Ion Pățitul (1902)

 

Zice că a fost ce-a fost, că de n-ar fi fost, nu s-ar povesti... A fost un om și omul acela a avut trei feciori, toți trei vînători, știți de aceia, pe care nici cînd să nu-i întrebi: „Unde mergi?”, nici „De unde vii?”, că te spurcă.

Destul că odată, ca și de alte dăți s-au dus tustrei feciorii omului la vînat, și cît fu draga de ziuliță tot hăuliră prin cele hotroape, preste dealuri și preste văi, prin păduri și prin lunci, și nu vînară nimic. Drept că le și ieșise în cale cu gol o muiere, cînd porniră de acasă, și acela fu semn rău; ba încă o puseră păcatele să-i mai întrebe: „unde mergeți?” și aceasta fu un semn și mai rău pentru ei. Destul atîta, că ei toată ziua nu vînară nimica, dar nimica chiar! De cătră seară însă fratele cel mai mic nimeri o pasăre și o jupurli numai decît și o puse pe jar, ca, hămisiți de foame cum erau, baremi cîte odată să îmbuce unul. Dar cînd era pasărea friptă rumenă, de vrea să-și întindă mîna să o iee de pe jar, sbrr! o pasăre preste el. Era bag-sama soață la cea de pe jar și zburînd preste foc lovi cu ciocul pasărea cea friptă și aceea să ridică în văzduh și zbură dimpreună cu cea vie. Feciorul cel mai mic rămase înlemnit și cu gura căscată, cînd văzu, ce nu mai văzuse: să zboare pasărea friptă! Dar cel mai mare din frați zise: „Ce te mai miri atîta, năucule? Ce mai mare lucru este și acesta, ce-ți văzură acum ochii? Să auzi tu pățaniile lui Ion Pățitul, ai rămînea în veci cu gura căscată; că ăla apoi știu că a pățit, nu șagă!

— Ce-a pățit? întrebă fratele cel mezin.

— Tu du-te și-l întreabă, de-ți e voia să chiar știi!

Numai atîta-i trebui fratelui mezin, că îndată și luă pușca de-a umăr și hai la drum. Cei doi mai mari rămaseră uitîndu-se lung după el; gîndeau că el numai glumește. Dar, zău, el nu glumi, ci să duse tot după nas, întrebînd de Ion Pățitul. Multă vreme nu află nici o veste despre el. Cînd era însă ziua de Rusale, pe cînd să cîntă slujba mare în toate bisericile, iată că zărește pe o coastă un om arînd cu un bou roșu și cu o vacă neagră. Drumețul nostru merse ață la el.

— Bună ziua, bade!

— Bun e Cel de sus, fătul meu!

— Dar cum cutezi dumneata, să ari în o zi sfîntă ca ziua de azi, chiar cînd sînt popii în biserică?

— Așa vreau, dar tu, dacă ești așa de sfînt, de ce umbli acum pe dealuri, și nu te duci să bați mătănii la cei sfinți?

— D-apoi uite ce-am pățit cu o pasăre, și uite ce-au zis frații, să nu mă mir că mi-a zburat din mînă pasărea friptă gata, ci să mă mir de pățaniile lui Ion Pățitul; și acum eu mă duc pînă-oi da de urma lui, să-mi spună și mie pățaniile lui, să am de ce mă pocozi; nu m-ai știi îndrepta la el?

— Bine ai nimerit, voinice, zise plugarul cătră fecior, hai să ședem pe grindeiul plugului să-ți spun dar ce am pățit, că eu sînt Ion Pățitul, și povestesc la toți pățaniile mele, că cine a face ca mine, ca mine să pată!

Am fost, dragul badii, singur la părinți și mi-a rămas de la dînșii avuție, cît – nici de grof de eram – nu-mi putea rămînea mai multă. Apoi m-am însurat cu o fată, doară mai avută și decît mine, vorba celuia: bogatul la bogat trage, dar săracii ce s-o face?

Și cu drăguța de muiere trăii bine oleacă de vreme, așa un an-doi, pînă ce să îndrăci și prinse a da în lături. Atunci prinsei și eu a o mai dezmerda din palme, a o mai și fugări; destul că traiul cel bun s-a dus și cu el deodată vedeam cu ochii cum fuge și binele de la noi.

Odată cumpăr de la un fermecător un bici fermecat și-l pun în cui, la căpătîiul patului meu, să-l am la îndemînă, cînd voi avea lipsă de el. Muierea mea nu știa farmecul biciului, și numai nu plesnea de năcaz, că nu-i știe puterea. Să lua cu frumușelul pe lîngă mine, ca o mîță, mai azi cu o vorbă-două, mai mîne cu alta, pînă odată – fiind cam șumăn, îi spun, măgarul de mine, că iată cu biciul acesta în cine-i da, s-a face ce-i voi tu, numai să gîndești și să zici ce să se facă.

Atîta a fost deajuns drăguței mele de muiere.

A doua zi merg la plug cu slugile și ea rămîne acasă, să ne facă de gustare. Trece vremea gustării, dar dumneaei nu mai vine; noroc că ne rămăsese pită, de la prînz, cu ceva merinde uscată, pare că brînză ori slănină, am și uitat. Seara, cînd mergem cu plugurile acasă, hămisiți de foame, ea era după masă, cu drăguțul de după cap și cu biciul ăsta de-a umăr; – trăia zile albe, cu mîncări și băuturi alese. Eu, intrînd în casă, numai atîta mă scap de zic:

Unii lucră viile,
Alții beau vinurile!

Iar nevasta mea de după masă: pliosc! cu biciul în mine strigîndu-mi: „chi, cîne!”

Și din minuta aceea cîne am fost, un an de zile; nici pe lîngă casă nu mă suferea, da după mine cu ce-i cădea în mînă, cu despicături de lemn, cu pietrii, cu bruși, și mă lihăia ca pe cîne. Și cîne eram, ca toți cînii, numai cît eram cu pricepere de om. Văzînd cum stă lucrul, mă iau cu limba scoasă, du-te, du-te, mergeam în neștire, doară-doară va da cineva peste mine să mă omoare, gîndind că-s turbat. Dar gîndeai că-i făcătură! Nu mă întîlnii cu suflet de om, pînă ieșii la munte, unde apropiindu-mă de o turmă de oi – hai cînii ciobanilor după mine. Eu, cu toate că eram mai leșinat de foame, nu mă dădui lor, numai cîte una le dam și tot de-a dura să duceau pe coastă la vale. Dacă văzură păcurarii una ca asta, cei mai tineri hai cu bîtele la mine, să mă omenească. Un cioban mai bătrîn însă le zise: „Mă, dați-i pace, că tot cînii cei mai buni să pierd de stăpîni. Hai să-l ademenim doară l-om putea prinde și să-l legăm la noapte în hîța pe unde vine ursul la oi; că, de-i ceva cîne bun – va simți; de unde nu, l-a mînca ursul pe el mai întîi și ne scapă o oaie.” Așa și făcură; îmi dădură mămăligă – la care ei îi ziceau coleșe – și eu, leșinat de foame cum eram, prind a mînca fără teamă, după ce le auzisem și le pricepusem vorbele; apoi pun ei, drag doamne, mîna pe mine și mă prind și mă las să mă lege de stînă, unde m-au hrănit omenește cu zăr și cu mămăligă, și mă țin acolo legat pînă hăt de cătră seară. Atunci mă scot și mă duc de mă leagă de un cătuș în hîța ursului. Eu ostenit de cale cum eram, pun capul la pămînt și trag un puiuț de somn, ca un solgăbirău. Cînd mă deșteptai chiar venea cumătrul urs din staul cu un berbece mare în gură. Î-hî! gîndesc eu, ăsta-i cumătru, vine să-mi vîndă pielea la ciobani; de vor da ciobanii, că berbece nu-i, vai și amar de capul meu! Tac mulcom, iar cînd să treacă ursul pe lîngă mine, țup la el în spate, apoi lasă de s-a mai putut mișca! El căzu pe berbece, iar eu cu dinții încleștați la el după cap l-am călărit pînă dimineața. Mormăia el, nu-i vorbă, și se zvîrcolea, dar eu îmi gîndeam: ciobanii m-au săturat, barem atîta să le fac și eu, dacă pot, că apoi și mai bună omenie vor pune pe mine. Altcum greu tare nu-mi era de făcut aceea slujbă, că pînă-ntr-acele de somn mă săturasem.

Dimineața, cînd dau ciobanii oile în strungă să le mulgă, văd că berbecele nu-i; cei mai tineri prind a înjura, nu la urs, ci la mine, și a mă amenința, că îndată ce găta cu mulsul, vin la mine și mă omoară, de ce nu i-am trezit, cînd am zăpsit că vine ursul. Dar eu îmi gîndeam: omorîți voi pe dracul să vă ducă! După ce gătară de muls, hai toți cu ciomegele la mine, ba unul mai spulberat, chiar cu toporul. Dar cînd să apropiară și mă văzură în vîrful grămezii, dînd din coadă, în semn de bucurie, își făcură numai cruce și să repeziră toți după topoare, să omoare pe cumătrul. Eu li-l ținui, iar ei mi-l ospătară pînă să lăți ca o broască, rînjindu-și fălcile colțoase. Berbecele nu era mort, numai cît sîngera rău dintr-o rană, cum îl încolțise ursul. Ciobanii să pun și-l înjunghie, să nu se mai chinuiască, îl jupoaie de piele și-l frig tot-totuț. Las’ de n-am trăit și eu atunci de carne, ca un popă la ospăț! Din minuta aceea mă țineau – nu ca pe un cîne, ci ca pe un prieten al lor, pe care-l au mai drag. Eu încă, mai în toată noaptea le prindeam cîte ceva, mai cîte un om de omenie, mai cîte un lup, mai cîte un urs. Nu m-ar fi dat ciobanii pentru cît bine-i în lume! Un an deplin stătui la ei și eram gras și frumos. Dar la anul mă gîndii: fie cum va fi, cînele tot cîne rămîne! Mă luai într-o zi și mă dusei ață la jupîneasa mea acasă; gîndeam că doară-i va fi milă de mine și m-a face iar om. Dar cum mă zări pe fereastră, luă biciul și ieșind pe ușe afară: pliosc! „Du-te, hăram de pupăză ce ești tu!” Și din minuta aceea pupăză am fost un an de zile! Să-mi fac eu cuibul prin cele scorbure din ce-i mai hîd în lume! Îmi doream moartea, de rușinea ce mă mînca și de necazul la care am ajuns, din ceea ce fusesem; doar moartea fugea de mine, ca dracul de tămîie.

Într-o zi, stînd pe vîrful casei unui om, văd că acela spală grîu, apoi îl întinde pe verincă, înaintea casei să se uște și intră înlăuntru, te miri după ce. Eu mă reped din vîrful casei și tot îi împrăștiu grîul prin colb. Cînd iese omul afară, tot își află grîul noroi, că cum fusese ud, să prinsese colbul de el. Gîndeam că omul s-a ciudi și m-a împușca, de aceea nici nu zburai numai pînă-n vîrful casei lui. Dar pace! El se uita la mine, suci din cap și se puse și-și spălă grîul a doua oară, apoi îl întinse pe verincă mai aproape de ușa tinzii, intră în tindă și închise ușa. Eu mă repezii și-i împrăștiai grîul iară. Dar el cum văzu, ieși iar afară, îl spălă frumos a treia oară și-l întinse iar pe verincă chiar în tindă și se dete după ușa tinzii, care era deschisă. Eu nu-l văzui că mă pîndește, deci mersei și-i împrăștiai grîul a patra oară; dar o pății, că hoțul de om închise repede ușa tinzii și mă prinse. Las’ că atunci mi-a dat la palme peste cap, ba a voit chiar să-mi taie capul. M-a scăpat, însă, un băiat ce avea, că el atîta s-a scîncit, pînă m-a dat pe mîna lui. Las’ că băiatul acela m-a omenit: mi-a tăiat din aripi și din coadă, m-a legat cu un fir de ață de picior și hai cu mine pe drum, mînîndu-mă dindărăt cu joarda, ca pe un purcel. Toți copiii de pe uliță s-au strîns în jurul meu, toți voiau să mă aibă, dar mîncare niciunul nu-mi da, numai fliște. Din ce, din ce nu, numai văd că dă pricina între băieți, și prinzînd la păruială, uitară de mine. Eu atunci zbrr! ca glonțul mă aiept în sus și mă pun pe un pom înalt, iar ei rămîn cu gura căscată, uitîndu-se după mine, cel ce mă avuse-plîngea, ca țiganul, cînd și-a pierdut pipa. Eu dezlegai cu ciocul ațuca de la picior și zburai iar la nevasta mea acasă, gîndind că doară-doară i va fi milă de mine; s-a fi săturat de hajmandăul ei și m-a face iar om, să fim iar cum am mai fost; dar pace! Că ea, cum mă zări pe gard, pocni cu biciul după mine și zise: „Hîș, porumbașule!” Și în acea minută porumb m-am făcut. Am mulțămit lui Dumnezeu, că baremi sînt o pasăre curată; că Doamne, multă greață mă mai mîncase, pînă fui pupăză! Așa porumb am mai stat un an deplin; mi-am făcut cuibul între alți porumbi la o curte domnească, acolo mîncam grăunțe cît îmi lua pielea, și eram mîndru și frumos, cum e zicala, un porumb. Pe mulți ortaci de ai mei i-a tot prins stăpîna și i-a pus în frigare, dar de mine nu s-a putut apropia. Odată aud pe stăpîna zicînd cătră un băiat: Să-mi poți tu prinde porumbelul cel sur, mare, că-i mai gras decît eștia! Eu pricepui ce zice, iar după ce auzii pe băiat spunînd, că m-a prinde de pe culcuș după ce-a-nsera, zbîr! și nu mă oprii pînă la noi în sat. Acolo, mă pusei pe un gard la fereastra unui om. Acasă era numai muierea cu un copil ca de 7-8 ani și făcea mămăligă. Atunci m-a lovit dorul de mămăligă și după ce o gătă și-o puse pe cîrpător – pînă se duse în cămară să aducă brînză, eu zbor pe fereastră-n casă și iau toată mămăliga și zbor cu ea afară și o mănînc. După ce intră muierea-n casă află băiatul plîngînd, că uite o pasăre mîndră a venit și le-a furat mămăliga. Muierea-l mulcomi și se puse să facă altă mămăligă. După ce o gătă și pe aceea, o puse iar cu cîrpătorul pe masă și văzîndu-mă pe gard, își gîndi ea ceva, că ieși afară. Eu nu știam după ce iese, deci mă repezii să iau și mămăliga aceea. Dar o pății: dau să ies, dar nu putui, că muierea pusese un suman în fereastră și mă prinse bătîndu-mi penele:

„Mi-ai mîncat o mămăligă și ai vrut să-mi mai mînci una, dar linge-te pe buze, că acum oi mînca eu o tocană din tine, că ești gras, hoțule!”

Acu nu mai scap, gîndii în mine, dar copilul plînge: „nu tăia porumbul, mamă, dă-mi-l mie să mă joc cu el!” Și atîta stătu rasnă de mă-sa, pînă mă dete copilului. Bucuria lui, dar și a mea, că știam eu că de la copil mai lesne scap, decît de la mă-sa. Se jucă el cu mine, cît se jucă, prin cea ogradă; eu mă arătai blînd, vorba ăluia, blînd ca porumbul, și odată zbîr; din mîna lui. El rămase plîngînd, mumă-sa-l sfădia că de ce n-a lăsat-o să facă tocană din mine, iar eu eram sus în slava cerului, și de acolo mă uitam peste sat. Și văzui lucruri cunoscute; văzui pe muierea mea ieșind din crîșmă moartă de beată cu ștrengarul ei pe după cap, văzui casa mea toată desgrădită, toată spartă și cu ferestrele cîrpite cu hîrtie. Atunci eu zbrr! în casă la mine, prin ochii cei sparți de la fereastră. Casa era goală-goluță ca la golani, numai biciu în cui și nește zdrențe pe pat, de-mi era groază să mă uit la ele. Dar nu pierd vreme, mă reped la bici și zic „Om să fiu, cum am mai fost!” Și om m-am făcut, cum mă vezi, și am luat biciul în mînă și mi-am așteptat cumetrii. Ei și veniră îndată hăulind și tălălăind, ca bețivii. Mult se mirară, că oare cine le-a deschis ușa? Dar cînd mă zăriră în pragul ușii cu biciul în mînă, le sări beția din cap, de ai fi jurat că vin de la biserică, nu de la crîșmă. Eu, pliosc! cu biciul în ei și zic: „Cea, Bourean, ho, Surilă! Și în minuta aceea el se făcu bou breaz, cum îl vezi și ea vacă sură priană, după cum se vede. Din minuta aceea ar cu ei zi și noapte pînă mi-oi agonisi tot ce avusesem odată și ce mi-au prădat ei. Acu vezi de ce n-am nici zi de Rusale? Și în ziua de Paști am arat, că trebuie să știi că eu, care eram, odată bocotanul satului, azi n-am nimic decît boul ăsta și vaca asta; eu, care odată nu mă puteam înturna de stoguri și de clăi pe lîngă casă, acum am ajuns prin cumpătul muierii la vorba cîntecului:

Poți să sui în pod desculță,
Că nu t-i-mpunge-n grăunte;
În cămară-i
Ca și-afară;
Lîngă grajd și lîngă șură
Nu-i afla adunătură
Cît să ia un pai în gură!

Acu ți-am spus, voinice, pățaniile mele, du-te și le spune și tu altora, spune-le să nu-și arate toți dinții la muiere, de vreau să-i aibă; și cine m-a asculta, bine va umbla; cine va face ca mine, ca mine să pățească!

Zicînd aceste, Ion Pățitul se ridică de pe grindei, prinse coarnele plugului în mînă, pocni una din biciu și strigă: Ho, Surilă, cea, Bourean! și ară, ară și doară și azi ară, de nu cumva-i locul prea moale, după ploița de astă noapte. Iar voinicul nostru și-a luat rămas bun de la Ion Pățitul și mulțămindu-i de poveste s-a dus ață acasă. Frații l-au întrebat:

— Noa, dar dat-ai de Ion Pățitul?

— Dat!

— Și ce ți-a spus?

— Mergeți să vă spună și vouă, ori așteptați pînă mîine seară, c-acum nu mai pot de somn și de oboseală!