Ioan I. Ciorănescu (Constantin-Stelian)

Ioan I. Ciorănescu de Constantin-Stelian

Nu putem scrie despre Ioan I. Ciorănescu fără a nu împleti printre rânduri și câteva amintiri personale — foarte puține, de altfel.

Când am debutat în literatură, — numai decât după război — printre primele reviste la care am publicat a fost și Foaia Tinerimii, publicația bilunara de sub conducerea actualului director al Vremii, d-l Vladimir Al. Donescu. În paginile acestei reviste, numele meu se întâlnea adesea cu acela al lui Nelu Ciorănescu, semnat mai totdeauna în josul unor poezii, care foarte adeseori se evidențiau printre celelalte versuri ale acelorași numere.

Prin anul 1923, am găsit tălmăcită o poezie a lui Bonard, Lăcusta; poezie redată magistral — după impresia de atunci — în urma căreia i-am trimis tălmăcitorului, lui Nelu Ciorănescu, sincere și colegiale felicitări. S-a crezut dator — poate din complezentă, să răspundă cu aceeași amabilitate.

Cu un an mai târziu, devenind studenți, ne-am întâlnit la București, la aceeași facultate, ne-am cunoscut și personal și ne-am legat prieteni dea binelea. Ca și poezia, sora acesteia, ftizia, îl îndrăgise, însă, tot pe atât de mult. Deși înalt și voinic — gras aproape — boala îl ruinase cu totul, încât arare ori venea la cursuri, pentru ca în anul al doilea, în 1926 să se interneze definitiv într-un sanatoriu, unde și-a dat și sufletul.

Fire de o sensibilitate și un activism excesiv, Ioan I. Ciorănescu era un poliglot precoce; afară de franceză și germană, pe care le cunoștea din liceu, învățase cu temei, singur, limbile italiană și engleză. Cunoștea, de asemenea, stenografia, încât întotdeauna se prezenta colegilor cu prelegerile profesorilor intacte, scrise cu o caligrafie ce presupunea o răbdare și un spirit de disciplină foarte rar.

Nu o odată l-am invidiat pentru aceste calități și i-am mărturisit admirația pe care o simțiam pentru om, ca și pentru poet.

Deși stins din viată in vârstă abia de douăzeci și unu de ani, mulțumită talentului și mintii sale arzătoare de-a fi veșnic în activitate, a lăsat în urmă-i un volum de povești versificate, pentru copii — premiat de editura Cartea Românească, tălmăcirea Estherei de Racine și a lui Macbeth de Shakespeare, o Antologie din lirica franceză, îndemânatic alcătuită și cu unele tălmăciri excelente și un volum de versuri originale, Vestiri — ultimele două postume.

Vom stărui puțin asupra volumului Vestiri pentru că aici vom întâlni mai mult din sufletul poetului prea timpuriu dispărut...

Întregul volum este străbătut de fiorul morții. Aproape că nu este poezie în care să nu fie prezentă ideea aceasta. Din atare punct de vedere, ni se pare că titlul acestei cărți ar fi fost și mai nimerit Prevestiri sau, chiar, Presimțiri.

Mai mult decât oricare alții, ftizicii au în mod permanent și lucid conștiința sfârșitului apropiat — chiar și în penultima clipă a expierii lor. Socotim foarte simptomatic și interesant un studiu psihologic asupra acestei categorii de bolnavi pentru sensibilitatea lor excesivă până la previziune și în special asupra poeților. Însăși lirica noastră ne-ar procura un material destul de bogat și printre fruntași, desigur, că s-ar afla și Ion I. Ciorănescu.

Volumul — prefațat cu multă pioșenie și drag de către d-l Tudor Vianu — se deschide cu poezia Ante Mortem, care, prin esența ei, apare ca uvertura întregii cărți, poezie scrisă numai cu patru zile de săvârșirea tânărului poet. Este întrebarea cea mai tragică cu o clipă înainte de plecarea definitivă în absolutul necunoscut; întrebarea căreia presupunerile nu fac altceva decât să mărească freamătul sufletesc din ultimele picături de viată rămasă:

    Cum poate fi? Cum poate fi?
    Spaimă sau zâmbet, noapte sau zi?
    Dracii-au să vină în convoi
    Cu cozi, cu copite, cu părul vâlvoi
    Și-au să răpească sufletul din noi?
    Trăi-vom decenii, și-un an și doi,
    Și-o zi, și-o clipă, și alta ...
                                      Și apoi?
    Apoi nici o clipă, iar timpul va trece.
    Din trupul cel rece, în sufletul rece.
    Ce-o să ne-ntâmpine oare prin aer?
    Trâmbițe sau chicot, cântec sau vaer?
    Ce vârstă sufletul va avea?
    Vârstă de om? Vârstă de stea?
    Vom fi palpabili? Vom fi stafii?
    Vom fi prin însăși moartea mai vii?
    Cum poate fi? Cum poate fi?

Totuși, față de restul volumului, poezia aceasta trădează cel mai intens chin sufletesc pe care poetul îl încearcă, cuprins de tenebrele neîndurătoare până la categorit în executarea unei prefaceri în neființă.

De aceea poezia Rugă de bolnav — una dintre cele mai alese realizări din volum — ne apare drept o legitimă consecință psihologică a unei atare stări, cu esența ei artistică:

     ...Afară-i senin, e soare, e vară,
     Pulsează o viață ritmică-afară,
     Și ea colorează obrazul meu pal
     Și-nlătură-acest decor de spital.
     Ah, Soră, nu poți să mă scoli din pat,
     Din crunta zăcere in care mă zbat?
     Mă du chiar pe brațe din geamăt, din vaer,
     Sub pomii ce-și clatină frunzele-n aer,
     Pe-o bancă pe care să simt că re-nviu,
     Să simt că nu-i încă acum prea târziu,
     Să treacă prin față-mi copii și femei,
     Să treacă prin față-mi viața cu ei,
     Să văd lângă mine răzorul cu flori,
     Să-mi sorb sănătatea de sute de ori,
     Să-nalț edificiu măreț pe ruine
     Și țipăt de viață să-nceapă din mine.

Când perspectiva morții proiectează mireasa lumii mai departe, poetul trădează o stare sufletească de un senin și o calmitate în-tr-adevăr tracică. La foarte putini dintre poeții noștri specificul românesc apare atât de evident caracteristic față de moarte, ca în versurile lui Ciorănescu. Cea mai elocventă din acest punct de vedere, ne pare poezia Moarte, în care integrarea în natură, ca substrat al simțirii poetului, este evidentă:

     Cu nepăsare moartea o aștept,
     Cu suflet neînfricoșat și rece,
     Căci steagul ei, când mi-l va-nfige-n piept
     Prefaceri mari atunci se vor petrece.
  ...Când n-am să simt că-n jur o viață nouă
     Continuă să clocote, să fiarbă,
     Am să renasc bând stropii reci de rouă
     Pe groapa mea, în fire mici de iarbă.
  ...Iar d-ar pieri și soare și pământ,
     Esența firii mele n-o să moară,
     Și-n fața lumii voi simți că sânt
     Ca-n viața ce trăii întâia oară.

Aproape în întregime această carte este închinată cântării morții. Din acest punct de vedere, este un volum unic în poezia românească. Chiar celelalte trei cicluri: Plâns înnecat, Desene pe nisip și Variațiuni, dedicate mai mult eroticei și pastelului sunt străbătute de același fior.

Majoritatea acestor poezii, însă, sunt pline de discreție, prezintă o notă de finețe și resemnare, însușiri care amintesc de pleiada poeților francezi A. de Regnier, Ed. Harocourt, Paul Fort, pe care Ciorănescu i-a cunoscut și din care a tălmăcit chiar.

Dacă acestea sunt caracteristicele de fond ale acestei poezii, prin care, precum vedem, autorul lor se poate diferenția și aduce un aport liricei noastre postbelice, forma versurilor lui Ioan I. Ciorănescu — în ce privește lexicul și expresia — este ceva mai prejos, privită prin prisma unui sever examen estetic. Totuși, așa cum sunt poeziile acestui tânăr, care a lăsat în urmă-i însemnată operă literară, la o vârstă când alții abia încep, merită o deosebită atenție. Lectura lor va constitui totdeauna — pentru cititor — mărturia unui suflet precoce care a știut să-și mărturisească în chip deosebit chinurile unei crude adolescente însetate de viată — și cel mai potrivit omagiu pentru înflorită ramură de sensibilitate scuturată cu prea mult devreme, înainte de a fi legat rodul pe care-l promitea.