Ion Urdilă

Jump to navigation Jump to search
Ion Urdilă
de Nicolae Gane


I[modifică]

— Dau unde dau și iar mă-ntorc la timpul tinerețelor mele... zise Constantin prietenului său Gheorghie.

Amândoi stăteau la gura sobei, adânciți câte într-un jilț și pufăiau din lulele.

— Să vedem ce vei dezgropa dintr-însele? răspunse Gheorghie, care se așeză mai îndemănatic spre a asculta.

Constantin tuși, își drese glasul, se uită un moment gânditor la roțile de fum ce ieșeau din lulea, apoi începu astfel pe un ton melancolic:

— O să-mi zici: Ce-i pasă lumii de tinerețele tale!...

Așa-i!... dar ce să fac, dacă, mie unuia, acolo îmi place să-mi desfătez gândul, dacă numai acolo regăsesc zilele cele frumoase, pline de sănătate, de speranță și de voie bună, zile care n-au să se mai întoarcă... Am ajuns și eu ca bogătașul sărăcit, căzut în slăbiciunea de-a nu mai vorbi decât de pierdutele lui averi... Răscolind, deci, vraful filelor rupte din viața mea, iată că dau peste o istorioară, uitată sub colbul trecutului, care însă se leagă atât de strâns cu inima mea, încât nici astăzi, că au trecut zecimi de ani la mijloc, nu o pot spune fără un pic de înduioșare.

Aveam, zic, în casa noastră o slugă veche și credincioasă, la care tata ținea foarte mult; dar era slut, mânia pământului. Avea mai întăi niște ochi fără culoare, fără gene și fără sprincene. Când se uita la mine, îmi venea să cred că nu mă vede. Apoi era ciupit de vărsat, de nu găseai loc sănătos pe obrajii lui nici cât ai pune un vârf de ac; și mai era pleș la cap ca un genunche, avea picioarele haitișe, parc-ar fi fost îndoite de călărie și pe lângă toate aceste îl chema și Ion Urdilă. Te las să judeci ce haz făceau fetele de dânsul. Să nu crezi că era om morăcănos, rău sau pizmătareț cum sunt obicinuit oamenii sluți. Din contra, era blajin, glumeț și cinstit, de puteai zidi o cetate pe cuvântul lui. Nimic nu făcea tata fără să se sfătuiască cu dânsul.

— Ioane, oare să fie vreme de scos la plug?

— Ioane, oare grâul nu-i de secere?

— Ioane, oare cum vor sta prețurile anul acesta?

Iar Ion răspundea așezat și lămurit ca un cărturar. Pe lângă lucrul câmpului, el mai știa și multe meșteșuguri, precum: strugăria, butnăria, grădinăria, ba știa să facă și vutcă și să coasă la gherghef. Un fel de om, cum s-ar zice, bun la toate. Lui îi erau încredințate cheile de la cămară și de la pivniță, căci nu era bețiv; el sta la ciuruitul și datul grăunțelor la cai, el la împărțitul tainurilor în curte. Deși nu era recunoscut, nici prin leafa ce lua, nici prin hainele ce purta, ca mai mare asupra celorlalte slugi, căci din cauza sluțeniei n-ar fi avut îndestulă autoritate pentru aceasta, totuș trebile de încredere el le îndeplinea. Ș-apoi ce leafă mai avea bietul Ion Urdilă? Treizeci lei vechi pe lună și două rânduri de căputături pe an!... cum se dădea pe atunci... O nimica pentru atâta dragoste de lucru stăpânesc. Iar hainele lui erau totdeauna aceleași, și vara și iarna; niște pantaloni largi cu prohab, încrețiți la mijlocul trupului în forma șalvarilor și un surtuc a cărui poale lungi îi cădeau oblu pe genunchi; toate aceste croite vecinic din acelaș soi de șiac monăstiresc și de aceeași culoare. De ăcum m-am trezit, am văzut pe Ion Urdilă în casa noastră, tot așa de bătrân, tot așa de slut, tot așa îmbrăcat, încât timpul curgea parcă fără să-l schimbe; și cât pentru mine, n-aș fi putut înțelege casa noastră fără dânsul, așa cum era, dar nici el nu s-ar fi putut înțelege pe sine însuși de altfel sau aiurea undeva decât la noi.

Pe vremea aceea nu era poștă de cai, nici telegraf, nici drum-defier, abia de erau drumuri bătute; iar hoții foiau în toate părțile ca prin satul lui Cremene. Tot Ion era purtătorul nostru de ștafete. Numai ce auzeai pe tata zicându-i:

— Ioane! ține scrisoarea și punga asta cu bani și du-te la Iași, la Cutare.

Ion punea scrisoarea în sân, punga la chimir sub cămeșă, apoi mergea pe jos, trei zile încolo și trei zile încoace, pe cărările cele mai drepte, pe poticele cele mai neumblate, mergea mai răpede cu picioarele lui haitișe decât ar fi mers altul cu picioarele drepte, și niciodată nu lipsea un ban, niciodată nu întârzia cu o oară.

Toate mergeau bine, numai cu fetele din casă Ion Urdilă nu prea ducea trai bun, căci nu era zi lăsată de Dumnezeu ca ele să nu chicotească la spatele lui, să nu-i facă fel de fel de șotii: ba schimonosindu-i numele, ba aninându-i petici pe la spate, și câte și mai câte. Taci, că te dau pe mâna lui Urdilă! era amenințarea cea mai luătoare în râs ce se putea face unei fete. Iar bietul Urdilă, care avea conștiință despre sluțenia lui, le suferea toate, și fața-i blajină nu destăinuia niciodată vreo urmă de mânie sau de dor. Treceau fetele oacheșe și bălăi pe dinaintea lui, zburau, se hârjoneau de le săltau sânurile, și el le privea cu ochii săi șterși, ca un filozof ce nu-și bate capul cu asemene nimicuri. Bietul om!... Toată dragostea lui se-nțelenise în lucrul stăpânesc, și orice altă simțire părea străină de inima lui.

Dar binele nu ține cât lumea: după senin vine furtuna, zic oamenii; căci așa ne e dat să cunoaștem, pe rând, ambele fețe ale vieții.

Așa într-una din zile, tata, sufletul casei noastre, omul cel scurt la vorbă și cald la inimă, care ținuse atâta timp, spre mulțămirea tuturor, cârma trebilor în mână, închise ochii pe neașteptate, și, la vârsta de optsprezece ani, rămăsei trist și orfan sub epitropia unei mătușe, varga lui Dumnezeu. O! Doamne, ce schimbare! Cu venirea ei, focul a intrat între noi. Naltă și zdravănă, cu niște ochi asprii, bulbucați, gata de pălmuit și vecinic nemulțămită de tot ce se făcea, iată noua noastră stăpână. Din ziua dintăi ea luă cheile de la cămară, de la pivniță, de la hambar, prinse se grijească, să văruiască în toate părțile, schimbă mobilele dintr-o odaie într-alta, parcă ar fi voit să nu rămâie nici o urmă de ce-a fost mai nainte, și toate acestea le făcea întovărășite de vuiet, cu vorbe ca de-alde aceste, zise în gura mare: Da bine, asta casă de om era?... Se poate mai mare risipă, mai mare bătaie de joc?... Astfel îi umbla gura de dimineață pănă-n sară și nici că mai obosea.

Ș-apoi era evlavioasă, scumpa mea mătușă, și cu Visul Maicii Domnului totdeauna în sân. Mai ales dimineața era cu inima plină de umilință, când se închina dinaintea iconostasului:

— Tatăl nostru carele ești în ceriuri, sfințească-se numele tău, facăse voia ta... Cioară, ardă-te-ar para focului, striga deodată în mijlocul rugăciunii, nu vezi colbul pe scrin?... Apoi sărind, ca o leoaică, în spatele slujnicei ce-i ieșea înainte, o lua de ureche și o vâra cu nasul în colb; și iar își urma închinăciunea: Precum în ceri așa și pe pământ; pânea noastră cea de toate zilele... etc.

Ciudat era că pentru a ocărî și a bate nu avea trebuință să-și iasă din fire, ca alți oameni. După o pereche de palme, date de exemplu în timpul mesei, ea mistuia tot așa de bine ca și când ar fi băut un pahar de apă răcoritoare. Ochii ei, stăpâniți de dorința de-a găsi totdeauna pricini, alergau necontenit prin colțuri, pe mobile și pe sub mobile, ca doar vor descoperi vreo ață de painjăn sau vreun lurcru cât de mic, care să nu fie la locul său, ș-atunci... vai ș-amar!...

Încetul cu încetul zâmbetul și voia bună periră din casa noastră, lumea umbla numai pe vrâful degetelor, vorbea numai la ureche, slugile fugeau pe-un cap; numai Ion Urdilă, în contra căruia se îndrepta cu deosebire ura mătușei mele, sta nedezlipit de pragul casei noastre. Eu unul abia așteptam ziua plecărei mele în străinătate spre a-mi urma studiile și a pune capăt vieții nesuferite ce duceam. Păn-atunci făceam toate chipurile să văd, cât se poate mai rar, pe iubita mea mătușă. Mă duceam pe la vecini, mă primblam călare prin țarină, mergeam la vânat sau la păscuit cu undița la iaz; dar, mai des decât oriunde, mergeam la iaz unde întâlneam pe Ilinca, o fată de suflet a morăriței, cu care-mi plăcea să stau de vorbă, nu doar c-aș fi iubit-o sau că m-ar fi iubit ea pe mine, ci pentru că era tânără și veselă, și eram prieteni din copilărie.

Neînțeles însă era că lui Ion Urdilă nu-i plăcea să mă vadă împreună cu Ilinca. Feliurite cuvinte găsea el, care de care mai nepotrivite, spre a mă împiedica să merg la moară; ba se temea să nu răcesc din cauza umezelei, ba, Doamne ferește, să nu mă-nec, tot vorbe fără temei, care-mi intrau pe-o ureche și-mi ieșeau pe cealaltă; iar eu, nebăgător de seamă cum eram, îmi puneam pălăria pe ceafă și mă duceam pușcă la moară. De la un timp observai că de câte ori mă întorceam de acolo, trebuia să întâlnesc pe Ion prin împrejurimi, făcându-și feliurite trebi, însă tot mai trist și mai slăbănogit îmi părea. Oare nu cumva?... gândii eu în mine... Ce vorbă!... Ar pute să-i fie bunic, nu tată!... E cu neputință. Astfel nășteau și pereau, rând pe rând, prepusurile în mintea mea.

Într-o zi coborându-mă, după obicei, la iaz, văzui pe Ilinca cum sta într-o mică luntre legată de mal. Atunci, fără să mă gândesc mai departe, sării în luntre, o desprinsei, și din două, trei lopeți, o dusei la adânc. Negreșit, n-am avut nici o precugetare când am făcut toate aceste, căci precum spusei nu iubeam pe Ilinca, nici ea nu mă iubea, ci eram numai ca niște buni tovarăși din copilărie... Dar acum, fiind așa aproape de dânsa, legănat pe fața apei, neauzind alt vuiet decât vuietul măcinișului, neavând alți marturi decât bâtlanii ce se roteau deasupra capetelor noastre, și colo sus soarele care ne îmbrățișa în razele lui, mărturisesc că eram mișcat... Da, eram mișcat, și încă atât de mult, încât nu puteam să deschid gura, să zic un cuvânt... Ce se petrecea în mine?... Nu știu!... Știu numai că aveam un fel de strângere de inimă și lucru ciudat gâceam că în acelaș timp și ea era cuprinsă de simțirea stranie ce mă turbura: și ea înțelegea că între noi e ceva care nu fusese mai înainte, că de astă dată sunase pentru noi o oară ce nu se mai asemăna cu celelalte, o oară care în șirul vieței noastre punea hotar între trecut și viitor; și toate aceste multe destăinuiri se preschimbau în sufletele noastre cu iuțeala fulgerului, parcă acum pentru întăia dată ne vedeam și ne pricepeam. Într-adevăr, mă uitam acum la Ilinca ca un om ce se trezește din somn, și nu mă dumeream cum de n-o văzusem tot astfel din capul locului, eu care o cunoșteam de atâția ani; cum de nu-i văzusem ochii cei mari și negri, talia subțire, părul cel frumos, care, despletit, i-ar fi atins genunchii, piciorușele cele mici, făcute la strug, pe care le dezmierda apa. Priveam, ce-i drept, cum apa le dezmierda, cum, geloasă parcă de privirile mele, tot mai mult le cuprindea; nu băgam de samă însă, în amețeala mea, că apa se revărsa în luntre peste margini, că luntrea, prea mică pentru a ne susține pe amândoi, încet, încet se scufunda, și împreună cu dânsa ne cufundam și noi... O Doamne! Iată-ne duși pănă la glezne, pănă la genunchi... eram pierduți... adâncul ne înghițea... Când, deodată, Ilinca își deschise brațele și se încleștă de mine. Era palidă ca moartea, sărmana, fără răsuflare, fără conștiință de sine; iar eu n-am grai să spun ce-mi fulgera creieri în acel moment suprem, în care vedeam pe de o parte că prăpastia mă soarbe, iar pe de alta, simțeam părul Ilincăi că-mi atinge obrazul, simțeam inima ei că bate peste a mea. Cugetele cele mai ciudate și mai contrare îmi năvăleau în minte, așa că nici acum nu pot să-mi dau samă ce mă stăpânea mai mult în acea clipită de cumpănă; frica de moarte, sau dragostea pentru Ilinca? Știu atâta că, deși vedeam moartea cu ochii, totuș, îmbrățișați cum eram, piept la piept, gură la gură, în cea dintăi și mai caldă mărturisire de dragoste, parcă-mi venea să strig: De-acum ce-mi pasă! Apoi ochii noștri se închiseră, buzele noastre se atunseră... și de aici înainte nu mai știu nimic, căci eram duși pe altă lume...

II[modifică]

Ne-am trezit în moară cu Ion Urdilă la căpătăiul nostru. El, care nu mă pierdea din ochi, m-a văzut când am sărit în luntre, când m-am cufundat în apă și într-o clipă ne-a scos pe amândoi. Sărmanul Urdilă!... Cum era de palid, cum i se bătea pieptul! Era mai spăriet decât noi înșine. Întruna își frângea mânile, se văicăra, ne scutura de apă, ne încălzea și tot nu-și mai venea în fire, deși ne vedea acum deplin sănătoși. Iar eu unul mă simțeam cuprins de-un fel de rușine față cu privirile lui mustrătoare, așa că, după ce m-am întors acasă, trei zile am stat închis în odaie, fără să mai dau ochii cu Ilinca. Eram într-o stare sufletească cu anevoie de lămurit. Parcă visasem un vis și-mi rămăsese, oarecum, inima împărțită în două; între dragostea către Ilinca și recunoștința către Ion care îmi scăpase viața. Însă de astă dată Ion căuta într-un chip cu totul vederat să mă depărteze de Ilinca.

— Cuconașule, îmi zicea el cu voace tristă și rugătoare, ce-ți bați capul după o biată fată de țăran?... Păcat și de d-ta și de dânsa. Ce-ar zice răposatul boierul nostru, dacă ar deschide ochii?... Las-o în plata lui Dumnezeu să-și caute de nevoi, că destule are, sărmana; n-o întoarce de la datina ei, că nici ea nu-i pentru d-ta, nici d-ta pentru dânsa; și-ar rămâne numai un suflet stricat pe lume, de ți-ar fi milă și d-tale.

— Ce-ți pasă de dânsa? ce drept ai asupra ei?... îi răspundeam eu cu cruzimea de inimă a unui tânăr neștiutor de durerile altora.

Ș-atunci Ion se încurca, îngăima vorbe fără noimă și ochii lui șterși păreau că se sting cu desăvârșire. Surpat acum din două părți de necontenitele bănuieli și urmăriri ale mătușei mele, care avea ideea fixă că el trebuie să fi furat multă avere de la tată-meu, cum și de gija ce purta pentru Ilinca, bietul Ion se usca văzând cu ochii; așa că zbârcit, spân, stricat de vărsat și pleș cum era, ajunsese de semăna cu o babă îmbrăcată în haine bărbătești.

Iată că într-una din zile mătușă-mea, care necontenit ferbea de necazul ce avea în contra hoțului celui mare, precum numea ea pe Ion Urdilă, intră ca o furtună în odaia lui și prinse să-i răscolească toate lucrurile, ca doar va da de urma averii furate. N-a rămas ladă, saltar, tureatcă de cizmă, astupătoare de sobă, unde să nu-și fi băgat mânile; și, de ce căuta mai mult, fără să găsească nimic, de ce ochii ei se încruntau, îi părea rău să vază întemeindu-se nevinovăția lui.

— Ha! strigă ea, galbănă ca șofranul, uitându-se țintă în ochii lui. Ești un om priceput d-ta!... știi ascunde!...

— Mulțămită lui Dumnezeu, răspunse Ion făcându-și cruce, în neamul Urdileștilor, pănă în ziua de astăzi, n-a fost nici un hoț, cuconiță.

— Așa!... Vra să zică, acum o iei pe mare; te fudulești cu neamurile, adause mătușica, la culmea furiei. Apoi să-ți arăt eu, măi badeo, cum știu plăti celui ce se obrăznicește cu mine, și... trosc... pleosc!... mâna ei greoaie lovi amândoi obraji nenorocitului Urdilă.

Asemenea lucru nu i se întâmplase în viață. Urdilă rămase împietrit, cu gura întredeschisă, fără să clipească măcar din ochi; iar ea, răcorită de ciuda ce clocotise într-însa atâta timp, ieși din odaie trântind ușa în urma ei. Atras de vuiet, intrai la Urdilă și-l văzui, sărmanul, stând încă în picioare nemișcat, cu privirea fixă, ca un om care nu-și poate da samă de cele ce i s-au întâmplat. Se cunoșteau încă pe obrajii lui urmele vinete ale degetelor ce i-au necinstit bătrânețele. Pătruns de milă, îl cuprinsei în brațe și-l sărutai pe amândoi obrajii, în locul unde a fost lovit.

— Ea te bate, eu te sărut! îi zisei cu vocea înduioșată.

Atunci ochii lui se umeziră și, pierzându-și puterile, el căzu sfâșiat pe un scaun.

— Iată ce mi-a fost dat să primesc la bătrâneță, zise el cu glas stins. Dar Dumnezeu nu m-a lăsa să port multă vreme astă rușine. În curând toate au să se sfârșească.

Mi se rupea inima, văzând lacrimile bătrânului nostru servitor. Un altul îndată ne-ar fi părăsit și s-ar fi dus în lume; dar Ion, cum era să se dezlipească de casa unde, după cum spunea el, a mâncat pâne și sare treizeci de ani de-a rândul, unde m-a văzut deschizând ochii pentru întăia dată la lumina soarelui, unde a îngropat pe bunii lui stăpâni; pe mama și pe tata!... Cum era el să se deprindă la bătrâneță să urce alte scări, să nu mai vază acei păreți văruiți, care-i vorbeau din trecut, acea grădină cu atâția copaci răsădiți de mâna lui, acel lung cerdac de jurîmprejurul casei, de unde tata, șezând la vorbă cu el, privea plugurile înșirate pe brazdă?... Toate aceste făceau parte din măruntaiele, din inima, din sufletul lui.

Așadar, Ion a rămas credincios locului de care-l legau atâtea amintiri; dar nu și-a purtat mult rușinea, căci îndată a și căzut la pat pentru a nu se mai scula. Cinci zile numai a zăcut; iar în ziua a cincea, cea din urmă a vieții lui, m-a rugat să opresc ceasornicul ce era în odaie și pe care se deprinsese să citească oarele.

— Nu vreau să mai știu vremea cum merge, îmi zise el cu aerul lui răbdător și hotărât la toate.

Apoi chemă pe o slujnică să deschidă o ladă veche brașovenească, ce sta într-un colț acoperită cu lăicere, și-i zise să scoată lucrurile din ea.

— Cu cămeșa asta, cusută de mâna Ilincăi, să mă îmbrăcați după ce-oi muri.

Iar ochii lui, lunecând de-a lungul firelor de altițe, cusute de mâna Ilincăi, destăinuiau o vederată turburare sufletească. Negreșit, își aducea el aminte de ceva, căci sta lung și cugeta, și încrețea din sprâncene parc-ar fi voit, în gândul lui, să lege prin acele fire ceea ce a fost cu ceea ce este, adică ambele capete ale vieții sale pământești. Apoi adause el după câteva momente de tăcere:

— Să-mi puneți hainele cele de postav negru, dăruite de boierul nostru, Dumnezeu să-l ierte, în anul când a răposat.

Eu unul stam uimit și ascultam cum Ion punea la cale cu limbă de moarte, toate cele privitoare la îngroparea lui. Era de mirare cu ce sânge răce spunea el care anume preot să-i citească prohodul, unde să i se așeze sicriul, ce icoană să i se puie pe piept, cui să i se împartă hainele lui: și cu cât mai mult spunea și intra în amănunte, cu atât fața lui se însenina; parcă-și ușura fruntea lui cea brăzdată de ani și-i înălța simțirile astfel, că el acum voios se pregătea pentru ultima călătorie.

Venise preotul să-i deie împărtășenia. În casă era cea mai adâncă tăcere. Un aer oarecum solemn, încărcat cu miros de tămâie, ne împresura și ne umplea de sfială; nimeni nu cuteza să sufle; însăși lumina zilei pătrundea nehotărâtă și tremurătoare prin perdelele de cit ale odăii, nevoind parcă să turbure sfințenia momentului; vedeam cu ochii cum abia mai pâlpâia, cum se desprindea de trupu-i slaba flacără a vieței; iar el stătea acum, tăcut și liniștit, ca un om ce și-a luat o grijă, și-și pironea vederile când pe-un obiect, când pe altul, sau se uita în deșert lung și pierdut, și din ce în ce ochii lui străluceau mai mult și se măreau, parcă vedeau tot mai departe, parcă senstrăinau din ale lumii... când, deodată, întinzând mâna spre mine, mă atrase lângă căpătăiul lui și-mi zice la ureche încet, foarte încet:

— Ilinca e fiica mea!... Te rog, cruț-o!

Atunci un fier ars îmi trecu prin inimă; iar el închise ochii pentru a nu-i mai deschide, și sufletul lui zbură spre plaiurile necunoscute, de unde cei duși nu se mai întorc. Nici azi nu pot uita acel moment în care Urdilă a murit sub ochii mei, descoperindu-mi taina inimii sale, moment în care am simțit adânc că s-a dus cel din urmă suflet prietenesc ce-mi mai rămăsese pe urma tată-meu, și care plutea încă asupră-mi ca o umbră proteguitoare.

Am plâns de-ajuns pe bietul Ion Urdilă și l-am îngropat cu toată cinstea cuvenită unui prieten al nostru, vechi și credincios, și a voit Dumnezeu ca ziua-i de înmormântare să fie caldă și senină ca inima lui: iar după ce mi-am uscat lacrimile, nemaiștiind ce să fac în casa părintească, unde rămăsesem fără părinți, sub un acoperemânt cu răutăcioasa de mătușă-mea, mă hotărâi să plec în străinătate. Dar cum să plec fără să văd pe Ilinca, să-i zic un rămas bun; și iarăș, cum să o văd, când acel rămas bun avea să fie pentru totdeauna? Ce să-i vorbesc?... Cum să o mângâi?... Căci acum nu-mi era de mine; eu trebuia, vrând-nevrând, să ascult cuvântul lui Ion; dar îmi era de dânsa, sărmana, care mă iubea la nebunie. O pot spune aceasta, fără să mă laud, căci o vedeam în toată ființa ei, felul cum se uita la mine, în tremurul ce o apuca când o prindeam de mână; iar în mine, o Doamne, simțeam o mare schimbare. Fie că vorbele lui Ion, rostite pe patul morții, făcuse întipărire asupra mea, fie că și eu aveam inima ciudată a celor care obicinuit fug de ce au la îndemână și aleargă după ceea ce nu pot avea; știu atâta că acum judecam lucrurile de altfel, înțelegeam cât de dreaptă era grija lui Ion și ce sfântă datorie aveam de a cruța pe nevinovata Ilincă. M-am dus deci la Ilinca hotărât să-i zic rămas bun și să curm orice legături mai departe cu dânsa. Dar se vede că aveam ceva înfricoșat în figura mea, căci, în momentul când deschisei ușa, Ilinca își pierdu cumpătul cu desăvârșire. Mă apropiai de dânsa cu o nespusă stângăcie, începui să-i îngân câteva cuvinte de dragoste, de neuitare, de curândă întoarcere și altele... dar ce falș sunau vorbele în gura mea! Aveam simțirea stranie a unui om prins într-o rețea din care nu știe cum să scape. Aș fi voit nici ei să-i fac vreun rău, nici eu să calc cuvântul lui Ion, adică să împac lucruri ce nu se pot împăca; și în această îndoită năzuință, fără să vreau jucam un rol fățarnic și mă simțeam oarecum înjosit față cu marea și netăgăduita iubire a Ilincăi. Pentru a pune dar capăt încurcăturei în care mă aflam, mă înarmai de tot curajul meu, o luai de mână și-i zisei Rămâi sănătoasă! hotărât, astă dată, să nu mai umblu pe căi piezișe, dându-i speranțe deșarte ce nu se puteau împlini, apoi cu pași bărbătești mă îndreptai spre ușă, pentru a-mi căuta de drum; când însă să trec pragul, fără voie, mă întorsei încă o dată spre dânsa, ș-atunci... Doamne sfinte, ce văzui!... Prin lacrimile ce-i străluceau în ochi văzui atâta durere ș-atâta desperare în sufletul ei, încât nu știu cum se-ntâmplă... dar deodată mă deșteptai în brațele ei. Lămurească cine poate, cum și prin ce minunne, s-a făcut această schimbare; eu unul voi spune numai că parc-un vârtej mi-a luat mințile și fără nici o conștiință de faptele mele, o strângeam acum la piept, o sărutam de nenumărate ori și-n gură și pe frunte și pe ochi și pe părul cel lung și negru care parcă ardea pe capul ei; iar ea, sărmana, era pierdută în brațele mele și fără nici o împotrivire, și eu, asemene eram pierdut, tremuram ca varga și nu mă mai puteam dezlipi de la sânul ei. O! ce mai rămas bun era și acesta! Unde mă mai gândeam acum la plecare! Unde erau stavilele ce se ridicase, așa de neînvinse, între mine și Ilinca?... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Însă, deodată în mijlocul farmecului ce mă cuprinse, o voace tainică îmi șopti la ureche: E fiica mea, te rog, cruț-o!

Ș-atunci, zguduit ca de un trăsnet în adâncul inimii, mă retrăsei iute din brațele ei și cu ochii spărieți mă uitai împrejur, ca și când un martur nevăzut ar fi venit să turbure dragostea noastră. Și doar nu eram decât noi doi; nimeni n-ar fi putut să o apere contra dorințelor mele însetate; nici ea însăși nu se apăra. Totuși, rămăsei în loc încremenit; o lumină mi se făcu dinaintea ochilor, care-mi dădu puterea de a mă stăpâni, sau, mai bine zicând, îmi nimici puterea de a mai dori... ș-atunci cu naivitate copilărească, de care îmi vine și-acum să râd, îi zisei:

— Ilinco, nu fi supărată pe mine! Am fost așa de amețit, că n-am știut ce fac. Iartă-mă, că n-am voit să-ți fac nici un rău! Rămâi sănătoasă!... La revedere!...

Apoi, de astă dată strângând-o de mână, o părăsii de-a binele și mă dusei acasă, unde mă aștepta trăsura cu caii înhămați.

O oară după aceea eram pe drum, cu capul mai răcorit și oarecum mulțămit de mine. Umbra lui Ion n-avea nimic a-mi bănui. Dar cu cât mă legăna mai mult trăsura în mersul ei regulat, întovărășit de sunetul monoton al clopotului de la oiște, cu atât mă cuprindea un fel de melancolie și mi se redeșteptau dorurile din urmă. Începui să mă uit îndărăpt, să măsur în gând distanța ce mă despărțea de Ilinca, și când de pe înălțimea unui dâmb, zării colo... departe, la orizont, satul nostru cu casa părintească, cu moara, cu Ilinca, care negreșit plângea și pe care cine știe când era s-o mai văd, îmi veni o așa durere în inimă, încât crezui să mă sfârșesc. De douăzeci de ori era să strig viziteului să întoarcă, însă de atâtea ori glasul mi se stinse în piept și trăsura mă ducea înainte... și nu știu de ce... mi se părea tot atât de nefiresc, și peste puterile mele, de a opri mersul trăsurii, precum mi-ar fi părut de a opri pământul în călătoria lui. Ursita, care mă lua înainte, era mai tare decât dragostea ce mă ținea din urmă.

Trecut-au la mijloc zile, săptămâni și ani, dus-am în străinătate o viață plină de furtuni, în mijlocul ispitelor ce întâlneam la fiecare pas și durerea mi se alină, căci timpul îndulcește totul, dar după ce-mi sfârșii studiile și se apropie oara întoarcerii în țară, dorul de-acasă mă încleștă de inimă cu așa tărie, încât, în nerăbdarea mea de a ajunge mai curând, aș fi voit să sorb depărtarea.

Mătușă-mea murise; eram acum în vârsta legiuită, prin urmare, singur stăpân pe averea părintească, aveam un titlu de știință în buzunar, ce-mi mai lipsea ca să fiu om deplin?... Însurătoarea... Da, însurătoarea!... Vine o oară în viața noastră, în care credem că asta-i tot ce ne rămâne de făcut. Acea oară se vede că sunase și pentru mine... Însă întrebarea era, cu cine?...

Atunci toate figurile femeiești ce întâlnisem în țară și în străinătate mi se înfățoșau în închipuire, le vedeam, la cercetam pe rând, dar, dintre toate, trebuie să mărturisesc că figura Ilincăi îmi părea mai frumoasă, mai atrăgătoare. Văzută din depărtarea copilăriei mele, avea un farmec poetic care întuneca pe celelalte. Ș-apoi ochi mari și negri ca dânsa n-avea nici una, nici chip așa de blând, nici inimă așa de bună... și adică de ce n-ar fi ea?... îmi șoptea un gând ascuns și sfiicios, care abie își făcea loc printre celelalte ce se-ncrucișau. S-au văzut regi luând păstorițe, și mie unuia, să-mi fie rușine să iau pe aceea care-mi place!... Auzi vorbă!...

Astfel de idei încolțeau pe nesimțite și prindeau rădăcină în mintea mea, și, deși nu pot zice că luasem hotărârea nestrămutată de a mă însura, totuș vedeam eu încotro mă duce valul. Bântuit de aceste gânduri, ajunsei în sfârșit acasă după mult drum și necaz, și când mă scoborâi din trăsură și prinsei să urc scările încunjurat de toate slugile ce-mi ieșise înainte spre întâmpinare, îmi simții inima bătând așa de tare, că abič de-mi puteam păstra cumpătul. Câte amintiri nu-mi deșteptau aceste locuri unde se răsfățase odinioară zburdalnica mea copilărie?...

Locurile erau tot acele, numai eu mă schimbasem. Eram acum om, în puterea cuvântului, dovadă semnele de respect și de supunere ce mi se dădeau din toate părțile; iar eu, urmărit de un singur gând, începui să vorbesc cu unii și cu alții despre cele petrecute în lipsa mea și tocmai la urmă, pentru a nu-mi trăda secretul, adusei vorba despre Ilinca.

— Ilinca?... îmi răspunse atunci o slugă dând din umere, n-o cunosc, n-am auzit.

— Cum n-o cunoști?... Fiica morăriții din sat.

— Mă iertați cuconașule; pe morar știm că-l cheamă Ilie și nu-i însurat.

Îmi veni atunci o grozavă strângere de inimă, dar mă stăpânii.

— Într-adevăr, d-ta n-ai de unde ști. Uitasem că în timpul mătușei mele slugile nu se prea învecheau la noi.

În acelaș moment văzui intrând pe poarta curții locuitorii satului, care veneau să ureze pe noul lor stăpân. Bătrânii înaintau în frunte, ținând unul un miel, altul o găină, altul o strachină cu ouă, pocloane ce mi se aduceau de bună venire. De pe la mijlocul curții ei își luară căciulile și se plecară adânc îndată ce mă zăriră; iar eu, fără să-i aștept prea mult, mă dusei grabnic între dânșii, dădui mâna cu cei mai bătrâni și-i întâmpinai cu cuvintele:

— Bine v-am găsit sănătoși, oameni buni!... Ce mai veste?...

— Bine-ați venit, cuconașule! Să trăiți la mulți ani! Între noi, pace bună.

Apoi ei îmi dădură pocloanele în primire și eu, la rândul meu, poruncii să li se împartă câteva vedre de vin. Eram fericit să mă văd, după atâția ani de înstrăinare, iarăși la locul de naștere, între ai mei. Iată, moș Nichifor, vechi vornic de sat, fruntaș cu patru boi, iată, moș Alăută, cimpoierul de la șezători și de la scrânciobe; iată, și moș Toma vânătorul, cel care mi-a pus întăi și-întăi ciubeica-n gură și pușca-n mână. Îi revedeam acum pe toți, însă mai albi, mai gârboviți de cum îi lăsasem la plecare; iar dintre rândurile lor, ici colea, lipsea câte unul, strâns de mâna lui Dumnezeu, după cum ziceau ei în limba lor câmpenească. Apoi, întorcându-mă iarăși la gândul ce mă stăpânea, îi întrebai de nevestele, de copiii, de ogoarele lor, și tot așa înainte pănă când după mult încunjur, ajunsei pe nesimțite la Ilinca.

— He!... Ilinca!... răpunse moș Toma vânătorul, să fiți sănătoși, cuconașule! cine știe unde i-or fi strălucind ochii. De cum ați plecat de la noi, a pribegit din sat și nime nu i-a mai dat de urmă.

— Se vede că nu prea trăia bine cu răposata mătușa d-voastră, Dumnezeu s-o ierte!... bagă de samă cimpoierul.

— C-o fi fost pricina asta sau altă pricină, Dumnezeu știe, adause moș Nichifor. De vrun bine, desigur, nu s-a dus ea de la noi. Am căutat-o multă vreme, să-i dau niște lucruri ce i-a lăsat, cu limbă de moarte, bietul Ion Urdilă, dar n-am găsit-o nicăiri. N-am putut măcar să aflu de mai trăiește sau nu.

Eu unul, nu mai întrebam nimic, nu mai auzeam nimic.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Aici Constantin tăcu, se uită lung la focul ce pâlpăia în sobă, apoi cu voace cam înecată urmă:

— S-au strecurat mulți ani de atunci, iubite prietene, încât am avut timpul să încărunțesc și în lunga mea holteie am mai iubit de vro trei, patru ori cu multă aprindere, de-mi părea că atunci iubesc întăiaș dată. Am avut chiar certe din pricina femeilor, am fost de două ori logodit, dar, precum vezi, am rămas holtei. Ideea însuratului nu m-a mai putut învinge. Însă toate aceste întâmplări și încurcături s-au șters, ca și cum n-ar fi fost, fără a-mi lăsa în amintire nici cea mai mică urmă. Singur chipul Ilincăi mi se înfățișează încă din când în când, dulce, poetic, ca un vis din copilărie. Hotărât lucru! Cea mai curată a mea simțire a fost pentru o fată de țăran.

Vezi, dar, că nu puteam să-ți spun această istorioară fără un pic de înduioșare, fiindcă prea se leagă de aproape cu trecutul vieții mele.

— Apoi, dacă-i așa, răspunse Gheorghie, nu mai puțin înduioșat, vei fi silit să asculți și tu o istorie din viața mea, mâni tot la oarele aceste, aici dinaintea focului. La revedere, pe mâne!...

La revedere!

(Convorbiri literare, anul XVII, nr. 4, 1 iulie 1883)