Ion năzdrăvanul din lut

Sari la navigare Sari la căutare
Ion năzdrăvanul din lut
de Ion Pop-Reteganul
Cul. de George Brătean, înv. în Vama, Țara Oașului


A fost odată un moș și o babă. Și erau bătrîni ca vremea, și albi ca omătul de cărunți ce erau. Nici avere nu aveau mai mult decît o căsuță, dar nici vreo mîngîiere nu aveau, că mîngîierea omului la bătrînețe sînt copiii, iar ei copii nu avură nici cînd. Și cu cît trecea din vreme, cu atît erau mai bătrîni, și cu atîta slăbeau mai tare, că slăbeau cu bătrînețele, au umblat laolaltă de cîndu-i lumea; și cu cît slăbeau mai tare, cu atîta erau mai nemîngîiați, că n-au nici un ajutor, nici cine să le aducă un vas de apă de la fîntînă ori un braț de lemne de afară. De multe ori stau ei pe gînduri ceasuri întregi și nu scoteau nici un legănat cuvînt din gura cea știrbă, numai oftate și suspinuri. Ziua mai trecea, cum amarul trecea, că-și mai căutau de lucru; el mai mergea în pădure cîte după o mînă de vreascuri, iar ea mai mocoșea, ce biată putea, pe lîngă cea casă, mai făcea cîte o lingură de mămăligă, pe cînd socotea că i-a nimeri moșneagul din pădure; dar seara, cu deosebire în serile cele lungi de iarnă, apoi duminecile și sărbătorile, gîndeai că s-or prăpădi de urît, că amu nici ce povesti nu mai aveau; și poveștile le gătaseră, de bătrîni ce erau.

Într-o zi de primăvară iară merge moșneagul în pădure să aducă vro două crengi și să se și răzbune o leacă, că de astă toamnă tot pe tăciuni clocise, cît fu iernița de mare, nu se încumetase să meargă la pădure prin vînt și ger, dar amu era lumea lui, că soarele pripea binișor, cum place la moșnegi. Și dacă ajunse în pădure, prinse a rupe la crengi și a-și face sarcină, că de tăiat cu săcurea nu mai era în stare. Cum mocoșia el așa printre cele vreascuri, iar îi veni în minte necazul lui cel vechi, și-și gîndi: Tu, Doamne, încă nu ești cu dreptate; la cîte un om dai prea mulți copii, iar la altul de loc; nu mi-ai putut da și mie batăr unuțul? Uite colea! eu moș bătrîn să umblu după vreascuri! un lucru ca ăsta și un băiat cît de slab l-ar putea face! Dar îi trecută! Cine n-are noroc pînă la ameazi, acela dup-ameazi poate pune de mămăligă de dorul norocului! Amu, pînă-i vară, mai gălăim cu biata babă, cum gălăim, dar la iarnă – ca și astă iarnă, de nu s-or milostivi creștinii să ne aducă un vas de apă ori o zburăturiță de lemn acolo ne mănîncă amarul. Mai bine ne-ar lua Dumnezeu din lume pînă-i vară și bine, să nu mai intrăm în iarnă de necaz la bieții creștini, că și ei s-au urît de noi!

Așa gînduri mîncau pe moșneag, făcîndu-și sarcina de găteje, apoi o puse încetișor pe umăr și cît tîrîș cît grăpiș o duse pînă acasă. Baba era în casă. De astădată nu i-a ieșit înainte să-i ia sarcina din spate. Va fi învăluită cu mămăliga, gîndi moșneagul, aruncînd vreascurile de pe umăr, apoi intră înlăuntru.

— Da ce faci, babă? zise el trecînd pragul, gata-i mămăliga?

— Gata moșnege, răspunse baba, îi gata și bună dar stai oleacă unde ești, pîn-oi aprinde hopaițul, să nu-mi calci în covățică să-mi faci o poznă.

— Ce poznă să-ți fac? Ce ai tu în covățică? Că știu că n-ai copil adormit!

— Vei vedea dumneata îndată ce am, numai stai locului pîn-oi aprinde hopaițul. Și se porni baba să aprindă hopaițul, că se mesteca ziua cu noaptea, iar pentru ochii lor cei bătrîni de mult era noapte. Moșneagul sta ca pe spini lîngă ușă, de abia aștepta să se facă zare de lumină în casă să vadă el ce-i în covățică? Adică acolo dormea un copil sugîndu-și degețelul, iar moșneagul mai înlemni cînd îi zări fața.

— Al cui e, babă? întrebă el după ce se mai deștebăli de cap.

— Al nostru, moșnege, tot e al nostru, după Dumnezeu Sfîntul.

— D-apoi cum? ian spune-mi să te înțeleg?

— Așa, moșule, că după ce ai mers dumneata la pădure, n-am avut ce lucra, mi-a fost urît în casă și am ieșit afară. Acolo la soare mă prăjii cît mă prăjii, apoi îmi veni în minte să mă joc ca băieții, că bag-seamă omul dacă îmbătrînește, ajunge în mintea copiilor, și am făcut din lut un copilaș și l-am pus colea în covățică și am prins a-l legăna, ba încă i-am și cîntat. Deodată numai simt că copilul meu se mișcă; eu mă spăriai, dar el mă întări în lire că prinse a vorbi și-mi zise:

— Nu te teme, mamă, că nu-s nici o nălucă, eu sînt copilul dumitale. Și din minuta aceea, moșnege, noi sîntem cu copil, și ce copil! azi l-am făcut din lut și azi a și înviat și a prins a vorovi; e isteț de Doamne apără! e năzdrăvan, moșule. Așa vorbi baba, iar moșneagul oftă odată chiar din baierele inimei:

— Mulțam, Doamne! Apoi începură a se sfătui, cum să-i pună numele, că oricum nu se putea, trebuiră mult să se gîndească, mult să se sfătuiască, ba se chiar ciondăniră pînă ajunseră la adică să-i pună numele Ion Năzdrăvanul de lut. Acest nume plăcu amîndorora, deci așa îi puseră numele. Și creștea Ion și se întărea și se încumințea ca din poveste. Peste cîteva zile prinse a fi de ajutor la moșnegi, le aducea apă de la fîntînă, lemne de la tăietor, făcea foc, mătura în casă, și le era mai mare dragul de el și erau și făloși că doară era copilul lor. Cînd fu de un an, mergea cu moșneagul în pădure, și aducea sarcini de lemne mai mari și mai grele decît moșneagul; iar cînd fu de 7 ani, era ca un voinic, care-i mai zdravăn, de 20 de ani. Acum erau moșnegii – nu știu cum v-aș spune de puteai prinde iepuri cu ei, de voioși ce erau, că au un așa drăguț de fecior. Și nici nu era modru să nu le fie drag de el: mare era, frumos și voinic era, apoi bun Doamne! ca pita cea bună la omul flămînd. El lucra și însemna tot ce trebuia pentru moșnegi, iar ei trăiau acum numai de-a gata și se gîndeau cum să-l însoare, pe cine să-i pețească, ca să se bucure și mai mult văzîndu-l fericit.

Dar nu așa era scris în cartea sorții.

Se întîmplă adică, că zmeii vin într-o noapte și fură pe cele trei fete ale împăratului din satul lor – că p-acele vremi mai tot satul își avea împăratul. Acum împăratul era supărat de moarte, împărăteasa numai nu se prăpădea de jele, iar curtenii erau întristați și ei văzînd jelea stăpînilor lor. Și trimis-a împăratul cărți în toate părți și răvașe în toate orașele, doară-doară s-ar afla vrun voinic să-i aducă fetele de la zmei, că-i dă pe oricare fată de soție și jumătate împărăția zestre, iar după moarte toată. Dar rogu-vă, cine să se încumete a-și pune mintea cu zmeii? cui nu-i e dragă viața? Cine să-și pună capul în primejdie așa de mare? Nime nu s-a aflat așa viteaz. Dar vestea a ajuns din gură în gură pînă la moșnegi, și ei într-o seară n-au ce vorbi – spun lui Ion Năzdrăvanul din lut că uite ce zvon e prin sat. Numai atîta i-a trebuit lui Ion și nu mai mult, că îndată a doua zi se și duse la împăratul și-i spuse, că el vrea să-și cerce norocul, să-i aducă fetele de la zmei.

— De-i fi voinic să le aduci, – răspunse împăratul – îți dau pe care fată-i vrea de nevastă, și jumătate împărăția zestre, iar după moarte, toată; dar acum la plecare de ce ai lipsă? Hai să-ți dau bani, arme, ortaci de cale și cai de călărit, hăineturi și merinde. Iar Ion a zis:

— Înălțate împărate, bani nu-mi trebuie, că cu bani orice năuc poate călători, ortaci n-ai de unde-mi da ca mine, eu sînt singur în felul meu, cai de călărit și hăineturi încă nu-mi sînt bune de nimic, că mă duc în vitejie, nu la nuntă; dar de un paloș bun am lipsă, iar merinde mi-a pune mama. Numai fii bun, Înălțate împărate, pînă m-oi întoarce eu, vezi să nu ducă bieții moșnegi ceva lipsă, că-s slabi și neputincioși, de abia se mișcă de bătrîni, iar de lucru și de cîștigat de mult le-a trecut vremea.

— Nu te teme, dragul meu, zise împăratul, că m-oi îngriji eu ca să nu aibă nici o lipsă, iar paloș dacă-ți trebuie, hai și-ți alege care vrei tu. Și s-au dus amîndoi în casa cu armele și și-a ales Ion un paloș numai ca el, nici prea mare, nici prea mic, ca o tîngeală zdravănă, apoi și-a luat rămas bun de la împăratul și s-a dus ață la ei acasă.

— Dar tu unde ai stat atîta, neprînzit, dragul mamii, îl întrebă baba. Iar el răspunse:

— Am fost la împăratul și i-am spus că plec să-i aduc fetele; pînă vin îndărăt, m-am înțeles eu cu împăratul ca nici o lipsă să nu duceți, uite mi-am adus și un paloș să nu plec chiar cu mîna goală.

Auzind baba de asta, începu a plînge și a se văieta:

— Vai de mine și de mine, dar cum te înduri să ne lași tu pe noi singuri, doi bieți de moșnegi neputincioși, fără tine aci vom peri cu zile; de aceea te-am avut și te-am crescut, ca acuma la slăbie să ne părăsești și să te sihăstrești? Rămîi tu locului, însoară-te, lasă în locuri pustii vitejiile, că numai ți-i pune capul, apoi ce folos vei avea tu că nu ne-ai ascultat și noi că te-am crescut?

Cercat-a și moșneagul să-l dezmintă, doară-doară l-ar putea face să steie locului: dar pace! Nici vorbă nu era să-l poată face să aibă stare; el știa numai una:

— Dați-mi pace să merg unde mi-am pus gîndul, gătați-mi merinde și nu aveți nici o grijă, vă va ține împăratul ca banu-n ladă pînă voi veni eu, că mult știu că nu o să zăbovesc.

N-avură dar ce-i face, să mai steie locului, îi făcu baba merinde, iar el își luă traista de-a umăr și paloșu-n mînă și hai la drum!

S-a tot dus el singur pînă a dat de o pădure mare, dar nu i se părea, că el mai fusese prin păduri, mai văzuse el și lemne strîmbe și drepte, dar ca aci ba! N-ai fi aflat un lemn cum l-a lăsat Dumnezeu sfîntul, să fi dat bunul și pămîntul. Oare ce să fie asta, gîndi el, de nu vezi tu un lemn de dai Doamne, fără unul mai încîrjobat decît altul?! Trebuie că aci este ce este! Și se duse el gîndindu-se prin pădure pînă dete de un ometeu cît un deal, și numai cu un ochi în frunte, și omul acela apuca copacii de vîrf, tot cîte doi odată și-i făcea gînj la pămînt și apoi îi lăsa și apuca alții și iar alții, fără a se obosi.

— Măi omule, ce nu lași tu lemnele cum le-a lăsat Dumnezeu? zise Ion apropiindu-se de uriaș.

— Ce ai să mă întrebi? răspunse uriașul, așa-i firea mea, că eu sînt Strîmbă-Lemne, dar să-mi spui tu, ce cauți pe-aici prin moșia mea?

— Eu, răspunse Ion, merg în lume la vitejii, să mă lupt cu zmeii și să scot fetele împăratului nostru de la ei, dar nu să strîmb lemnele, ca tine; de ai fi tu vrun viteaz de dai-doamne, n-ai face nici tu bazaconii de acestea, ci te-ai pune la o muncă mai cinstită!

— Hm! răspunse uriașul rînjîndu-și niște dinți, mari ca de măgari, hm! că prin moșia mea nu-i trece!

— Nu?

— Nu!

— En să vedem, zise Ion, hai să vedem care pe care? Și se luară la trîntă ca doi urși, și se zvîrcoliră, pînă puse Ion pe uriaș în genunchi, atunci trase paloșul și-i zise:

— Ce zici Strîmbă-Lemne, cum ți-ar tigni de te-aș trimite acum pe ceea lume? Mai bine ar fi acolo, ori mai bine ar fi să ne prindem noi frați de cruce?

— Ba mai bine să ne prindem frați de cruce, că merg și eu cu tine, în bine și-n rău, zi și noapte, pe apă și pe uscat.

— Ei, vezi așa ne mai înțelegem, zise Ion și jurară amîndoi credință pe ascuțitul paloșelor și apoi plecară amîndoi prin pădure la deal.

Dar cum se zvîrcoliră atîta la trîntă, amîndoi erau osteniți și asudați și mai mureau de sete. Deci plecară către un pîrîu să beie apă. Și găsiră apă numaidecît, dar turbure, Doamne, neagră gălbuie, de nu era chip să o beie.

— Oare de ce-i așa turbure apa asta, plouat-a mai la deal ori surupatu-s-a vrun munte? întrebă Strîmbă-Lemne. Iar Ion îi răspunse:

— Aci este, ce este, dar hai pe pîrîu în sus că vom da noi undeva de apă limpede. Și se luară tot pe izvor în sus, du-te-du-te, pînă într-un loc dădură de un ometeu cît un munte, sta cu picioarele crăcite peste pîrîu, și tot lua bolovani în palme și-i zdrumica cum desfaci cucuruzii, și sfărîmăturile toate cădeau în apă de turburau apa.

— Dar pe tine ce te-a apucat de sfărmi bolovanii și turburi apa, de nu putem bea? întrebă Ion apropiindu-se de uriaș.

Iar el, tot sfărîmînd bărbătește la bolovani, de gîndeai că i-a luat cu ruptul, răspunse rînjindu-se:

— Mai încet, nepoate, că și pe tine te sfărm, că eu sînt Sfarmă-Piatră.

— Așa?

— Așa!

— Că mi-ar placea să văz, zise Ion.

Și-apucară și se luptară, iar în urma urmelor făcu ca și cu Strîmbă-Lemne și apoi se prinseră frați de cruce și se duseră toți trei. Cînd erau într-un loc, ce că li se clătește pămîntul pe sub picioare? Se uită în dreapta, caută în stînga, nimic. Se uitară apoi în jos, adică în vale era un uriaș grozav și se juca cu doi munți ca și cu două mere. Oare acela cine e? întrebă Ion. Iar Sfarmă-Piatră răspunde:

— Ăla-i frate-meu, Scutură-Munții, hai pîn la el, de nu ți-a fi frică.

— Ți-ai găsit-o! să-mi fie frică? zise Ion rîzînd, și se apropiară de Scutură-Munții. Și cînd erau lîngă el, îl întrebă Ion:

— Dar tu n-ai putea face un lucru mai bun, numai să scuturi cei munți, nu i-ai putea tu lăsa-n pace, cum i-a lăsat Dumnezeu sfîntul?

— Taci din gură, zise uriașul mînios, așa-i firea mea, că eu sînt Scutură-Munții, dar voi ce căutați p-aci, prin moșia mea? Hai să ne răfuim! și zicînd așa se repede să apuce pe Ion de grumazi, dar ăla încă nu era tufă, îi prinde mînile țapăn ca în clește, apoi și-l apropie de brîu și mi ți-l strînge peste mijloc de-i pîrîiesc oasele ca gîtejele. Și se zvîrcolesc, și se trîntesc, dar în urmă îl dovedește Ion, apoi se prind frați de cruce și pleacă toți patru în lume la vitejii. Într-o poiană frumoasă, își fac ei o colibă și se hotărăsc să stea acolo o leacă de vreme, pînă s-or gîndi încătrău să mai apuce? Cît au stat acolo s-au hotărît că în fiecare zi unul să rămînă acasă să facă de mîncare, iar cei trei să iasă la largul să ispitească ținutul, iar seara toți trei să se întîlnească la bordei. În ziua dintîi a rămas acasă Strîmbă-Lemne. După ce plecară ceilalți, își luă arcul și minteni aduse un porc gras sălbatic, îl beli și îl puse să se frigă pe cînd vor veni ortacii. Dar cînd era mîncarea mai gata, veni acolea un omuț numai cît un prunc, cu o barbă lungă de o tîrîia după el de lungă ce era. Ăsta era omulețul cît șchiopul cu barba cît cotul. Cum veni, ceru să-i dea ceva de mîncare. Dar Strîmbă-Lemne-i zise:

— Oleacă bucuros îți dau, numai nu mult, că-mi aștept ortacii, care vor veni flămînzi ca lupii, apoi cu ce să-i satur? Și dă să taie o leacă de friptură la omuț. Dar el fîștic! își băgă mîna în căldare, și scoate toată friptura și-o îndopă cît ai bate-n pălmi. Strîmbă-Lemne numai se-ncrucește cînd vede minunea nemaipomenită, și dă să pună mîna pe el, dar el atunci era dus; acum ia-l drace de ai de unde! Ăsta fu chiar Ucigă-l toaca, își gîndi Strîmbă-Lemne, mergînd fuga să vîneze ceva pentru ortaci. Și țelui el numaidecît alt porc, dar pînă să-l belească, pînă să-l frigă, se trezi cu noaptea-n cap, și ortacii încă-i erau aci, și care cum intra, întreba:

— Noa, da gata-i cina?

— Gata și nu prea, răspundea; că m-au pus păcatele de am dormit pînă mai la amiazi: dar îndată-i friptă, numai o undă să mai deie.

A doua zi rămase acasă Sfarmă-Piatră, a treia zi Scutură-Munții, și fiecare așa o păți cu nimurigul de omuț. În ziua a patra veni rîndul la Ion. După ce se depărtară cei trei ortaci, prinseră a-și spune fiecare pățania cu nimurigul și rîdeau cu hohot și ziceau, că nici Ion n-o s-o pățească mai bine. Ei, dar Ion era Năzdrăvanul din lut! El îndată ce rămase singur, aduse lemne, făcu foc bun și aduse apa, apoi hai cu arcul la vînat. Și numai decît aduse un căprior cît un taur de cinci ani, gras și frumos, de să tot mînci din carnea lui. Apoi îl beli și-l puse în căldare să facă din el mîncare. Iar cînd fu pe la ojină, cine-i nimerește? Nimurigul intră în casă nechemat și cere de mîncare. Ți-oi da din despicături, răspunse Ion și înhăță pe nimurig de barbă, luă paloșul și crăpă un copaci, apoi îi băgă barba în crăpătură și slobozi despicăturile laolaltă, lăsînd pe nimurig să fluiere a pagubă, iar el intră în colibă și-și văzu de treabă. Și se ruga bietul nimurig din copaci să facă Ion bine să-i dea drumul, dar Ion se făcea surd de acea ureche.

Colo-n de seară veniră ortacii de la vînat. Ei credeau că nici Ion nu o pățise mai bine decît ei. Dar se înșelară și mai înmărmuriră, cînd văzură pre nimurig cu barba în copaci și îi auziră plîngerile și tînguirile. Iar intrînd în colibă, aflară mîncarea cumu-i mai bună, nici fierbinte, nici rece, numai călduță cumu-i mai bună de mîncat.

După cină se culcară, ca dimineața să se poată scula cît de timpuriu să facă lege la Omul cît șchiopul cu barba cît cotul. Dar cînd să treziră și merseră afară să-l vadă mort e ori viu, nu aflară nici copaci, necum nimurig!

— Asta-i alta, cioplită cu dalta! zise Ion rîzînd, să-mi spuneți voi fărtați, acuma ce-i de făcut?

— D-apoi l-om lăsa în mama buciului, zic cei trei, dar Ion era Năzdrăvanul din lut, el nu știa lăsa lucrul numai început, deci le răspunse:

— Vedeți voi urma, pe unde a tîrît nimurigul copaciul? Vom merge tot pe ea pînă la capătul ei, acolo vom vedea ce va mai fi, dar aci nu-i de stat bîta-n mînă și la drum! Iar cei trei îl ascultară și se tot duseră pe urma copaciului pînă la buricul pămîntului, pe unde intri în ceea lume. Aci stătură locului și se gîndiră ce-i de făcut? Din sfatul lor a ieșit, că, din piei de dobitoace, ce țeluiau ei cu săgețile, să facă curele lungi și tari, și să împletească o corfă, iar în corfă să intre Ion slobozit în curele pînă pe cea lume, iar cînd va scutura el curelele, să-l tragă în sus.

Așa făcură și Ion s-a slobozit în jos pînă a ajuns pe ceea lume, iar ortacii i-au rămas afară la buricul pămîntului. După ce a ajuns el pe cea lume, a prins a merge tot după nas pînă s-a obosit, dar n-a dat nici de ceva sat, nici de ceva oraș, nici chiar de o colibă măcar n-a dat, nici de vrun om ori dobitoc. Acum ce era să facă, pe cine să știe el întreba încotro să apuce? Atunci dă de un cal păscînd, dar calul era orb de amîndoi ochii. Ce să se știe face? Batăr de n-ar fi dobitocul acesta orb, m-aș sui călare pe el și aș nimeri undeva la stăpînul lui; dar așa?... Atunci calul dă glas omenesc și zice:

— Du-te numai tot înainte, voinice, că-i da de nescari curți, sînt ale unui zmeu cu trei capuri, vei afla tu acolo ce cauți. Bucuria lui Ion! Nici nu mai stă pe gînduri, ci mulțămește calului frumos și o călcăiază pînă dă de curtea zmeului, care sta numai pe un picior de găină și era toată de aramă. Cum intră-n casă, dă de o doamnă tînără și frumoasă de gîndeai că-i o zînă:

— Bună ziua, doamnă!

— Să trăiești cu bine, voinice! Dar cum ai ajuns aci, unde încă om pămîntean n-a călcat, numai eu cu cele două surori ale mele.

— Că doară nu ești fata împăratului de la noi?

— Ba da, eu sînt fata cea mai mare a împăratului Verde din lumea verde.

— D-apoi după fetele împăratului Verde am plecat și eu să le scot de la zmei, că mai mor părinții lor de supărare după ele.

— Ei, voinice, că în grea cale ai pornit. Zmeii sînt primejdioși. Mare pomană ți-ai face să ne poți duce de unde ne-au adus zmeii, dar rău mă tem că-ți vei pune capul și nimic nu-i folosi.

— Nu te teme, numai spune-mi unde-i zmeul ăstor curți și ce semne are cînd vine acasă?

— Oh! El îndată vine. Cînd e cale de trei zile de aci, aruncă buzduganul în ușă și ușa i se deschide și buzduganul sare pe masă și de pe masă-n cui, acela e semn că să pun mîncarea pe masă, că pînă iese o țîră aborul, și zmeu-i aci.

Atunci numai auziră zup! în ușa de aramă și văzură buzduganul punîndu-se pe masă și de pe masă în cui. Dar Ion nu-l lăsă în cui, ci-l luă și zvîrr! cu el îndărăt de merse zbîrnîind pre lîngă urechile zmeului; de-l nimerea în frunte, s-ar fi și lățit ca o broască la pămînt, dar norocul pe el că nu l-a nimerit. Dacă văzu zmeul cum îi rîndul, merge după buzdugan și și-l duse subsuoară pîn-acasă. Și era mare buzduganul ca o bute de 50 de vedre și era de oțel curat de sclipea ca argintul. Mergînd pe cale să tot gîndea, că doară careva din frați a făcut batjocura asta cu el, că de Ion Năzdrăvanul de lut nu-i trecea prin minte că ar putea fi, deoarece abia era de 8 ani de bătrîn, era deci după socoteala zmeului – băiat în camășă lungă încă. Cînd intră însă înlăuntru și-l văzu ca un domn după masă, fără frică, mai înlemni zmeul, dar iar prinse curagiu și-și gîndi: Dar de cumva... Apoi întrebă pe Ion:

— Dar ce vînturi te poartă prin țara noastră, nu-ți e destul de mare a voastră?

— Adică mare-i și frumoasă țara noastră – răspunse Ion, – și de n-ați fi voi, zmeii, ar fi și mai frumoasă, iar fiind voi în viață, cam faceți cîte o năsărîngă, și deci am venit să ne răfuim! Ori eu ori voi, toți nu putem fi, că vezi tu bine cum ne stau lucrurile: vouă vă place ce-mi place și mie, eu m-aș ținea în dreptul meu, voi veniți la noi cînd vă place, gîndind de bună seamă că n-are cine ce vă face, că țara-i fără domni. Dar să știți, că de nu veneați voi la noi, eu nu rîvneam în veci să vă calc țara; acum alegeți: în luptă să ne luptăm, în paloșe să ne tăiem?

— Ba să ne luptăm în luptă dreaptă voinicească! Și se luptară, și făcu ce făcu zmeul și trînti pe Ion de intră în pămînt pînă-n genunchi, dar se împulpă Ion și se smînci din pămînt, și aruncă pe zmeu în pămînt pînă-n grumazi și-i tăie toate trei capurile. Apoi dădu cu paloșul în cele trei cornuri ale cetății și odată se făcu cetatea un măr de aramă și-l dădu fetei să-l bage în sîn, iar ea-și scoase inelul cel de aur de pe deget și-l dădu de și-l puse Ion în deget, dar lui numai în degetul cel mic îi era bun și și acolo îl strîngea. Dup-aceea se luă cu fata și merse ață la curțile cele de argint, care stau numai pe un picior de gîscă, unde era fata cea mijlocie a împăratului, ținută de zmeul cel cu nouă capuri. Ce să mai întindem vorbă? Aci făcu Ion ca și la zmeul cel dintîi și plecă cu amîndouă fetele la curțile cele de aur, care stau numai pe un picior de curcă, și unde era fata cea mai mică a împăratului, ținută de zmeul cel mai puternic, care era cu douăsprezece capuri. Și cu acesta făcu așa ca și cu cei doi și plecă cu tustrele fetele spre buricul pămîntului: fiecare fată avea cîte un măr în sîn: una de aramă, una de argint și una de aur, iar el avea pe degetul cel mic trei inele de aur. După ce ajunse la buricul pămîntului, sui pe fata cea mai mare în corfă și scutură de curele și uriașii de afară îndată o scoaseră în lumea noastră. Apoi sloboziră corfa și scoaseră pe fata cea mijlocie, în urmă pe cea mai mică. După aceea iar sloboziră corfa să scoată pe Ion. Dar ce-și gîndiră:

— Noi tustrei ne putem numai bine însura cu fetele ceste trei, oare să-l lăsăm pe Ion în hantătar? Ion parcă le pricepu gîndul; că în loc să se suie el în corfă, puse o piatră, care o chibzui că ar fi cam ca el de grea. Și o scoaseră uriașii pînă cam calea jumătate, apoi huzdup! o făcură scăpată, lăsînd curelele dîn mîni, de cum căzu, toată mii de bucățele se făcu.

— O, dragii mei de fărtați! gîndi Ion, mult bine-mi mai vreți voi mie!

Acum văzînd că nu-i modru de scăpare se luă iar îndărăt prin ceea lume, pînă dădu de o casă. Bucuria lui cînd o văzu! Și intră el înlăuntru și dă de un om frămîntînd oțel, cum frămîntă muierile pînea în covată. Acela era Frămîntă-oțel, văr bun cu Omul cît șchiopul cu barba cît cotul, dar trăiau rău laolaltă, ca neamurile, că Frămîntă-oțel era de o fire domoală, blîndă, precînd nimurigul de văru-său era pricina-n tălpi. Cum văzu Frămîntă-oțel pe Ion, îl întrebă:

— Dar ce vînturi te poartă pe aici, voinice, pre unde picior de om încă n-a călcat?

— Am venit – zise Ion – că am avut o țîr de răfuială cu zmeii, pe ei i-am omorît, fetele împăratului nostru le-am scos pe ceea lume, acum aș mai avea ceva de împărțit cu Omul cît șchiopul cu barba cît cotul, și apoi vă las țara în bună pace; nu m-ai ști îndrepta unde șede?

— Da cum să nu, că doară sîntem veri, fire-ar fi fost să nu-l fiu cunoscut de nimurig, că-i mai numai cît o nucă și face mai mult buclug în lume decît zece uriași, așa-i de îndrăcit. Numai mai încolo șede, hai că-ți arăt eu casa. Și ieși Frămîntă-oțel și duse pe Ion pînă pe o dîlmă, de unde se vedea casa lui Omul cît șchiopul cu barba cît cotul. Acolo stătură o leacă pe loc și zise Frămîntă-oțel:

— Bagă de seamă, că casa nu are uși nici fereștri, pe horn intră și iese din casă. De-i în casă cu mumă-sa, n-ai ce-i face, că amîndoi te omoară, dar celuiește cumva pe hăranca de babă afară și o omoară pe ea întîi, apoi poți intra la el.

— Mulțam de învățătură, zise Ion, și merse singur către casa nimurigului. Acolo în curte era o mulțime de galițe. El se făcu o vulpe și dă fuga printre ele. Galițele făceau o larmă de gîndeai că se prăpădește lumea. Baba aude. Vede cocoșul cel mare roșu în gura vulpei; coboară iute să-și scoată cocoșul, atunci vulpea se dă peste cap, se face Ion în tălpi și apucă paloșul și cioars! capul babei. Apoi intră înlăuntru pe horn. Adică Omul cît șchiopul cu barba cît cotul era lungit pe vatră, dormea, iar copaciul era pe foc, l-a fost pus să ardă, doară și-a putea smulge barba din el. Ion cum intră, îndată-i tăie capul, apoi ieși și aprinse casa pe el. Din acel minut nimurigul n-a mai călcat iarbă verde.

Dar acum ce să facă Ion? Pe unde să meargă el acasă? Cine să-l scoată pe el prin buricul pămîntului la deal? Sta cît p-aci să-i pară rău că a venit. Dar mergînd el așa îngîndurat, dă de o casă și intră înlăuntru. Acolo erau doi moșnegi orbi, un vîj și o babă. Baba tocmai făcea coleșe. Bucuria lui Ion. Dar nu zise nimic. După ce scoate baba coleașa din căldare pe un curpător, pune pe un tănier de lemn brînză și prind moșnegii a mînca. Dar Ion le ia mai mult de jumătate coleșa dinainte și o mîncă el cu brînză. Acum rămîn moșnegii flămînzi. Se tot gîndesc și se vorbesc că oare ce poate să fie? În urmă zic, că doar de au fost mai flămînzi decît de altă dată, deci să pun și mai fac o coleșe. Ion și pe aceea li-o mănîncă, că doară era flămînd, că de cînd nu mîncase nimic! Aci nu-i lucru bun, tu babă, zise vîjul; hai să căutăm, nu cumva este cineva, care ne batjocorește așa? Și se dau moșnegii a căuta așa pe orbecate. Ion se putea lesne feri să nu-l prindă, dar nu voi, ci se lăsă prins, să vază ce-i vor face. Dacă-l prind vîjii, îl întrebă:

— Dar cine ești tu, de cutezi a ne mînca mîncarea neîntrebat? Ion le spune din fir în păr cine-i și ce a fost prin țara lor, și că acuma era mai mort de foame, de aceea a îndrăznit de a mîncat neîntrebat; ar merge de unde a venit, dar nu poate ieși prin buricul pămîntului la deal.

— Nu merge nicăiri, zic moșnegii, rămîi aci, că noi n-avem pe nime, avere avem destulă, dar n-avem nici un copil. Tu vei umbla la oi și le vei mulge, atîta ți-a fi toată slujba, iar acasă vom griji noi.

— Bucuros, zise Ion și din minuta aceea era păcurar la oile moșnegilor. Cînd să iasă cu oile însă, îi spun moșnegii că de capul lui să nu intre pe hotarele zînelor, că l-or fermeca și-a muri. El le făgăduiește că nu va merge, dar de abia aștepta să se vază acolo, că tot auzise el că sînt zîne, și sînt iele, și sînt frumușele, dar de văzut nu le văzuse încă. Dar nici nu avu noroc să le vază, că mergînd el așa gîndind tot la zîne, aude niște glasuri plîngătoare într-un vîrf de copaciu. Se uită acolo, adică nește bieți de pui de pajură țipoteau cît îi lua gura, că un hoț de balaur era încolăcit pe lîngă copaciu și era mai la cuib, vrea să mănînce puii. Ion nu stă pe gînduri, scoate paloșul și începe a dumica la balaur ca la curechiu, și cît clipești era o grămadă de hoit din el cît o jireadă de fîn de mare. Apoi se urcă în vîrful copaciului să mîngîie puii. Adică aceia erau numai doi, dar mari cît doi berbeci și nu știau încă zbura, numai atunci le da penele cele bune și erau cîte cu două capuri și știau grăi ca oamenii. Bucuria lor că i-au scăpat de balaur, că ziceau ei că de nu-i scăpa, acum îi mînca balaurul, că în tot anul pe asta vreme le mînca frații încît de-i mînca și pre ei, se stingea neamul pahurilor, că măsa-i bătrînă, iar pe tată-său l-au omorît zmeii. Acum să-mi spuneți voi mie cum să ajung eu pe lumea albă de aici? întrebă Ion.

— E, că-i ajunge lesne, că te-a scoate mama, dar ne e frică că de bucurie că ne-ai scăpat, te-a și înghiți, dar nu-ți fie frică, că iar te-a țipa ea afară; acum bagă-te sub aripile noastre, că uite vine mama.

Adică numai văzu apropiindu-se o nămală de pasăre cît un bivol, cu două capuri. Ea venea tot țipotînd de supărare, crezînd că balaurul i-a mîncat puii; de groaza lui fugise de la pui, ca să nu vadă pînă i-a mînca, că știa că să-i apere nu poate. Cînd văzu însă grămada cea mare de hoit din balaur, numaidecît își gîndi că cineva a mîntuit-o de el, deci se așeză pe cuib și-și întrebă puii:

— Dar cine v-a scăpat, puii mamii, de spurcatul de balaur?

— Ți-am spune, mamă, dar ne temem că li-i mînca.

— Ba nu, dragii mamii, arătați-mi pe mântuitorul vostru. Puii ridicară aripile, și pajura – cum văzu pe Ion – îl înghiți de bucurie. Dar puii atîta plînseră, pînă iar îl țipă, mîndru și frumos precum fusese. Apoi îl întrebă:

— Să-mi spui, om de omenie, ce-ți sînt datoare pentru binele ce mi-ai făcut?

— Să mă scoți pe ceea lume, zise Ion.

— Bucuros, dar tu trebuie mai întîi să încarci pe mine nouă piei de bivol pline cu apă și pe atîtea pline cu carne, că calea-i lungă, eu flămânzesc iute, și de nu am hrană destulă, suind slăbesc și pot să cad să ne prăbușim amîndoi.

— Ți-oi cîștiga, zise Ion, și numaidecît se coborî jos, merse cu oile la moșnegi și le spuse, că uite a căpătat cărăuș, care să-l scoată la lumea lor, dar uite ce trebuie să-i deie. Moșnegii se supărară că Ion îi părăsește, dar în urmă îi și ziseră:

— Tot omul trage la casa lui, deci se învoiră să-l sloboadă, ba încă-l lasă să facă carne din 30 de berbeci și-i dădură și 18 bivoli, carnea să o pună pe pajură de merinde, iar în piei să pună apă și ce știe că-i lipsește.

Așa făcu Ion. Încărcă pajura de gîndea că nici de jos nu s-a putea mișca, dar era tare, se ridică și zbură oblu-n sus cu el, și cînd îi era foame înturna capul de a dreapta, și Ion îi punea în gură cîte un picior de berbece ori de bivol, și cînd îi era sete înturna capul cel stîng și-i turna apă în gură. Tot așa au suit pînă li se vedea afară, dar carnea era gata și pajura înturna capul să-i dea. Atunci Ion, ca să nu slăbească pajura și să cadă amîndoi în adîncime, scoate iute paloșul și-și taie din pulpele picioarelor cîte o bună bucătură, și o dă pajurei. Cu aceea l-a scos pînă afară. Cînd au fost afară, a zis pajura:

— Ce carne a fost, care mi-ai dat-o mai în urmă? Iar Ion îi spune:

— Din pulpa piciorului meu.

— Ei, de știam de una ca asta, că ți-e carnea așa de dulce, tot te mîncam; dar așa, fiindcă mi-ai scăpat puii, te iert. Dar totuși de atunci sîntem cu pulpa din jos a piciorului tăiată, precum se vede pînă în ziua de azi. Pajura se slobozi apoi pe buricul pămîntului în ceea lume și de atunci nu s-a mai arătat p-aici, numai chipul ei i l-a tipărit Ion Năzdrăvanul de lut pe bani, după ce a ajuns împărat, și tipărit e pînă în zilele noastre, spre semn că pajura l-a scos pe buricul pămîntului la deal, din ceea lume în asta. Iar Ion a plecat cu paloșul în mînă prin pădure spre satul lui.

Mergînd el așa, te miri pe unde s-a zărăstit, pe ce drum, destul că a ajuns la o casă, unde o muiere era învăluită cu văruitul. Da ce ești așa învăluită, lele? întrebă Ion.

— Da cum n-oi fi, că doară știi tu, ce se gată p-aici, ori doară tu ești de pe ceea lume?

— Ce se gată, lele, că eu nu știu chiar nimic.

— Se vede că ești un meteleu săhăstrit, răspunse muierea făloasă, – doară trei uriași au scos pe fetele împăratului de la zmei, și acum peste cîteva zile s-or cununa cu ele. Duminecă li e nunta, noi toți ne gătim, de nuntă.

— Așa? zise Ion, mirîndu-se și aducîndu-și aminte de dragii lui fîrtați.

— Așa! fătul meu, zise muierea, vezi tu și te gată o țîră, că tot norodul e chemat la nuntă.

— Și ce zi-i astăzi, lele? că bietul Ion și zilele și le uitase.

Iar muierea crezîndu-l atît de prost, bătu în pălmi și rîzînd cu hohot zise:

— Vai bată-te-ntunerecul nopții să te bată, da tăhui mai ești! să nu știi tu nici zilele! E marți mă, c-așa a fost și azi e săptămîna.

— Mulțam dumitale, zise Ion, plecînd mai departe.

— N-ai de ce! zise femeia, uitîndu-se după el și gîndind: cît e de voinic, de ar fi și scuturat, ar plăti un sat!

Ion Năzdrăvanul de lut se duse pînă în satul lui, adică acela acum era oraș mare. Nu mai află căsuța moșnegilor săi, nu mai cunoștea pe nime, nu-l mai cunoștea nime. Deci ce-și gîndi, ce nu-și gîndi, că intră la un croitori:

— Bună ziua, jupîne.

— Sănătate bună, voinice, dar ce cauți pe la noi!

— Am venit, jupîne, n-ai avea lipsă de un sodal, că și eu sînt croitor.

— O! bine că te-a adus Dumnezeu, răspunse croitorul, că nu-mi văd capul de lucru, cu nunțile astea de la împărăție, hai de mîncă ceva și apoi ne-om apuca de lucru. Așa și făcură. Mîncară și se apucară de cusut. Ion era năzdrăvan, ce nu știa el? Cosea de gîndeai că cu acu-n mînă s-a născut. Cînd fu de cătră seară, zice croitorul bătrînul cătră calfă:

— Perie haina asta că o duc la fata cea mică a împăratului să o cerce bună-i va fi? O perie Ion și în buzunarul hainei puse inelul ei cel de aur. Croitorul se duse cu haina și aceea plăcu fetei împăratului, că sta ca scrisă pe ea.

Cînd dă să o dezbrace, cearcă să vadă, nu cumva buzunarele sînt prea largi ori prea strîmte? Adică acolo dă de inelul ei. Atunci deloc făcu altă față, că pînă-ntr-aceea era voioasă și nici prea, voioasă că-i la părinți, iar supărată că nu-i cu cel ce o scoase de la zmei. Deci merse la tată-său și-i spuse că tînărul care le-a scăpat pre ele de la zmei, trebuie că nu-i departe, că uite i-a trimis inelul ei în buzunarul de la haină. Și văzu și împăratul inelul și-l cunoscu că doară era cu numele ei și întrebă pe croitor:

— Jupîne, cine a pus inelul acesta în buzunari? Iar croitorul răspunse:

— Nu știu, de nu-l va fi pus un melean, ce-l țin drept calfă de croitorie.

— Ia cheamă-l încoace zice împăratul. Și fuga merse croitorul pîn-acasă și veni îndată cu Ion cu tot. Cînd veni el, uriașii erau la cină; dar cînd îl văzură, odată scăpară furcuțele din mîni. Fetele îl cunoscură și ele și deodată săriră de la masă și prinseră a-l săruta. Iar împăratul încă-l cunoscu și-l pofti la cină. Dar Ion zise:

— Vom cina îndată, numai să mă răfuiesc cu dumnealor, apoi se întoarse către uriași și zise:

— Ia haideți o leacă afară, jupînilor, să ne tragem răfuiala noastră cea veche, apoi – ce a da Dumnezeu, aceea va fi. Și au ieșit tuspatru afară și Ion a aruncat paloșul în sus, dar așa l-a aruncat, de stelele-i făcură loc, să nu le taie, și paloșul s-a dus tot în sus un scopot bun, apoi s-a îndreptat în jos ca fulgerul de iute și cînd fu jos – ciors! odată tăie trei capete de uriaș! Apoi îl luă Ion din mînă și zise:

— Noa hai, frate-meu, să te pun și la hodină, că de cînd am plecat de acasă, mult am suferit noi doi. Și și-a pus paloșul în cui, apoi s-a pus la cină și cinînd li-a spus toate întîmplările lui, – după cum vi le spusei și eu, și cînd gătă, adause:

— Acum puteți dormi în pace, că nu mai sînt nici zmei, nici uriași, nici balauri, nici Omul cît șchiopul cu barba cît cotul nu mai trăiește, pe toți i-am prăpădit eu cu paloșul meu și cu ajutorul lui Dumnezeu.

A doua zi făcură nunta, că luă pe fata cea mai mică, apoi aruncă mărul cel de aur jos și se făcu o cetate de aur, și acolo petrecu multe zile și bune cu nevasta lui. Iar socru-său l-a lăsat împărat în locul său, și – de n-a murit, și astăzi trăiesc.

Iar eu v-am spus o minciună și amu vă zic noapte bună!