de-i mai cuteza să vii să-mi ceri fata, te pun să-mi faci acele trei lucruri și de nu le vei putea face, jos cu capul, pentru cutezare!

— Și ce vor fi acele trei lucruri, tată?

— D-apoi nu l-am întrebat, dar lucru curat nu poate fi, după ce din nouăzeci și nouă de pețitori, tot unul ca unul, nici unul nu i le putu isprăvi.

— Du-te, tată, și-i spune, că eu i le voi face, fie acelea ori ce lucruri ar fi, numai apoi să-și țină vorba, să-mi deie fata, că de unde nu, cu mine nu știu cum va scoate-o la cale.

— Vai, dragul tatii, dar nu ți-ar fi milă să știi, că pentru zburdălniciile tale mi-am pus capul?

— Nu te teme, tată, nu-i dracul așa negru cum îl fac oamenii; afla-vom noi ac și de cojocul împăratului, du-te dumneata numai și-i spune că eu sînt gata a-i face cele trei lucruri, numai să-ți spună care-s? Dar apoi să nu facă cumva să nu-mi deie fata, că atunci nici în gaură de șarpe nu se poate ascunde dinaintea mea.

Mai cercat-a bietul moșneag să-l desmîntă, dar cu cei zglobii cine s-o poată scoate la cale? Ei, pe ce întunecă, țin morțiș, zisa ăluia: ori își pun capul, ori își umplu sacul. N-avu încotro, ci a doua zi trebui să plece bătrînul iar în pețite. După ce ajunse în satul împăratului, începu a se căi c-a plecat de acasă, dar aci fiind odată, își zise: Acu tot atîta-i, tot c-o moarte-s dator, cine știe ce s-a mai alege și din una ca asta, eu voi spune împăratului din fir în păr cum mi-a zis feciorul, apoi, fie, Doamne, voia ta!

Cînd îl văzu împăratul suind treptele, începu a rîde cu hohot și, nici nu așteptă pînă-i va da bătrînul binețe, ci-i zise în chip batjocoritor:

— Ți-ai urît zilele, moșnege, ori ce mai umbli pe la curțile mele?

— Ba, răspunse moșneagul, să ierte înălțatul împărat, eu am venit cu gîndul să ne încuscrim; poruncește ce să facă feciorul meu, și de nu va împlini, aci e capul meu și al lui: dar de va împlini poruncile, atunci nu cumva să-ți calci vorba și să nu-i dai fata, că grozav s-ar supăra bietul melean, apoi știi Măria ta, omul într-o supărare multe prostii poate face.

— Hm! zise împăratul zîmbind, dar cu aspru mă mai iai, moșule, puțină încredere ai tu în vorbele unui împărat, se vede că n-ai mai avut de lucru cu împărați pînă acum; să știi, moșule, că un împărat ce zice, e zis, apoi fie bine fie rău, tot atîta-i. Eu vorba nu-mi voi călca-o de mi-a împlini poruncile, ginere mi-a fi, iar tu cuscru; de unde nu, capul în țeapă!

— Și care ar fi poruncile, luminate și înălțate împărate?

— D-apoi, moșule, cea dintîi poruncă este că pînă mîne dimineață curtea asta, ce o vezi, unde sîntem noi acum, să fie toată într-aurită, și pe din lăuntru și pe din afară; dacă asta poruncă mi-a împlinit-o, vino să-ți dau și celelalte; dacă nu, și din gaură de șarpe vă scot și vă ucid, priceputu-m-ai?

— Priceput, Măria ta, zise moșneagul, și apoi își luă rămas bun și porni încetișor cătră casă, gîndindu-se: Mi-am făcut de lucru cu dracul. Ce am avut eu, om bătrîn și nebun, să umblu după gura nebunaticului de copil? N-am putut muri liniștit în bordeiul meu! mai bine a fi cu capu-n par? Numai dracul mi-a trimis purcelul acela la casă, ori că el însuși a fi Ucigă-l toaca. Dar fie ce a da Dumnezeu, m-am băgat în horă, și trebuie să joc, de o fi să mor din asta, tot c-o moarte-s dator.

Gîndindu-se el așa și răzgîndindu-se, numai se trezi acasă. Porcul era afară și încă de departe-l întrebă: da ce veste aduci, tată?

— Veste bună și nu prea, dragul tatii, că cu împăratul nu știu Dumnezeu cu cine va putea-o scoate la cale, că ce cere el, dracul că-i drac și parcă s-ar speti de s-ar încumeta a-i face.

— Și ce cere, tată?

— D-apoi zice, că pînă mîne dimineață curtea lui să fie și înlăuntru și pe dinafară într-aurită, dar suflet de om să nu vază în aretul acela lucrînd; acum ce zici, poate-se una ca asta?

— Numai atîta cere? O! culcă-te liniștit și te hodinește, că va fi ce-a vrea Dumnezeu.

Bietul moșneag, cum era și bătrîn și obosit de cale, cum puse capul pe așternut, cum adormi ca dus din lume; iar porcul, ce făcu, ce nu făcu, destul că dimineața, cînd se sculă moșneagul, îi zise rîzînd:

— Da ce-ai visat, tată? N-ai visat cumva că cu împăratul acuși veți fi cuscri!?

— Ba chiar tot cu el am visat dragul tatii, și tot rău și nimic bun; rău mă tem, că noi ne vom pune capul cu pețitul pe la fete de împărat!

— Nu te teme, tată, du-te numai și vezi, azi ce-a mai zice împăratul?

— Iară să mă duc? O sărac de zilele mele! D-apoi întrauritu-i-ai casa pe din lăuntru și pe din afară?

— Du-te numai, că-i vedea dumneata.

— D-apoi ori mă voi duce, ori mă vor duce, dar mai bine mă voi duce eu, și de voi vedea că nu-i sînt caprele acasă, mă voi ruga de iertare; iar de-l voi vedea în voia cea bună, iar i voi cere fata.

— Bine zici, tată, așa să faci.

Și se luă moșneagul la cale, dar d-abia ieși din pădure și-i strălucea înainte mai avam decît soarele, colo cătră satul împăratului. După ce mai călcîie o postată de loc, i se ivi ochilor curtea împăratului, dar nu altmintrea făr’ a-i fi jurat că-i alt soare, de lucitoare și de intraurită ce era. Acum moșneagul prinse curagiu, era fălos de puterea feciorului și pășea mîndru și întins pe drum ca un junișan, ar fi vrut să se întîlnească cu cineva să-i poată spune, că uite feciorul lui a făcut mîndrenia aceea la curtea împăratului și că acuși vor fi neam cu împăratul, dar nu întîlni pe nime. Și cum, rogu-te, putea întîlni pe cineva, cînd toată lumea era adunată în satul împăratului și se uita la curți ca la lună nouă; nu se puteau destul mira de ceea ce le vedeau ochii. De abia putu străbate moșneagul prin mulțime, iar cînd fu aproape de împăratul, strigă fălos:

— Place-ți, înălțate împărate, cum ți-a împlinit copilul meu porunca?

— Place, moșule, foarte-mi place, și, de va împlini și celelalte două porunci așa, atunci ne încuscrim, dacă însă nu, știți ce vă așteaptă.

— Bun e Cel de sus, înălțate împărate, milostiv și puternic este Domnul, știu că doară nici celelalte porunci nu vor fi mai grele decît asta.

— Nu, moșule, pentru un voinic ca feciorul tău și eu chibzuiesc că n-or fi prea grele; amu mergi acasă, și vezi tu valea asta ce curge pe dinaintea curților mele? Pînă dimineață să fie toată de argint, în ea să înnoate pești de argint, iar pe țărmuri să fie pomi de argint și în ei să cînte păsări de argint, păsări de tot felul, moșnege, pomi de tot feliul, dar toate tot de argint: amu poți merge.

Și iar plecă moșneagul cătră casă supărat, dar tot nu așa tare ca în celelalte rînduri: el își gîndea: cum a făcut feciorul meu mirozănia cea de auritură multă, cum să nu poată face și argintăria ce i se cere? Dar iarăși se gîndea: dar de n-a putea face? Atunci-i atunci!

După ce ajunse acasă, spuse feciorului tot ce avea de spus, iar feciorul îl mîngîie și-l îmbărbătă să nu aibă nici o frică.

Și drept că peste noapte, ce făcu, ce nu făcu porcul, destul că dimineață cînd merse moșneagul la împăratul, valea, ce curgea pe dinaintea curților împărătesei, era numai de argint, cu țărmuri de argint, cu bolovani de argint, în apă pești și broaște de argint, iar pe țărmuri pomi și răchiți și plopi și arini de argint și în ei cîntau paseri de argint, iar în năsipul cel de argint de pe țărmure furnicau viermuleți și furnici, și țînțari și mii și milioane de muște, tot de argint. Se bucura moșneagul, cînd văzu că copilul lui împlinise porunca mai pe pont de cum îi fusese dată, și cînd auzi lauda mulțimei de oameni, ce se adunase să se mire de ce le văd ochii. Împăratul încă era la vale și se mira și el de ce-i vedeau ochii. Cum zări pe moșneag făcîndu-și loc prin mulțime, îndată-i ieși înainte, și dîndu-i mîna zise:

— Fii sănătos, cuscre! îmi place lucrul fiului tău, acum numai o probă, și apoi facem un ospăț cum n-a mai fost de cînd e lumea lume, cît toți să ne pomenească că ne-am încuscrit.

— D-apoi bine a fi, Măria-ta, că Dumnezeu și noi de mult tot colindăm pe la curțile Măriei-tale.

— Hm! De mult și nici prea! Gîndește-te la cei 99 ce și-au lăsat capetele zălog!

— Apoi, doară pe noi ne-a feri Dumnezeu de una ca asta, dar rogu-te, ce poruncă ne mai dai, ca să mă grăbesc cătră casă, să spun feciorului să se apuce de lucru, de va fi cu putință; de unde nu, fie Doamne, voia ta!

— Vei merge, moșnege, acasă și vei spune feciorului tău, că pînă mîne dimineață poftesc să fie de la curțile mele pînă la voi acasă un pod oblu ca lumina făcut tot de aur, pe lîngă el tot feliul de pomi de aur, iar în ei să cînte tot neamul de pasări de aur. Dacă acesta va fi gata, atunci mîne dimineață să și plecați amîndoi gătiți de nuntă, că la noi toate vor fi gata. Dacă nu va fi gata podul, după cum dau poruncă, ce să mai întindem vorba, știți voi ce vă așteaptă! înțeles-ai, moșnege?

— Înțeles, Măria-ta!

— Acuma-i acum! se gîndi moșneagul, plecînd încetișor cătră casă. După ce-ajunge acasă, vezi bine, spuse feciorului porunca împăratului, iar acela se bucură mult și răspunse:

— Așa dară gată-te de nuntă. Adică mai întîi te odihnește una bună, că apoi mîne seară ai să joci pe cuscra și pe mireasa.

— Vai, dar nebun ești, dragul tatii! Unde-ți zburdă ție mintea! Mă, eu nici acum nu cred că-ți va da împăratul fata, după ce vei face și podul, că tu fătul meu, vezi bine că n-ai formă de om, ci formă de porc! Numai în zadar ne-a fi toată truda!

— Nu te teme, tată; dumneata mîne te încuscrești cu împăratul, și pace și sănătate, acum pune-te la hodină.

A doua zi în zori de dimineață se trezi moșneagul din somn, dar nu-și crezu ochilor ce văzu, și gîndea că numai buiguiește în vis; și cum nu? că să vedeți dumneavoastră, nu-i lucru mic a te culca seara într-o căsuță sărăcuță și a te trezi într-o palută mai pompoasă decît a împăratului! Și așa era casa, în care se trezi moșneagul, era într-adevăr mai pompoasă și mai bogată decît a împăratului, încît parcă se temea bietul moșneag a se și uita giur împregiur de sine, nu cumva să cadă cutare icoană ori oglindă scumpă de pe păreți și să se strice. Cum sta el așa îmbuimăcit, iată că se deschide ușa și porcul intră rîzînd și zicînd: Bună dimineața, tată, dar cum te-ai odihnit? Ce ai visat? Parcă nu-ți vine să te mai cobori din perini? Așa că-i mai bun patul ăsta decît lavița goală, pe care dormeai pînă acum? Vezi că-i bine să fii cuscru cu împăratul?

— Dar nu mă nebuni atîta cu cuscrenia, că eu unul nu o cred, pe lîngă toată hărnicia ta. Mă, împărații cu împărații se încuscresc, apoi să fii tu chiar cu stea de aur în frunte și el nu-ți va da fata; necum că ești în formă de porc.

— Bine, tată, bine! Eu numai atîta-ți zic, că azi vei fi cuscru cu împăratul.

După ce se sculă moșneagul din pat și umblă din chilie în chilie prin palutele cele multe, dînd cu ochii de o oglindă mare-și văzu fața și se minună văzîndu-se îmbrăcat colea domnește și gătit ca de nuntă, și nu știuse nimic cine și cînd l-a gătit așa frumos? Apoi după ce ieși afară și văzu grădina, ca și a împăratului, iar un drum ducînd oblu ca lumina pînă la curtea împăratului și deasupra lui un pod de aur și pe lîngă el pomi de aur și în pomi paseri de aur, dacă le văzu toate aceste, apoi zise cătră fecior: Acu parcă-mi vine a crede, că va fi ceva din lucru, pagubă numai că ești porc!

— Bun e Dumnezeu, răspunse feciorul, hai să mergem la împăratul, dumneata înainte pe podul ăst nou și eu după dumneata, că așa se cade; și cine te-a întreba că eu cine sînt? răspunde numai că eu sînt copilul dumitale.

Așa și făcură, se luară pe podul cel de aur, care ducea din pădure de la casa lor, care acuma încă se făcuse frumoasă ca și a împăratului, și merseră ață la curțile împăratului. Pasările cele de aur cîntau frumos, din pomii cei de aur, care slobozeau o umbră lină pe podul cel de aur, iar lumea sta uimită și se mira la mîndrenia ce-i vedea ochii, dar mai tare se mirau cum cutează moșneagul să meargă pe acel pod scump cu un porc după el. Cînd ajunseră la curtea împăratului, acolo aflară iară lume multă, mai vîrtos crai și împărați din satele vecine, că pe atunci în tot satul era cîte un împărat. Împăratul cu împărăteasa și cu fata împăratului și cu toată curtea încă aștepta să vază cît mai curînd pe Fătul-Frumos, care făcuse atîtea năzdrăvănii. Moșneagul, cum sosi, își luă frumos pălăria de pe cap și dete binețe, ca un om de omenie; iar împăratul, cum îl văzu apropiindu-se îi zise prietenește:

— Voinic ești, cuscre, dar cum vii?

— Cum mă vezi, cu ochii verzi, cuscre, răspunse moșneagul voios; doară nu-ți place podul ce ți l-a făcut copilul meu?

— Ba-mi place, dar unde-ți este feciorul?

— Aci-i, cuscre, iată-l cît e de mare și de frumos.

— Vrei să-ți bați joc de noi, moșnege? ori ce-mi vii tu cu porci înainte?

— Nu-mi bat joc, Măria-ta, acesta e copilul meu, acesta ți-a împlinit toate poruncile, pentru acesta am umblat a peți; de nu crezi, întreabă-l să-ți spună.

— Tu ești feciorul moșneagului? întrebă împăratul pe porc.

— Eu, luminate și înălțate împărate!

Auzind aceste vorbe din gura porcului, toți cei de față se minunară și-și gîndiră: Acesta-i un năzdrăvan.

Împăratul numaidecît se trase cu sfetnicii și cu căsenii într-o chilie și sfătuiră, ce-i de făcut?

Unii ziceau una, alții alta, iar un sfetnic mai bătrîn zise:

— Înălțate împărate, ți-ai dat vorba, că acela ți-a fi ginere, care ți-a face cele trei lucruri, care i le-i cere; nouăzeci și nouă de voinici unul ca altul și-au pus capul și nu ți-au putut împlini pofta; acesta ți-a împlinit-o; de nu te-i ține de vorbă, el ți-a pune și capul. Țineți minte ce vă spun eu, ăsta-i un năzdrăvan, și, ori că s-a prefăcut porc ca să ne amăgească, ori că-i sub ceva blăstem, te miri pînă cînd, poate pînă s-a însura, și atunci iar se face om. Dar fie cum va fi, ca să nu vină rele peste țară și peste Măria-ta, mai bine ia-l ginere.

— Așa zicem și noi, răspunseră ceilalți sfetnici.

— Apoi, dacă asta-i părerea vostră, așa să fie! răspunse împăratul. Apoi chemară pe moșneagul cu fecioru-său înlăuntru, pînă se vor face pregătirile de nuntă, și toți se mirau de înțelepciunea porcului, dar nime nu cuteza să-l întrebe: cum de-i el în formă de porc? Colea mai de cătră seară se și cununară, ia cînd să se pună în cină; colea după ce însără bine, porcul ce făcu, ce nu făcu, se duse pînă afară, și cînd veni, era un voinic mîndru și frumos de să mai ai doi ochi să te uiți la el. Bucuria fetei, bucuria împăratului și a împărătesei, dar bucuria moșneagului! El, săracul, de bucurie a și murit, l-a lovit guta. Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească, iar ceilalți au repezit un ospăț numai ca ei, pînă mai în alba dimineață, cînd văzură că mirele ce făcu, ce nu făcu, ieși pînă afară și cînd intră iară, era porc ca toți porcii, numai cît știa vorbi. Nime însă nu mai era supărat pentru aceea, știind că la vreme de mare trebuință el se face om ca toți oamenii, încă mai voinic.

După nuntă, cei tineri s-au tras la casa cea din pădure a mirelui, iar cei bătrîni rămaseră tot în sat ca și pînă într-aceea. Ginerele împăratului ziua era porc și dormea într-un unghi al casei, iar seara ieșia din pielea cea de porc o punea sub pat, și ramînea voinic numai ca el. Atunci apoi se lua și mergea cu soția pe podul cel de aur la cină la socri, după cină veneau împreună acasă și se culcau și dormeau pînă-n dalba dimineață, cînd el iar lua pielea cea de porc pe el și dormea toată ziua, ori că și de nu dormea, povestea cu nevasta lui, dar tot din pielea cea de porc. Multă vreme trăiră ei așa, și nevestei nu-i era urît de el, dar drăguța de soacră ca soacrele, se pune și învață pe fată-sa ca odată, cînd va vedea că-i doarme bărbatul, să se scoboare din pat și să-i arunce pielea cea de porc în cuptorul cel de copt și să-i deie foc. Ceea, minte brudie, gîndi că așa va fi mai bine, că atunci bărbatu-său tot om va fi zi și noapte, nu s-a mai putea face porc, deci făcu cum o învăță mumă-sa. Dar vai rău se păcăli! Că dimineața, cînd i se trezi bărbatul și simți mirosul și sfara de peri de porc, se supără de moarte și zice cătră nevastă-sa: De ai făcut din capul tău, rău cap ai avut; de te-a învățat cineva să faci lucrul acesta, rău te-a învățat și binele nu ți-a voit, căci fiindcă tu ai cutezat să faci lucrul ce ai făcut, mă voi duce și dus voi fi, pînă la capătul lumii, la locașul Ciumii, dar nici tu nu vei avea copii pînă nu voi mai pune odată mîna peste tine, să te cuprind în brațele mele. Zicînd acestea, el a plecat din casă supărat și numaidecît și-a perdut urma, iar muierea lui rămase de tot necăjită, și cînd se dezmetici o țîră din întristarea, ce căzuse peste ea, și ieși afară să vază încotro i-a plecat bărbatul, să-l cheme, să-l roage de iertare, atunci numai văzu că curtea cea minunată a lor piere și în locul ei rămîne o căsuță sărăcăcioasă, iar podul cel de aur, ce ducea pînă la curțile împăratului, încă piere și în locul lui rămîne numai o cărărușă bătucită, cît mai nu puteau merge pe ea doi oameni alăturea. Acum se pune nevasta mea pe plîns și pe dăolit, dar în zadar: ceea ce omul își face, nime nu-i poate desface. Apoi, văzînd că aci în codru nu are nici cu ce trăi, nici cu ce se mîngîia, se puse la cale și merse ață la curțile tătîne-său, la ale împăratului, tot plîngînd și văietîndu-se, de gîndeai că nu alta, fără o să leșine de supărare.

Dacă ajunse acasă, începu încă de la poartă tot într-un suflet: Bine mă învățași, mamă! M-au pus păcatele și te-am ascultat, și acum Ion al meu s-a dus în lume și m-a blăstămat să nu am copii pînă nu m-a cuprinde în brațele lui; acum ce să mă știu face?

Împăratul încă era năcăjit, el presimțise de dimineață că ceva rău s-a întîmplat la cei tineri, cînd văzu perite toate frumusețele și scumpeturile, ce i le făcuse ginere-său, pîn-a nu-i lua fata.

Dar acum ce era de făcut?

Fata își luă șapte rînduri de haine și șapte părechi de încălții și bani cîți putu rădica de jos și se duse, duse, tot întrebînd, că unde-i capătul lumei și locașul Ciumei, dar nime nu-i știa spune, în care parte se află. Și s-a tot dus pînă și-a cheltuit toți banii și și-a stricat toate rîndurile de haine, de nu mai avea numai care erau pe ea, și acelea-i erau stricate de nu o mai cuprindeau. Și mergînd așa, ieșise din lumea cu oamenii și ea merse tot înainte pînă văzu o căsuță. Bucuria ei, că va afla pe cineva să mai întrebe. După ce intră înlăuntru, află o babă mică sprintenă; era Mama Vîntului, care cum o văzu, bătu în pălmi și fluieră una cu mirare, clătind din cap, apoi o întrebă: Vai, draga mătușii, dar tu cum de-ai ajuns aci, unde om pămîntean de cînd lumea și pămîntul n-a mai fost!

— D-apoi așa și așa am umblat, mătușă, și acum merg pînă la capătul lumii, la locașul Ciumei, doară voi da de bărbatul meu cel bun, să pună mîna pe mine, să mă cuprindă și să mă ușurez.

— O, draga mătușii, nici de nume nu i-am auzit, fără stăi o leacă și te odihnește, că îndată va veni acasă feciorul meu, Vîntul, doară el va ști să te îndrepte.

Și nu mult trebui să aștepte, și numai văzu venind un făt-frumos într-o căruță de aur; era Vîntul. Mumă-sa l-a întrebat, dacă nu știe el cumva, unde-i locașul Ciumei din capătul lumei? Dar el a răspuns că nu știe, fără fiindu-i milă de biata femeie, i-a dat carul lui cel de aur să meargă cu el pînă la sfînta lună, doară ea-i va ști arăta calea. Iar Mama Vîntului i-a dat un șorecuț și i-a zis:

— Du-l cu tine, draga mătușii, că te miri de ce-ți va fi bun pe calea cea lungă.

De aci și-a luat nevasta sănătate bună și s-a dus cu carul Vîntului pînă la sfînta lună. Dar nici sfînta Lună n-a știut-o îndrepta la locașurile Ciumei din capătul lumei, fără i-a dat o nucă de argint și carul ei cel de argint, să meargă pînă la sfîntul Soare. La sfîntul Soare a ajuns chiar cînd acela era spre apunere. Și i-a ascultat jalba și i-a fost milă de biata muiere, dar i-a răspuns, că el nu știe, fără de poate să aștepte pînă dimineață, că atunci o ia cu el în căruța cea de aur și i-a ajuta să caute. Dar biata muiere a zis:

— Rogu-te, sfinte Soare luminat, cum să pot eu zăbovi atîta?

— Dacă nu poți aștepta, zise sfîntul Soare, atunci du-te pînă la Luceafăr, doară el te-a ști îndrepta; iată-ți dau căruța mea cea de aur și o nucuță de aur, te miri la ce-ți va fi bună în calea cea lungă.

În scurtă vreme ajunse biata muiere pînă la casa Luceafărului. Luceafărul chiar se gătea să se culce, cînd a văzut intrînd la el în ogradă carul cel de aur, dar văzînd că-i nimeresc oaspeți, iute s-a dus afară să vază cine-i? Cum ieși afară, fata din căruță îl și întrebă:

— Sfinte Lucefere, nu cumva știi unde-s locașurile Ciumei din capătul lumei, că mor de n-ajung curînd pîn-acolo.

— Știu a ce umbli, zise Luceafărul, capătul lumei e dincolo de mare, na numai decît o corabie și treci, și și nuca asta pestriță, te miri, de ce-ți va fi bună în calea ce-ai pornit.

Și s-a luat biata muiere cu corabia, și zbura peste mare ca gîndul, și pe dimineață era la capătul lumei la Cetatea Ciumei, dar hainele-i erau rupte, prin ciobote-i ieșeau degetele și părul prin năframa din cap, de abia se mai mișca de obosită ce era, și numai din cînd în cînd mai putea răsufla de osteneală și de greutate. Cînd intră în cetate, împăratul cu împărăteasa chiar mergea la biserică. Ea a cunoscut pre împăratul, că era chiar bărbatul ei, dar el n-a cunoscut-o. Un slugoi a alungat-o din drum ca pe o țigancă, să nu-i fie greață împărătesei de ea. Acum se gîndi: cum să dau eu față cu împăratul și să-l fac să pună mîna pe mine, ruptă și sfîrticată cum sînt? Gîndind ea așa, îi căzu nuca cea de argint din sîn cum îi era cămeșa numai ciur, și desfăcîndu-se nuca în două, din ea ieși un rînd de haine de argint, numai ca ele. Ea nu stete mult pe gînduri, îmbrăcă hainele cele de argint peste ale ei cele sfîrtecate și intră și ea în biserică. De unde să-și mai poată împărăteasa lua ochii de pe ea! De abia aștepta să gate popa cu slujba, să deie-n tîrg cu străina. Cum ieși din biserică, cel dintîi lucru îi și fu să cheme străina la curte, să o omenească și să-i vînză ei hainele cele de argint. Împăratul nu știa nimic. Străina spune împărătesei, că bucuros i-a da hainele cele de argint, dacă o va lăsa peste noapte singură în casa, unde doarme înălțatul împărat. Împărăteasa s-a învoit. Acum biata muiere de abia aștepta să vină seara, doară-doară va putea face bărbatul ei deodată, să pună mîna pe ea, să o cuprindă în brațele lui. Seara veni. Împăratul se culcă, dar adormi ca dus din lume, că împărăteasa-i băgase somn în vin, și-l adormise să nu se trezească pînă-i vor ajunge razele soarelui pe cap. Biata muiere, ce-i drept, fu băgată apoi în casa unde dormea împăratul; dar ce folos, că el nu o auzi, oricît îl ruga ea să-și facă milă și pomană să o cuprindă cu mîna peste mijloc. Plîns-a biata muiere, văietatu-s-a, dar în zadar, el dormea ca mort. Colo în zori de zi a mers împărăteasa la ea și a scos-o de acolo. Atunci apoi a căzut săraca de obosită și a adormit și ea pînă cătră prînz, cînd auzi clopotele trăgînd la biserică. Atunci iute sări în picioare, dar din sînu-i se durdulică nuca cea de aur și se desfăcu oblu în două. Adică din ea ieșiră niște haine de aur, cum altele nici că mai puteau fi. Cum străluceau, își ridică ochii de pe ele să nu o orbească, adică la ușa bisericii vedea pe împărăteasa intrînd în biserică cu împăratul de subsuori, îmbrăcată în hainele cele de argint. Ea iute se dă, nu mai stă pe gînduri, ci se pune și se îmbracă în hainele cele de aur și merge și ea la biserică. Împărăteasa gîndea, că haine ca ea nime nu mai poate avea în lume, dar cînd văzu pe străina intrînd în hainele ei cele de aur, îi periră toate puterile, mai leșină de necaz că străina o întrece; dar iar își vine în ori și cugetă: ale mele vor fi hainele acele, ori cu buna, ori cu reaua.

De-abia aștepta împărăteasa să iasă prin popa din slujbă, să vadă să cumpere de la străină hainele cele de aur, să se împopuțeze ea cu ele.

Așa și făcu. Cum ajunse acasă, trimise după străina și-i zise:

— Auzi, dumneata, ce să-ți dau pe hainele cele de aur, cu care ai fost azi dimineață la biserică? Iar străina-i răspunse:

— Ce mi-ai dat și pe cele de argint. Și tîrgul fu gata. Împărăteasa luă hainele, iar seara, după ce adormi împăratul, slobozi pe streina în chilia lui. Iar îngenunchie biata nevastă lîngă patul lui, iar plînse și se văietă și-l rugă să-și întindă mînile peste ea, să o cuprindă dar pace: el dormea ca mort, că-i dăduse împărăteasa băuturi să doarmă pînă i-or sosi razele soarelui pe față să-l trezească.

Necazul bietei muieri, cînd văzu că se zărește de ziuă și împărăteasa o scoate din chilia împăratului, și el tot doarme, iar ea rămîne nemîngîiată.

De oboseală și de chin ațipi și ea o leacă într-o șură pe fîn pînă colo la prînzișor; atunci se trezi în glasul clopotelor, ce le trăgeau la toate bisericile, și sări oblu în sus de se uită spăriată peste sat. Și ce-i văzură ochii mai întîi? Împăratul mergea la biserică cu împărăteasa, care era îmbrăcată în hainele cele de aur, și-i ședea așa de bine, de gîndeai că pe ea sînt croite. Cum se uita ea cu jale după ei, iacă-i cade nucuța cea pistriță din sîn și se crăpă oblu în două, iar din ea ies un rînd de haine de mătase împodobite cu stele și cu luceferi de pietre scumpe, cît alta ca aceea nu mai putea să fie în lume. Nici că mai stătu pe gînduri, ci numai decît se îmbrăcă, în hainele cele scumpe și merse și ea la biserică, dar numai ea știa cum merge de dureri, dar merse să se roage la Dumnezeu, doară-doară s-a milostivi și de ea și o va ușura de sarcina cea mare.

Împărăteasa sta făloasă în biserică și se uita pe sub gene să vază minunează-se poporul de mîndrenia hainelor ei? Iar cînd intră streina, în hainele ei cele de mătase cu stele și cu luceferi de pietre scumpe, înmărmuri împărăteasa de necaz, că iară va zice poporul că a fost o streină în biserică îmbrăcată mai frumos decît împărăteasa. Dar iarăși gîndi: Hai, drace, hai, ia-te tu numai pe pușeicate cu mine, că-i vedea tu unde-i ajunge; să vedem dacă ți-voi lua și haina asta, cu ce naiba te vei mai arăta?!

Cum ieși din biserică, cel dintîi lucru-i fu, că cumpără de la streină haina cea de mătase, cu stele și cu luceferi de petre scumpe; și ce i-a dat pe ea? știți dumneavoastră, că streina nu cerea nimic, decît să steie o noapte în chilie, unde doarme împăratul, iar împărăteasa, pentru cîte o haină scumpă o lasă bucuroasă, numai să se poată împupuța, cît nime să nu mai fie ca ea.

Dar numai pînă odată merge urciorul la fîntînă, că nu-s în toate zilele Paști. În noaptea următoare iară dădu împărăteasa ceva băuturi amețitoare împăratului, dar acela bău numai ca jumătate din ele. Și după ce adormi, slobozi împărăteasa pe streină în chilia împăratului, și se culcă și ea, ca în alte nopți, în chilia ei. Și streina strigă pe împăratul pe nume, și plîngea, și se văieta, și, văzînd că el nu se mai deșteaptă, se puse cu capul pe fața lui și se bocea în urechile lui, doară-doară o va auzi, și o va slobozi de greutatea ce o apasă. Dar el dormea ca mort. Putut-o să fie către miezul nopții, cînd șoarecelui ce i-l dăduse mama Vîntului, fîștic! din sîn pe perina împăratului și prinse a pișca cu dințișorii lui pe împăratul de ureche. Iar împăratul, și de durere, și sătul de somn, și că nu-și băuse toate leacurile adormitoare, se trezește și dînd cu ochii de nevasta lui cea dintîi, o întrebă, buigat de somn, cum era:

— Dar tu ce cauți aici? Iar ea, mai leșinînd de bucurie că-i mai aude graiul, zise:

— Scumpul meu și dragul meu de bărbat, numai unul Dumnezeu mă știe cîte am răbdat și cît am suferit de cînd ai plecat tu de la mine. Dar fă-ți milă și pomană și mă cuprinde odată cu mînile tale peste mijloc să mă ușurez de greutatea care mă apasă de șapte ani de zile. Și lui Ion Porcul i-a fost milă de ea, și și-a întins mînile și a cuprins-o în brațele sale, și îndată s-a ușurat: că în minutul acela i s-a născut un pruncuț frumos cu părul de aur. Acuma, ușurată fiind ea de dureri, și mai fiind mult pînă-n ziuă, se puseră la poveste, și-i spuse ea toată întîmplarea, de la plecarea lui pînă în acel minut, precum v-o spusei și eu dumneavoastră. Iar el mult se minună de dragostea muierei către el și de răbdarea ei, și deci se hotărî, ca iar să-și ieie pe muierea lui cea dintîi, de la care merse înainte cu șapte ani. Drept aceea, cum se facu ziuă, întrebă pe împărăteasa: Cum de ai cutezat tu să lași om strein în chilia, unde dorm eu? Nu știai tu, că dacă muierea asta era un suflet rău, îmi putea tăia grumazii cu un brici și tu rămîneai cu rufele de haine?! Fiindcă tu ții mai mult la haine și la împupuțări decît la bărbatul tău, rămîi cu hainele tale, iar eu mă duc cu muierea asta, de unde am venit.

Acum să fi auzit plîns și dăolit din gura împărătesei, care era fata Ciumei din capătul lumei! Dar nu avu ce face, bărbatul se întoarse înapoi în lumea noastră cu muierea lui cea dintîi și cu copilașul; cînd au ajuns la mare, s-au suit în corabia Luceafărului și s-au dus cu ea pînă la Luceafăr; de acolo, după ce i-au sărutat mîna și i-au mulțămit, s-au dus pînă la Soare cu carul cel de aur al soarelui, care rămăsese la luceafăr; după ce au sărutat și mîna Soarelui și i-au mulțămit, apoi au mers cu căruța cea de argint a lunei pînă la Lună; apoi i-au mulțumit și ei și i-au lăsat căruța și s-au urcat în căruța Vîntului și au mers pînă la casa lui, unde mulțămiră la Mama Vîntului și de unde merseră apoi pe jos pînă la împăratul acasă, unde făcură alt ospăț mai mare și mai frumos decît întîiași dată. Și după ospăț, împăratul a lăsat pe ginere-său în împărăție, și el a stăpînit cu dreptate și s-au numit Ion-Porc-împărat. Și de n-au murit, și astăzi trăiește; iar eu mă suii p-o șa, și v-o spusei așa: șaua a fost cam ruginoasă și povestea mincinoasă.