Ioaneș măsariul

Sari la navigare Sari la căutare
Ioaneș măsariul
de Ion Pop-Reteganul
Poveste auzită și scrisă în Bouțariul inferior.


A fost odată ce-a fost, că de n-ar fi fost, nu s-ar pomeni; așadară a fost într-un oraș un măsar, și era atît de sărac, de nu-i ardea nici focul în vatră, fiindcă nu avea lemne să pună pe el; lemne de lucru încă nu avea. Altcum era meșter harnic, banii cîți îi căpăta pentru lucru îi erau numai buni și nu chiar destui pentru vinars, că nu era gingaș, bea vinarsul și pe nespălate, ca și pe mîncate, noaptea ca și ziua și iarna ca și vara. Muierea lui se tot gîndi cum s-ar putea dezvăța bărbatul de la beutul fără cumpăt, cum l-ar putea aduce la brazdă bună să-și facă și ei nițică stare. În urmă-i plesnește ei ceva prin minte: „În pădure – cugetă ea – lemne ar avea destule pentru lucru, și ce-i mai frumos, nu e nici o crîșmă, acolo nu ar avea de unde să mai bea, acolo e de noi!” Deci se puse și într-o bună dimineață începe cam cu binișorul, știți, cum știu muierile cîteodată:

— Bărbate, dragul meu, știi tu ce am gîndit eu? Dar bărbatul, ca mulți bărbați, îi răspunde scurt și îndesat:

— Știu, dacă mi-i spune!

— Apoi să-ți spun dară:

M-am gîndit, că de noi ar fi mai bine în pădure, decît la oraș, că vezi tu, aici toată lumea cumpără lemne, și vezi tu, îs foc de scumpe, apoi nici bani nu prea avem să dăm pe cîte toate, cu deosebire de lemne o ducem chiar rău, mai ales tu cu măiestria ta, ai lipsă de lemne foarte multe!

— Bine zici, tu muiere; acolo ar fi de noi, lemne destule pentru lucru, eu aș tot lucra, iar tu ai asculta cum cîntă cucul... Și încă ceva, nu m-ai vedea beat veci pururea vecinică!

Se hotărăsc oamenii noștri și merg la pădure, își fac casă, și bărbatul începe a lucra. Și lucră el, mai una, mai alta, pînă odată zice nevestei:

— Noa, muiere, lucrurile cîte le am gata trebuie să le ducem la tîrg, să le vindem, eu merg deci cu ele la oraș, tu rămîi acasă să nu ne fure cineva ce avem prin casă.

Și merge măsariul nostru la tîrg, și vinde lucrurile toate pe bani rotunzi, dar vedeți dumneavoastră cum e banul rotund, se tot duce d-a dura; din mîna măsariului ajunseră unul după altul în mîna unei crîșmărițe, pînă rămîne măsariul mort de beat, și numai cu patru bănuți în pungă. Astfel merge el acasă. Văzînd muierea că bărbatu-său tot el a rămas, de îndreptare nici vorbă, începe a se văieta, că ea nu mai rămîne în pădure, că moare de frică și de urît.

Auzind măsariul de una ca asta, îi plesnește ceva prin minte:

— Tu muiere, eu nu știu ce-i frica și urîtul, trebuie deci să merg în lume, doară voi învăța și eu ce e frica și urîtul. Auzi dară, muiere, eu merg, sănătate bună! La astfel de oameni nu le e grea plecarea; cînd gîndesc, îndată pornesc. Așa făcu și Ioaneș, plecă d-acasă ca-ntr-o glumă, ca să nu mai vină în veci, iar muierea îi muri la o săptămînă de năcaz.

În calea lui nimerește Ioaneș într-un oraș și intră la o crîșmă, că merinde nu-și pusese, poate că nici nu avuse de unde, ori doară numai ca să fie mai ușor de cale.

— Bună ziua, jupîneasă!

— Sănătate bună! hai de șezi! și ian vedeți dumneavoastră cum mai schimbă oamenii vorba, pînă într-un tîrziu măsariul Ioaneș poftește mîncare și beutură tot în ales. Crîșmăreasa, voioasă, că o să se încarce de parale de la Ioaneș, începu a-i aduce tot fripturi și plăcinte și vin roșu, de și un împărat s-ar fi îndestulit. Și mîncă Ioaneș boierește și după ce se sătură bine, zise crîșmăriței un bogdaproste! Dar mîncările cele bune și beuturile cele alese nu se cumpără pe gospodi pomilui și drept aceea nici nu se pot vinde pe bogdaproste; crîșmărița cere bani, zicînd că de nu-i dă bani, ea îi va lua hainele! Dar Ioaneș nu știa ce-i frica și urîtul, el se întoarnă într-un picior în mijlocul casei, fluieră una în bătaie de joc și zice crîșmăriței:

— Auzi, leliță dragă, pe mine nu mă vei dezbrăca în veci, eu sînt Ioaneș măsariul, bani am patru bănuți, de gîndești că ți-s destui pentru mîncare și beutură, bine, de nu, du-mă la împăratul, eu numai pe el îl cunosc mai mare. Crîșmărița-l și duse înaintea împăratului, pîrîndu-l că a mîncat și a beut și acum nu voiește a plăti.

— De ce nu plătești socoata? întrebă împăratul.

— Dar cu ce s-o plătesc? răspunde Ioaneș.

— Cu bani.

— Dar eu nu am decît patru bănuți și jupîneasa zice că-i trebuiesc mai mulți, adică tocmai atîția cîți nu am eu.

— Apoi cum putuși tu cere mîncare și beutură, dacă ai știut că nu ai bani?

— Foarte lesne, am fost flămînd, domnia ei mi-a dat și eu am mîncat; mîncînd, mi-a venit sete și domniaiei mi-a dat și vin de am beut; domniaiei mi-a dat că avea de unde; acum cere, ce eu nu-i pot da, căci nu am de unde; domniaei numai aceea mi-a dat, ce a avut!

— Și cine ești tu de vorbești așa! întrebă împăratul.

— Eu sînt Ioaneș măsariul, am plecat de acasă să învăț ce e frica și urîtul.

— Și tu nu știi ce e frica și urîtul?

— Nu!

— Foarte bine, dacă vreai să știi ce e frica și urîtul, vei merge d-aci cale de două ceasuri, acolo am o cetate, oricîte cătane trimet, toate ni le face, nu știu cine, stan de piatră dacă vei ședea în cetatea aceea singur o noapte întreagă, apoi îți dau ce vei cere.

— Merg, bucuros, înălțate împărate, numai să-mi dai cărți de joc, mîncare și beutură, două scaune și-o masă și-un drot.

Toate i le dete împăratul și merse Ioaneș la cetatea aceea și intră înlăuntru și-și așeză masa și scaunele, își puse mîncare și beutură pe masă și hai la trai bun; tot mînca și bea și cînta, și, ca să nu-l prindă somnul, se juca singur în cărți. Cînd colo, cam cînd încep cocoșii a cînta de miezul nopții, începu a se auzi un zgomot prost prin podul cetății, dar Ioaneș nu se sperie, ci cînta fără grijă ca și cînd nu s-ar fi auzit nimica, și striga singur: mîncă Ioaneș, bea Ioaneș, cîntă Ioaneș, nu te teme, Ioaneș! Dar în pod era o zînă; ea era aceea care prefăcuse în piatră toate catanele împăratului; aceea lăsă mai întîi un picior să cadă din pod jos la Ioaneș. Acesta cum îl văzu, în loc să aibă ceva frică, să se sparie cum am zice, clătină din cap și zise zîmbind:

— Hm, bine-i, bine, grijește numai că ce vei strica tu, vei și plăti, eu nu plătesc pentru nime, că n-am bani!

După aceea slobozi zîna alt picior, Ioaneș iară-i spuse:

— Griji, că tu plătești, ce strici!

După aceea își slobozi zîna întreg corpul prin pod în jos și în urmă capul. Ioaneș însă nu pierdu curajul, legă întreg corpul zînei cu drotul primit de la împăratul și puse apoi zîna pe scaun lîngă masă zicînd:

— Vezi așa, o să am cu cine-mi petrece, ce să șed eu singur ca ursul în bîrloagă! Apoi o îmbie să mănînce și să bea cu el; ea însă nu se învoi; atunci Ioaneș îi trase o drăguță de palmă încît îndată învie, din moartă ce se făcuse. Apoi iar o îmbie Ioaneș la mîncare, dar ea nu primi, ce-i zise să ia cheile de pe părete.

— Eu să iau cheile? răspunse Ioaneș, niciodată! Nu de aceea m-a trimes pe mine împăratul, ca să stric cîte ceva pe-aci, ci să grijesc ca nici alții să nu strice! Văzînd zîna că Ioaneș nu o ascultă, luă ea cheile și zise cătră Ioaneș să o urmeze. Ioaneș nu se îmbie mult și merse fără frică după zînă pînă în pivniță. Acolo era o grămadă mare de bani de aramă.

— Ia-ți, îi zice zîna, ia-ți cîți vei voi și te du unde voiești! Dar el nu voi să ia nici un bănuț rău, zicînd:

— Pe mine nu m-a trimes împăratul să stric, ci să grijesc p-aici! într-altă pivniță erau numai bani de argint, taleri și husoși ca laptele de frumoși.

— Ia-ți de aci bani, cît chibzuiești că vei putea duce! zise zîna, dar Ioaneș nu primi nici unul, zicînd:

— Pe mine nu m-a trimes împăratul să stric, ci să grijesc p-aici! De-aci intrară în pivnița a treia: Doamne, ce frumsețe mai era aci! Era să cadă jos Ioaneș cînd văzu atîta bunătate: aur peste aur, galbini mîndri, noi, de parcă la soare te poți uita oleacă, dar la ei (ba) de loc; apoi adimanturi și pietrii scumpe și toate comorile împăraților din lume. Ioaneș gîndeai că tot cu de-acelea a umblat, așa se făcu a nu-i păsa de ele.

Iar începu zîna a-l îmbia să-și ia cît va voi el, dar el nu se atinse de comori, ci grăi cu dispreț:

— Nu am venit eu aici să stric ceva, ci să grijesc!

Atunci începură a cînta cocoșii de ziuă și zîna căzu jos moartă, apoi se făcu nevăzută. Ioaneș merse iar în casă, mai bău un pahar de vin și se culcă cu capul pe masă. În minutul acela s-au despietrificat toate cătanele și începură a-și face exercițiile chiar ca și în minutul cînd se pietrificaseră. Și ele stătuseră pietrificate vreo trei sute de ani unele, altele mai puțin, dar altele și mai mult.

O cătană, care era strajă la ușa împăratului, a auzit la cetatea cea pustiită un zgomot, ca și cînd multe regimente ar face acolo exercițiu și merse la împăratul și sculîndu-l, îi zise:

— Înălțate împărate, la cetatea cea părăsită se aude mare zgomot, parcă toate regimentele din lume fac exerciții, așa bat tobele, suflă trîmbițele, ba și pușcături am auzit.

Împăratul nu voi să creadă, ci-i dete o drăguță de palmă și-l împinse pe ușă afară.

Îndată după aceea intră o altă strajă la împăratul și-i spuse că zgomot mare se aude la cetatea cea părăsită; dar împăratul plăti cu bani mărunți și pe acesta ca și pe cel deîntîi.

După aceea mai veni un păzitor și spuse împăratului lămurit:

— Înălțate împărate! fă cu mine ce-i vrea, dar eu-ți spun verde că rău făcuși că pălmuiși pe ortacii mei; ei de bună seamă au auzit sunet de tobe și exercițiu la cetatea cea părăsită, că și eu l-am auzit și rog pe înălțatul împărat, să vie cu noi, să vadă ce poate să fie!

Împăratul se sculă cam a lene și destul de mînios, că i-au speriat somnul cu astfel de minciuni, căscă una mare, se scărpină în ceafă, se întinse o dată de-i pîrîiră toate oasele, apoi se îmbracă și merse cu hinteul la curtea cea părăsită. Dar soldații, adecă cătanele din cetatea cea părăsită nu voiră a-l primi, căci ei se mîntuiau cu aceea:

— Avem noi împărat aici în cetate, acum doarme, dar îndată o să se scoale! Numai cu mare greutate putu împăratul străbate pînă în cetate. Acolo află pe Ioaneș măsariul dormind cu capul pe masă de obosit ce era după munca de noapte.

Se minună însă tare împăratul cînd văzu cătane, ce fuseră pietrificate înainte cu trei sute de ani, acum făcînd exercițiul. Și dacă se sculă Ioaneș măsariul, merse împăratul și-i lăudă vitejia și curajul, îmbiindu-l cu fata și cu jumătate din împărăție. Dar Ioaneș nu primi nimic zicînd, că el nu se va însura, ba nici nu va sta locului, ci va tot umbla în lume, pînă va afla ce-i frica și urîtul.

Și s-a luat Ioaneș la drum și du-te, du-te, pînă ieși afară din lumea albă și ajunse în pădurea cea mare din lumea neagră. În pădure încă nu se opri, ci o luă de-a lungul și toată o călcă pînă ajunse la o căsuță, apoi intră-n lăuntru și se puse la foc. Nu așteptă însă mult înlăuntru și-i se ivi un bivol mic, care cu cît se apropia de el, se tot mărea și țipa atît de urît încît era să asurzească bietul Ioaneș; de bivolul acesta s-a spăriat și-a tulit-o la fugă văietîndu-se: „Vai de mine mor de frică și de urît!” Dar bivolul acela era dracul, care-l alunga dindărăpt, lovindu-l cu o lopată în dos.

Bietul Ioaneș a fugit pînă la curtea împăratului; i-a luat apoi fata și a căpătat jumătate din împărăție, și după moartea împăratului rămase împărat după cum e data. De multe ori-l întrebă împărăteasa de ce nu a luat-o numaidecît, după ce a făcut vitejia aceea, în cetatea cea părăsită, dar el totdeauna îi zicea:

— De nu mă lovea dracul cu lopata în dos și azi eram neînsurat! Și de atunci a rămas zicala: „Va tot umbla și cela de colo pînă colo și numai o dată l-a lovi dracul cu lopata-n dos, apoi grija mea-i de nu se va însura!” Și mă suii pe-o șea și v-o spusei așa; șeaua poate fu cam ruginoasă, dar și povestea mea cam mincinoasă!