Intim

Jump to navigation Jump to search
Intim
de Traian Demetrescu


5 Mai.

Mi se pare peste putință se găsesc cuvintele adevărate, cari să întrupeze starea mea sufletească din clipele acestea. Simt un fel de extaz vag, o muțenie de gânduri nehotărîte, o uimire confuză, ca într’o contemplațiune dulce înaintea unei icoane vechi, pe care ai păstrat-o în amintirea unei mume religioase.

Singurul lucru ce mi se deslușește clar, e că mă aflu departe de oraș. Sgomotul nu mă turbură ; numai ulița murdară, plină de praf, de copii anemici și de burgheze prozaice — uliță ce a răsfrânt ceva din tristețea ei in temperamentul meu. Mi-am luat rămas bun dela cărțile mele scumpe, am părăsit afaceri și prieteni, am fugit... departe.

Aici se trăește mai înțelept și mai liniștit. Mă ispitiâ zilnic nu știu ce nostalgie adâncă de singurătate, de odihnă, de uitare — nostalgie pe care mi-o aduce totdeauna cerul de Mai. Nebuniile, luptele și decepțiile vieții te adâncesc către dorința — după expresia sensibilului Goncourt — «de a te retrage de toți și de toate și de a te ascunde într’o singurătate sălbatică».

Și am plecat.

Drumul a fost un farmec : câmpii verzi — «raiuri de iarbă», după vorba plastică a țăranului, — văi adâncite în pace, dealuri cu înălțimi neturburate, ape, păduri, unde — întrebuințând cuvintele poetului Jean Rameau, «omul nu îndrăznește să vorbească cu voce tare, unde vorbele omenești sunt ca niște sacrilegii, unde abia poți să scoți câteva șoapte nearticulate de un lirism sălbatic, cum fac frații noștri cuminți: animalele».

Ciocârlii vesele sburau cântând, ipnotizate de soare, ca niște adoleșcenți fermecați de ochi de femei. Câte un cuc mângâia, cu monosilabele lui triste, singurătățile crângurilor. Această pasăre pribeagă, care își părăsește grija puilor în cuiburi străine, are ceva din natura singuraticilor.

Către asfințitul soarelui, am ajuns.

Deocamdată am căutat să mă împrietenesc cu câinii. Sunt foarte mulți: o societate de lătrători credincioși. Patria lor este curtea, de o întindere vastă, unde s’au născut și unde vor și muri. Înfățișarea mea le produce oarecare surprindere. Cei mai mici mă hămăie nervos ; cei mai bătrâni ridică spre mine priviri serioa’se și mândre. Le adresez tuturor cuvinte de simpatie și într’un minut mi se comunică aceeaș simțire prin mișcarea coadelor. Această mișcare mi se pare mai sinceră decât politețele noastre convenționale, uneori atât de ridicule.

Întreb dacă sunt și pisici.

Un țăran îmi răspunde cu un zâmbet ironic : «Alea sunt lighioane viclene». Cu toate acestea, plimbându-mă prin grădină, întâlnesc una de o rară frumusețe. Ai crede că e vreo descendinte din minunata rasă a pisicilor de Angora. Voesc s’o prind, mă apropiiu de ea blând, cu vorbe de prietenie. Ea fuge speriată. E o mizantropă.

Din grădină îmi lungesc privirea către o vale depărtată, odihnindu-mi-o pe orizontul albastru și liniștit. Și atunci îmi aduc aminte, ca de un cântec vechiu, de versurile simple și idilice ale uitatului Depărățeanu :

Mie dați-mi v'alea verde
Unde pierde
Omul negrele gândiri,
Unde-ți uiți de infamia
Și sclavia
Auritelor zidiri... .

Aproape de noptat, o ceată numeroasă de Țigani nomazi poposesc în apropiere de curte, pe o miriște verde. E o priveliște originală : bărbați cu plete negre sau albe, căzându-le

încurcate pe umeri și pe frunte ; femei sdrenturoase, murdare, unele tinere, cu ochi ispititori de înflăcărați, cu dinți ce au străluciri de zăpadă ; copii goi ; căruțe trase de mârtoage obosite și lihnite de foame ; câini legați de căruțe, răsuflând greoiu, cu limbile scoase ; și un amestec de vorbe, de țipete, de râsete - concert monstru, care avea o notă de poezie barbară.

Târziu, nu se mai auzia nimic. Se zăriau numai cele din urmă licăriri ale focurilor, in jurul cărora își preparase cina lor de seară. Acum dormiau, mulțumiți §i neturburați, unii sub corturi, alții pe pământ, cu fața spre stele.

6 Mai.

Ziua e noroasă, puțin rece. Întâia dimineață la țară, surprinde ca cea mai plăcută noutate. În locul uruiturilor de trăsuri și strigatelor dela oraș, n'auzi decât ciripirile păsărilor, sburând repezi pe la fereastră. Mă duc să văd Oltul, care trece aproape de sat, cale de trei minute. Vântul de câmp are o armonie ciudata. Dacă nu-l bagi în seamă, te supără ; dacă îl asculți cu atențiune, ți se pare un graiu vechiu, care ți-ar aduce aminte o poveste de demult, aproape uitată. Nu înțelegi ce spune, dar te mișcă. Vântul acesta evoacă vremuri pierdute, amintiri confuze.

Mă opresc în fața Oltului. El trece repede și mândru. Valurile lui au o vioiciune particulară, un ritm și o curgere ce-ți sugestionează ideia nestatorniciei. Se duc grăbite și nepăsătoare.

Pe malul dimpotrivă, ochii mi se afundă intr'o pădure deasă de sălcii. Aud triluri de privighetori și freamăte de crengi pletoase.

De departe vine un fel de sonoritate vagă, ca o muzică a tăcerii. După amiază amicul meu... hotărește să mergem la vânătoare. In totdeauna am dezaprobat această crudă distrac-țiune a omului. Mi se pare o crimă, aspra căreia bietele animale aruncă o tăcere supremă, ca o iertare generoasă.

Pe drum îmi aduc aminte de frumoasa poveste a lui Tur-gheneff: Potărnichea, și de mărturisirea lui Lamartine, în care se vede mila și afecta poetului pentru nevinovatele păsări.

Amicul meu însă e un bun vânător și mai ales e departe de a se înduioșa de asemenea pietăți... poetice.

In mai puțin de o oră, cad moarte zece prepelițe. Unele expiră sub ochii mei. Sunt atins ca de moartea unor iluzii scumpe, ca de pierderea unor zile fericite... Dar aceea ce mă mișcă mai profund, este un biet cintez. Se așezase pe o ramură subțire. Deodată cade la pământ in grâu. Cu o clipă înainte începuse să cânte. Cântecul acesta fusese ca o rugăciune de moarte.

Seara m’am dus să vizitez pătulul porumbeilor, păsări cari au ciocuri trandafirii, ca niște guri de fecioare. E un popor întreg de porumbiei și porumbițe albe, totdeauna sentimentali. Porumbițele au un aer delicat și virginal. Ele îmi amintesc pe unele domnișoare de pension, pe cari le iubiam în anii mei de student. E atâta asemănare între o porumbiță și o domnișoară de pension ... când e nevinovată !... Capetele acestor copile mi-au rămas în memorie, ca niște pastele blonde. «On esf poursuivi toute sa vie des tetes de jeunes filles qu’on a vues â seize ans», zice Ernest Renan, filozoful care a trăit atât de mult printre femei și preoți.

8 Mai.

Camera mea are o înfățișare de cochetărie modestă. Abia de câteva zile o locuesc, și cu toate acestea m’am familiarizat cu ea, ca și cum aș fi cunoscut-o de ani întregi. E luminoasă, largă și curată. Dela fereastră zăresc o parte din sat și câmpia ce se pierde în nesfârșitul zării. Privind-o, mă gândesc la camera mea din oraș, și pare c’o văd, cu perenii ei posomoriși și reci.

O ! anii mei petrecuți în această veche și sărăcăcioasă locuință părintească!... O poemă dureroasă, pe care am tipărit-o în muțenia păreȘilor.

Aici sunt ca un paj uitat într’un castel. Pereții aceștia nu-mi spun nimic. Pereții unei case vechi au o limbă tăcută, pe care o înțeleg cei singuratici. Nimic nu este mai expresiv ca zidurile unei ruine. Cine nu rămâne uimit și pe gânduri in fața lor !

Cât m’au impresionat de dureros bordeiele țăranilor... Aceste vizuini de pământ au o înfățișare de mizerie sfâșietoare.

Ele sunt ca niște monumente de umilință și sărăciei... Ele cuprind întreaga epopee de suferință și degradare a proletarilor în opinci. Nimic nu protestează cu o putere de justiție socială mai înaltă in contra palatelor exploatatorilor, ca aceste îngrozitoare cuiburi de mizerie !

Dinaintea lor am înțeles mai adânc visul acelor idealiști generoși, cari plăzmuesc omeniri viitoare mai fericite și mai bune !...

Pe masa care scriu am câteva volume din operele marilor scriitori socialiști. Știința, logica, dar mai ales altruismul lor, m'au cucerit de mult. Acești oameni au ceva de profeți, de vizionari sublimi.

Mă gândesc pios la toți acei oameni iluștri, cari au visat fiecare o lume nouă. Mizeriile și suferințele acestei omeniri bătrâne i-au îngrozit. Și fiecare au croit sisteme economice, plăzmuiri sociale, in care răul să nu mai poată intră.

Ei îmi par ca niște creatori, preocupați de acelaș etern ideal : fericirea !

Neliniștit de asemenea gânduri m’am dus pe câmp să recitesc câteva pagini din Schopenhauer. Curiozitate psihologică : voesc să văd ce impresie îmi va face acest filozof în singurătatea unei câmpii de țară, unde mă simt atât de liniștit. De câtevâ zile încep să simt instinctul de a trăi manifestându-și vechile lui puteri, pe care un fel de diletantism rafinat de filozofie tristă începuse să-l slăbească.

Natura e plină de voluptate : caldă și somnoroasă. In apropiere de un copac, unde m'am oprit să citesc, paște un cal. E slab, i se văd coastele, mănâncă rar, cu silă, are un aer de suferinfă, care te înduioșează, te atrage. Pentru cei cari au suferit, chiar durerea unui animal are nu știu ce farmec de atracțiune mută. Și cei ce sufer, se cunosc de mult: sunt frați.

Calul ridică spre mine ochii — doi ochi bolnavi, de o melancolie profundă, umbriți de o rezignație dulce. Mă privește și nu dă nici un semn de spaimă, sau de surprindere. De sigur a înțeles că nu sunt un om rău. M'apropiiu și-1 mângâiu pe frunte, pe gât, pe pântec, îi vorbesc ca unui copil în leagăn. Ochii lui încep să exprime o mulțumire ușoară — acea plăcere dulce și binefăcătoare pe care o simte orice ființă sub farmecul unei mângâieri.

Acest cal slab, bolnav, uitat, poate că n'a primit în toată vieața lui decât lovituri de bice, înjurături grosolane. Durerea de a nu fi fost niciodată iubit și mângâiat e poate cea mai grozavă durere.

Și printr’o ciudată iluzie, mi se pare, că mângâind pe acest nenorocit animal, cineva mă mângâie pe mine. Totdeauna am simtit adânc nevoia unei îngrijiri delicate, unei afecțiuni sincere, setea unei atmosferi de sărutări, de consolări, de bunătate. Vieața ar fi dulce, dacă ne-am iubi totdeauna. Iubirea ne face mai buni. Golul nepăsării, frigul lipsei de mângâiere, care mă înconjură uneori, mă întunecă, mă îndeamnă către o mizantropie eternă.

Unele mume, femei simple, crescute în prejudițiile familiilor burgheze, socotesc afecția maternă, prea mult arătată către copil, drept o rușine. «Aceasta îl râsgâie». Și totdeauna, iubirea lor către copii e închisă, discretă, adeseaori rece. Sărutările lor sunt rari. Când am văzut un copil sărutat de mama lui, cu toată dragostea ei largă, necalculată, am simțit în mine nostalgii de sărutări materne, dureroase de adânci. Și cu cât mă pierd în aceste reflexii, îmi reazim capul pe coama calului. El stă liniștit și blând. In singurătatea nesfârșită a câmpului, suntem ca doi prieteni nenorociți cari ne iubim.

10 Mai.

Făcând o călătorie de plăcere într’un orășel depe marginea Dunării, am trecut prin comuna Islaz — locul unde s'a proclamat revoluția dela 1848. Insera. Un vânt rece și puternic clătină grânele verzi, dând câmpului aspectul unei mări înfuriate. In aer se împrăștia un miros fraged de salcâmi înfloriți.

In uruitura monotonă a trăsurii, cugetam la nemuritorii luptători ai Revoluției. Numele lor îmi sunau în memorie ca niște silabe dintr'o rugăciune cântată. Sonoritatea lor avea ceva sfânt.

La o cârciumă, un cimpoier cântă o doină de o melancolie uimitoare.

Seara m’am oprit în orășelul M., cu intențiunea de a mă plimbă a doua zi pe Dunăre, până la Nicopoli.

Aci întâlnesc o frumoasă Daneză, pe care am cunoscut-o, acum cinci ani, în casa unui ziarist din București, ce-mi eră prieten.

Eră aceeaș figură veselă, simpatică, cu deosebirea că trecuse peste treizeci de ani — vârstă care începe să întristeze pe femei.

Am mâncat, am băut și am râs împreună. Este ceva interesant în natura acestei femei, care-și tarifează sărutările cu nepăsarea cu care un băcan își vinde icrele. Aci, de o expansiune copilărească, aci, posomorită ca un eremit. Schimbătoare aproape la fiecare moment, ea atrage ochii unui observator, ca un fenomen psihic ciudat. O îndelungă pasiune alcoolică o predispune uneori către deliruri ușoare. Atunci plânge, devine de o blândețe copilărească, și vorbește pios de muma ei.

Îi plac parfumurile. Măsuța ei este plină de cele mai felurite și scumpe parfumuri. Le aspiră cu un fel de nesațiu bolnăvicios. Într’însele găsește o voluptate bizară, care îi dă sensațiuni de extazuri lubrice, sau ceva asemănător cu somnul băutorilor de hașiș.

Are o creștere îngrijită și iubește poeznle triste. I-am recitat «L’hiver» de Râul Ponchon, o poezie atât de profundă în simplicitatea ei, ale cărei strofe par niște suspine rimate.

Dela sărutări nebune, trece brusc la un desgust amar; alte ori vorbește de amoruri mistice. Și printre mângâieri de femeie rafinată și spasme isterice, brutale, îmi povestiâ ado-leșcența ei — o adolescentă îngrozitor de voioasă.

Spre dimineață căzuse într’unul din acele somnuri bestiale, pe cari le-a descris atât de bine poetul Charles Baudelaire în versurile sale erotice. Fără să simtă, i-am sărutat, o mână care atârnă pe marginea patului și am ieșit în vârful picioarelor, ca dintr’o biserică unde s’ar fi citit o rugăciune tristă.

12 Mai.

Subt praful de raze ale soarelui, Dunărea lunecă liniștit spre Mare. Pare că tăinuește cu vremea, tovarășa ei veche. Are o culoare de argint strălucitor și curge cu o îm-lădiere leneșe. Și e de o fermecătoare atracțiune pentru qeî visători și singuratici.

Însoțit de doi prieteni, m’am pus într’o luntre, destinată să ne ducă la Nicopoli.

Plutirea pe apă îmi umple sufletul de o reverie vagă, îmi dă sensațiunea unei vieji noi și dulci. E un fel de uitare, de vis, în această legănare, abiâ simțită.

Orașul Nicopoli vine așezat pe dealuri și pe văi. Casele au un aspect de sărăcie și bătrânețe, ulițele sunt murdare, și peste tot domnește o inerte, o fristete de cimitir părăsit.

Călare pe un măgar slab și care avea nu știu ce aer de pesimism ridicul, am urcat dealurile ce conduceau la faimoasa cetate a Nicopolului. Geamiile în ruine, dărâmăturile zidurilor, fărâmăturile ruginite de ghiulele, șanțurile adânci evocau luptele sângeroase cari avură loc aci în anul 1877 și părea că schițează în aer pastele colorate cu sânge și fum.

Niciodată nu m’a cuprins mai adânc groaza răsboaielor, ca în mijlocul acestei cetăți în ruină. In depărtare ochiul predomnia câmpii întinse și păduri, cari păreau pictate pe fundul albastru al orizontului. Și ușor, de o monotonie duioasă, s’auziâ un cor de femei turcoaice, însoțit de sunetul barbar al daralei, pe măsura unor lovituri ritmice.

Aceea ce m’a impresionat mai mult, au fost locuitorii turci. Pentru prima oară vedeam strânși la un loc atât de mulți. Stau grupuri, grupuri, prin cafenele, prin cârciumi, pe strade, fumând, vorbind rar, adânciți în calmul lor oriental. Câțivâ m’au uimit prin frumusețea ochilor lor negri, de o melancolie liniștită, înduioșetori de triști.

Alții, strânși pe capul unei luntre, ascultau o bandă de lăutari, privind tăcuți luciul mlădios al Dunării. Eră un tablou care te opriâ în loc. Figurile lor palide, pozele lor de tembeli visători, maneaua cântată prelung și plângător, păreau înfășurate într’o umbră de orientalism misterios, neturburat de rafinamentele civilizațiunii. In acest calm, în această lenevie molatecă, senină, în aceste cântece monotone și somnoroase, eu citiam înțelesul unei filozofii sceptice.

A-ți închide porțile minții la năvala gândurilor, a-ți umple imaginațiunea cu un neant de visuri nehotărîte, ușoare, a privi curgerea vremei cu seninătatea și nepăsarea de suflet a unui animal stupid și rezignat, pentru acești oameni, este poate cel mai firesc deliciu de a gustă vieața, privind-o ca pe un etern nimic...

M’am reîntors noaptea. Nopțile de primăvară au un parfum de iubire, au adieri ce sunt ca niște mângâieri misterioase ; ele deșteaptă amintiri de fericiri uitate, și în tăcerea lor îți place să șoptești nume de femei.

Din pulberea schinteetoare a stelelor se eteriza o lumină tainică, o lumină de vis, colorând valurile din jur cu o paliditate ușoară, și înfășură într’o umbră tristă tot ce nu putea străbate ochiul. Nu s’auzia decât cadența lopeților și un suspin imens, ieșit din adâncimile depărtărilor...

Arborii depe mal, pe cari abia îi zăriam, luau înfățișarea unor nebuni, cari ridicau brațele, în deliruri, către cer. Câte o pasăre singuratică trecea repede pe deasupra apei și-i auziam fâlfâitul aripelor.

Tăceam.

Natura, în timpul nopții, are un caracter filozofic, e ca o educatoare de conștiințe și sensibilități. Singur, în mijlocul ei, găsești cel mai neturburat prilej de a coborî înăuntrul sufletului. Ești ca într’un templu uriaș, unde ai intrat să te confesezi către tine însuți.

Mai 13.

Ce schimbătoare e sensibilitatea omenească!... Dar poate tocmai în această varietate a sensațiunilor noastre constă farmecul existenței, fără de care vieața ar fi de o monotonie îngrozitoare.

M’am întors la țară cu un fond de optimism, pe care speram să-l păstrez multă vreme. In timpul zilei am citit și am fumat ca un sultan fericit. Plutia în aer o lene de vară care aduce visuri dulci și calde...

Niciodată n’am simțit mai nesățios instinctul de a trăi. Aveam în suflet nu știu ce inocență și naivitate de copil.

Către seară, m’am dus pe câmp. Sunetul clopotului din sat s’auzia strident și vag... Și mă oprii, trist, înmărmurindu-mi privirile în apusul care se coloră cu o lumină murindă.

Vibrațiunea acestui clopot se răspândește, subt melancolia amurgului, ca un plâns depărtat, străin, duios... Singurătatea se umple de o armonie sfântă, ce îmi străbate sufletul ca un parfum de moarte.

Ideia nestatorniciei vieții mă neliniștește ca totdeauna. Pământul pe care îl calc îmi amintește că-i aparțin și că, odată acoperit subt țărână, e uitare, n’a fost nimic !...

Nimic !... nimic !... pare că suspină clopotul din sat ! Nimic !... nimic !... citesc în agonia razelor din apus... Neînțelesul vieții îmi apare dureros de ironic. Minciuna existenței noastre, deșertăciunea iluziilor și luptelor pentru traiu mă îngrozesc ca un mormânt deschis.

Într’o zi nu voiu mai fi, iar natura va rămâne aceeaș: frumoasă, liniștită, nepăsătoape!

Și pentru întâia oară simții un fel de ură adâncă contra acestei naturi, aducându-mi aminte de versurile, de un pesimism atât de mândru, ale poetului Alfred de Vigny:

Vivez, froide nature, et revivez sans cesse,
Vous ne recrevrez pas un cri d'amour de moi!

Intru în casă și deschid volumul lui Sully Prudhomme (Stances et Poemes). Intre o inimă omenească și poetul ei cel mai intim există o prietenie discretă, o înțelegere delicată, care te mângâie adeseori de trivialitățile și durerile vieții. Noi nu iubim decât pe acei poeți cari se apropie mai mult de simțirile și cugetările noastre. În ei ne găsim întru câtva pe noi.

Deschid la întâmplare volumul și citesc:

Ici-bas tous les lilas meurent,
Tous Les chants des oiseaux sont courts;
Je rêve aux étés qui demeurent
Toujours...

Ici-bas les levres effleurent
Sans rien laisser de leur velours:
Je rêve aux baisers qui demeurent
Toujours ...

Ici-bas tous les hommes pleurent
Leurs amitiés ou leurs amours;
Je rêve aux couples qui demeurent
Toujours...

Prin fereastra deschisă coboară o pace maiestoasă, și un vânt ușor aduce, din când în când, miros de iarbă.

Iar aceste versuri, recitate în gând, mă mișcă, mă uimesc, sub puterea unei melancolii nesfârșite. Cuvântul acela, atât de banal, atât de simplu : totdeauna, capătă un înțeles mai profund decât orice cuvânt omenesc ; pare un suspin monstru ; izbucnind din pieptul acestei umanități trecătoare, fragile, de o clipă. Și crearea acestui cuvânt: totdeauna, nu este cel mai absurd, cel mai înșelător? Și cu toate aceste nu-l întrebuințăm mereu în mărturisirile noastre de iubire, în jurămintele noastre de prietenie, în planurile noastre de aspirațiuni, de iluzii ?

Vai ! ce deriziune !... Pentruca să trăim, avem atâta trebuință de a ne amăgi !...

15 Mai.

Cerul e de un albastru curat, ideal. E un cer care atrage ochii, îi fascinează, resfrânge în suflet ceva din seninătatea lui blândă. Depărtările lui melancolice îți smulg confesiuni mute, se fac confidentele tale, și le spui prin extazuri îndelungi, aproape inconștiente, mărturisiri pe cari le-ai ținut ascunse o vieață întreagă. Acest cer pare că îți imaterializează ființa; are un farmec mistic, ceva care s’ar defini printr’o muzică vagă...

Mă duc în arie — o curte vastă, plină cu iarbă — unde un cioban tânăr păzește vitele «boierului». Doresc să-l cunosc. Este adevărat că în cadrul sublim al naturii oamenii îmi par ca niște icoane monstruoase. Dar un cioban are ceva din sinceritatea și liniștea unui animal, ceeace îi dă o superioritate asupra oamenilor.

M’apropiiu de el. E sărăcăcios îmbrăcat, dar părul lui sălbatic, negru, căzut undulător pe umeri, îi idealizează figura. Are obrajii bronzați, ochii negri, fără expresie, blajini, ca ai unui vițel; gâtul viguros, pieptul plin, brațele legate într’o musculatură puternică. Ai crede că în această făptură calmă, virilă, nu e o fibră de nervi. In sufletul lui nu încolțește nici o umbră de dorință, de vis, de sensațiune. E liniștit, e senin, e blând, ca și cerul.

Obișnuit de mic copil cu natura, el o privește nepăsător, și nu-i aduce un murmur de admirațiune sau de uimire. El o iubește tăcut, fără fraze, și s'ar despărți de ea cu greu.

Intru în vorbă cu el. Îl întreb dacă știe carte, dacă îi plac fetele, dacă trăește mulțumit și altele. Îmi răspunde scurt, uneori surprinzător de cuminte.

Convorbirea cu ciobanul mă farmecă. Ea îmi arată cât e de dulce și de folositoare vorba cu un țăran înțelept și sobru și îmi amintește discuțiunjle ridicule, artificiale, banale, cari turbură atmosferele orașelor, ca niște sgomote atât de deșerte.

Îi ofer țigări și mi le primește cu plăcere ; apoi începe să-mi cânte din caval.

E un artist. Cântecele lui au o duioșie care te leagănă și îți deșteaptă amintiri de voluptate. Îl ascult uimit. Câte un bou ridică capul și se uită melancolic spre noi.

De aci pornim împreună pe câmp, în apropiere de o fântână. Fântânele, la țară, au farmec poetic.

Spre neașteptata mea plăcere, întâlnesc o societate de copii. Sunt patru: Bucur, Criu, Ion, Radu, toți păzitori de cai. Ne facem șase.

Una din marile plăceri ale singurătății este și tăcerea. Aci vorba e un sgomot supărător, aci mintea găsește o odihnă binefăcătoare. Cu toate acestea copiii au un limbagiu care încântă și interesează. Familiaritatea lor mă face să zâmbesc cu o naivitate sinceră.

Se uită la mine cu atenție, mă întreabă cum mă chiamă: numele meu li se pare bizar; unul îmi ia ochelarii, îi pune pe nas, ceilalți râd cu hohot, așa de comunicativ...

Petrec ca la un teatru.

Nimic însă nu-i surprinde mai mult ca figurile colorate din «Gil-Blas illusté» pe care îl aveam în buzunar. Aceste portrete în ochii lor au o însemnătate uimitoare. Li se par minuni. De abia pot să-mi potolesc râsul. Văzând doi inși cari se sărută, ei esclamă: «Uite cum se giugiulesc!» în fața unui velocipedist, adaugă: «Umblă călare pe un cal de fier» ...

Le dau tutun. Fumează cu o pasiune ce ar revoltă pe marele Tolstoi. E singurul lor vițiu ; o distracțiune de singurătate și mizerie. În schimb, îmi fac servicii: îmi aduc apă rece în urcior și îmi culeg flori. Îmi povestesc despre lupii «din zăvoiul de peste Olt», și îmi zic «vere» cu o intimitate nespus de dulce.

Și în clipele acelea mi se pare că sunt și eu un copil nevinovat, bun, naiv, ca și ei.

17 Mai.

Privesc prin fereastră fundul de dealuri care se ivește într'o perspectivă aburoasă, sub melancolia depărtărilor albastre. E cald și liniște.

Mă simt ademenit de gânduri leneșe. Pacea și singurătatea încep să mă neliniștească. Ele îmi par ca niște armistițiuri, cari îmi prevestesc lupte viitoare mai crude decât cele cari le-am îndurat.

În totdeauna m’am îndoit de liniștea și fericirea cea mai sigură. O nenorocire, o decepție, o turburare cât de adâncă, mă găsesc mai prevenit decât fericirea cea mai mică. O iluzie nouă, o speranță, un vis de noroc, mă turbură. Deziluziile și scepticismul îmi sunt prieteni vechi; cu ei trăesc mai liniștit.

Să mă fi născut oare blazat, cu o «rană în suflet?» Iată o întrebare la care n’aș putea răspunde așa de lesne. Dar știu că în lupta vieții am venit puțin înarmat. De sigur n’a fost să fac parte dintre învingători.

Și nu este oare marea cauză a nemulțumirii, a îndoielii, a tristeții noastre, tocmai acest dezacord între natura noastră prea fină, prea rafinată, prea bună, și natura mediului, adeseori grosolană, egoistă și rea?

Firește : această analiză este de un domeniu prea personal, pentru a putea fi generalizată. Cu toate acestea cine știe dacă ea nu rezumă psihologia unor cazuri izolate, cari alcătuesc acea familie a învinșilor de timpuriu.

Pentru a înlătură această intimă analiză, am trecut râul, ca să mă împrietenesc cu singurătatea pădurilor. Intru, puțin sfios, pe subt o boltă de stejari bătrâni, și simt un fel de religiozitate de templu. M’afund liniștit pe cărări așternute cu covoare de frunze. E o tăcere care îți umple sufletul de un extaz, ce te fură. Peste tot: o sălbăticie măreață ce te face să visezi la vremuri primitive, biblice. Din când în când un fâlfâit de aripi, un țipăt de pasăre, căderea unei crengi uscate înfiorează o clipă odihna maiestoasă a copacilor.

Niciodată n’am putut să-mi definesc bine sensațiunile pe care le simt in singurătatea unei păduri. Ele sunt prea adânci prea tainice, și mi se pare peste putință a le analiză, a le notă în vibrațiunea lor adevărată. Un pictor poate că le-ar traduce prin culori; un muzicant, prin sunete; cuvintele le-ar falsifică. E un fel de părăsire, ceva ca o ispitire ușoară de mizantropie; o groază și un tirît adânc de tot ce e lume sgomotoasă și banală ; și evocarea unor figuri de femei iubite, în amurgul palid al amintirilor. Apoi: o uimire dulce* o liniște de suflet profundă — uitare ...

Ca niște note dintr’un cântec vechiu, ca niște adieri de poezie virgiliană, pare că pădurea îmi șoptește aceste versuri din dulcele Eminescu:

O! rămâi, rămâi la mine,
Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate,
Numai eu știu să le-ascult;

In al umbrei întuneric
Te asemăn unui prinț
Ce se uită-adânc în ape
Cu ochi negri și cuminți...

18 Mai.

Azi am sfârșit, pe malul apei, ultimele pagini din «Manon Lescaut». Recitiam acest cap de operă al lui Prevost, după zece ani. Când l-am citit pentru întâia oară eram student — cu iluzii și idealuri...

Și cum rămăsesem pe gânduri, mi se părea că apa îmi vorbește: «Nu te miră, tinerel... Intru câtvă, orice om este un des Qriettx și orice femeie o Manon Lescaut. Nu crede în statornicia pasiunilor, ele sunt ca și apele: trec.

«Idealurile se visează, nu se găsesc. Iubirea e cea mai serioasă afacerfe a vieții, dar femeile au discreditat-o puțin.

«Inima e ca un instrument: lasă să cânte cu ea orice femeie. Numai bagă de seamă să fie o artistă; o profană ți-o va sfărâmă.

«Știu că te turbură mult faptul că Manon înșelă, pentru bani, pe des Grieux, cel mai pasionat suflet de amant. Dar ce vrei ? Luxul l-ați creat tot voi oamenii, el s'a transmis ca un simț adânc, din generațiune în generațiune, și bietelor femei le vine greu să se lipsească de el. Fii sigur, dacă inimile voastre ar fi de metal, femeile v’ar cere să le prefaceți în ... bani.

«Cu toate acestea nu te desgustâ de iubire, iubește 1 Gloria cea mai mare nu prețuește cât o clipă de iubire.

«Și nu te îndoi un moment: iubirea este cea mai serioasă afacere a vieții».

Așâ îmi vorbiâ apa. Mi se părea o ciudată elocință: ironică și rece, ca și ea.

Când m’am întors acasă, am zărit lângă jghiabul unei fântâni o țărancă și un flăcău sărutându-se. M’am ascuns după buruieni să-i privesc. îmbrățișările lor erau lungi, de foc. S’au despărțit, șoptindu-și ceva.

Acești oameni se iubesc. Amorul lor e simplu, ca și ei.

Și sunt fericiți, poate tocmai pentrucă nu înțeleg ce e fericirea.

19 Mai.

Florile pe cari le-am cules stau veștejite pe masa mea de lucru. Eră un frumos buchet de trandafiri albi — o poemă de petale.

Paliditatea lor seamănă cu figurile unor copile anemice. Lumina soarelui, străbătând printr'un transparent verde, res-frânge asupra lor o umbră sfioasă și tristă, care le dă un înțeles de deșertăciune, de mormânt... Am cugetat adeseaori că s’ar putea scrie o iuteresantă și frumoasă carte: «Psihologia florilor». Un observator genial și pacient ar descoperi în ele un sistem nervos, o sensibilitate a lor.

Am băgat de seamă că florile de seră au o tristeță discretă, languroasă, ca niște ochi de femei cari au plâns. Să provie aceasta din cauza lipsei de soare, de atmosferă liberă? Sensitivele sunt ca niște inimi cari tremură și sufer, subt atingeri brutale. Floarea trebuie să fie susceptibilă ipnotis-mului, dacă se întoarce mereu după astrul zilei. Zorelele, cari își deschid petalele numai în zori și le închid în timpul soarelui, poate că au o afecțiune misterioasă pentru luceafărul dimineții, căruia numai lui își desfac sânul lor virginal. Nalba de câmp, cu florile ei mari și pembe, cu trupul ei înalt și mlădios, are în timpul serii o paliditate de o finețe morbidă. Se impresioneză ea, așâ cum trebuie să se impresioneze o floare, de acea melancolie vagă pe care o împrăștie amurgul ?

In general, lucrurile mi s’au părut că exprimă dureri și melancolii aproape omenești. Ca și cum aceste corpuri inerte ar avea un suflet. O cruce de biserică veche, înclinată într'o parte, un dulap cu cărți acoperite de praf și de fire de păiajen; un arbore tăiat, zăcând cu crengile întinse pe pământ; frunzele cari se scutură, toamna; o icoană cu zugrăveala ștearsă, atârnată în odaia unei familii de săraci, o casă dărâmată; o candelă de mormânt, neagră de fum ; etc. sunt atâtea lucruri cari au aspectul lor de tristețe particulară, ca și niște figuri omenești.

Heine a concretizat această impresie într'o sensațiune tristă a odoratului: «Lumea are parfumul unor viorele uscate».

Această tristeță nesfârșită, care se exală aproape din toate lucrurile din natură, a desvoltat adânc în mine simțul pietății și al iubirii. Intre lucrurile din natură și inima mea sunt legături atât de profunde, încât nu rareori o frunză căzând, un buchet de flori veștede, m’au făcut să sufer mult.

De sigur, o mare parte din pesimismul unui om provine și din această excesivă sensibilitate față de lucrurile din natură. Din această cauză, adeseori, sensibilitatea atinge un grad de desvoltare aproape maladiv.

Acei cari privesc totul cu o desăvârșită nepăsare, izbutesc să-și ferească, conștiința și sensibilitatea de multe simțiri cari turbură și fac să sufere. Aceștia poate că traduc mai înțelept visul vieții. A căută să analizezi, să înțelegi, să iubești prea mult lucrurile din natură, sunt poate cauzele cele mai directe ale multora din durerile noastre. 22 Mai. m deschis fereastra și privesc cum plouă. Dealurile, ce se zăresc în depărtare, par învălite într’un zăbranic plumburiu.

îmi place mult ploaia. Ea are o armonie a ei, un cântec particular, care te predispune către gânduri. In nopțile de toamnă s’aseamănă cu o jale, cu un plâns omenesc.

Mă gândesc și fumez necontenit. Țigarea e un tovarăș de singurătate, și fumul ei are o retorică: Totul e fum!...

Marele Tolstoi vorbește rău de țigare și numește obiceiul fumatului o plăcere vițioasă. Vestitele sale articole asupra alcoolului și tutunului au provocat răspunsuri admirabile, cum e de exemplu acela al lui Dumas-fils. Scriitorul rus afirmă că fumatul adoarme conștiința. Ei, da! pentru aceasta iubesc țigarea.

Am simțit totdeauna un fel de recunoștință, de iubire pentru lucrurile cari îmi procură mângâieri.

Rousseau, în Confesiuni, ne spune că îmbrățișâ arborii și plângeâ, când se depărtâ de ei. îi erau mai scumpi decât oamenii, cari l-au făcut să sufere atât de mult.

Este adevărat că abuzul alcoolului poate deveni periculos, dar fumatul nu este un vițiu atât de grozav, pentru a fi imoral, chiar întrebuințat fără măsură. Chimicii ne dovedesc că tutunul conține otravă, dar visătorii afirmă că această otravă e dulce.

Am convenit că adoarme puțin conștiința. Și nu este aceasta o calitate? Dar nu sunt în vieață minute când avem nevoie de uitare, de adormire, de ceva care să ne întrerupă raportul dintre conștiința noastră și realitatea dureroasă a vieții?

Noaptea, târziu, a început o furtună. Cerul se întunecă,, întinderile depărtate cu dealuri în fund, iau un aspect sumbru ; și ca un geamăt surd, venit din adâncimi necunoscute, s’aude glasul confuz al Oltului, vuetul pădurilor din apropiere.

Pare o orgă uriașe ps’almodiind un imn de mânie.

Simt tremurări de spaimă — o spaimă de copil, cum le aveam odinioară, într’o cameră întunecoasă, când mama mă deslipiâ dela sânul ei. O! am avut totdeauna atâta nevoie de sânul unei mume!...

Furtuna aceasta are încă -o putere de evocație, ca unele pagini din genialele scrieri ale lui Dostoevschi. Ea îmi amintește figura simpatică și bolnăvicioasă a unei Germane, pe care am cunoscut-o în casa unui prieten. Citise mult, vorbiâ. puțin, era străină în țara noastră și cântă la clavir cu o rară, măestrie.

Am auzit-o o singură dată cântând L’orage de Weber — armonie imitativă, unde s’aude căderea ploii, urletul vântului și rugăciunea sfioasă a unui păstor. E o cascadă de note, aci, de o sonoritate puternică, sgomotoasă; aci, de o delicateță blândă, de o tristeță mistică.

Am înțeles atunci că nimic nu tălmăcește mai adânc sufletul omenesc ca muzica. Furtuna lui Weber nu eră chiar povestea acelui suflet de femeie pribeagă și atât de nenorocită ?

24 Mai.

De dimineață am fost sculat de sgomotul unei trăsuri trasă de patru cai cu clopote. Un prieten, dintr’un sat vecin, însoțit de un tânăr necunoscut, venise să mă vadă. Am hotărît să dejunăm împreună. Prietenul meu are un spirit viu și glumeț. De câteori îl întâlnesc trebuie să râd. Eu iubesc mult pe acei cari mă fac să râd.

Despre tânărul necunoscut aflai că abia de o săptămână. ieșise dintr’un ospiciu de sănătate. Grafie unei serioase îngrijiri a doctorului, se tămăduise puțin. I se recomandase liniște și distracții.

îl privii cu atenție: nebunii mă interesează mai mult decât oamenii cuminți. Erâ tăcut, palid, și avea uneori gesturi de o stângăcie bruscă și nervoasă. Câte odată își rezemă fruntea de mână și suspină lung. Aveâ ochii albaștri, mari, plini de o tristeță turburată.

După dejun am vorbit despre femei. El a cântat câtevâ romanțe vechi, cu o voce puternică și tremurătoare. Apoi m’a rugat să-i recitesc versuri. I-am recitat:

O! mamă, dulce mamă, din negură de vremi,
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi...

de Eminescu ; și

«A fost, a fost... încep tușind
Poveștile bătrâne,
A fost, a fost, zic, povestind
Ieri dor, poveste mâne.

de Teodor Șerbănescu.

Mi-a mângâiat părul cu mâna și s’a uitat la mine dulce.

Seara au plecat.

Târziu, m’am dus pe câmp, urmat de Cerber, un câine bătrân, care mă însoțește în toate plimbările mele singuratice.

Nopțile de Mai au o suavitate feminină. Stelele tremură ca niște ochi voluptoși; luna are melancolia unui profil de poet; iar vântul, ce vine din depărtările câmpului, aduce miros de fân cosit.

Niciodată nu simt mai adânc singurătatea sufletului ca în nopțile acestea.

Și uneori farmecul lacrimilor mă înduioșează, ca amintirea unui cântec de leagăn...

Sensație ciudată!... pe care poetul Haraucourt a exprimat-o într’un vers admirabil:

Mot qui pleure tout seul quand les nuits sont trop belles...

27 Mai.

Ami, je suis la Solitude! pare că îmi șoptește, în fiecare zi, singurătatea, cu care m’am obișnuit ca cu o iubită de demult. Și acest simplu vers din vestita «Noapte de Decemvrie» a lui Müsset, amintit în aceste locuri tihnite și sălbătice, câștigă o tristeță ce te înclină către un extaz, către un plâns sfâșietor... Atinge sensibilitatea în fibrele ei cele mai fine, cele mai delicate ...

Obosit de sgomot, rănit de decepții, sufletul nostru dorește adeseori exilul unei singurătăți eterne. Dar mai târziu chiar această singurătate devine o durere.

Un mediu social aspru înăbușește aspirațiunile și sentimentalismul unui suflet superior și nobil, neocazionându-i mijloacele de a le manifestă. Intre acel suflet și mediul social se stabilește un dezacord trist.

Din potrivă într’o singurătate liniștită și blândă, sufletul redevine încrezător, iluzionist, și resimte nevoia de a-și înaripa vechile lui aspirațiuni. Ei bine, această influență a singurătății nu crează o nouă îndoială, o nouă temere, pentru pierderea acelorași aspirațiuni ?

lată în adevăr ce încerc de câtva timp aici.

In lupta grea a existenței începusem să mă obișnuesc cu lipsa iluziilor și-mi adormisem sufletul sub paza unui scepticism înțelept. Retras în singurătate, simt plăcerea de a rea-trăi cu vechile mele iluzii. Știu bine că le voiu pierde din nou —și tocmai această prevedere ia fondul unei dureri, de care încep să mă tem.

Și a avea cât de puține iluzii nu este una din înțelepciu-nile vieții ?

28 Mai.

Adeseori mă simt uimit sub tăcerea ce predomnește colțul acesta de natură, mai ales în orele triste, când cele depe urmă raze ale zilei se sting. E o tăcere atât de adâncă, încât ai putea s’auzi ecoul unui suspin, cum zice așâ de poetic marele Flaubert. Această tăcere îmi inspiră o educațiune sentimentală. Ea este ca o lecție filozofică, ce mă învață a-mi exila sufletul în propria lui tăcere, pentru a-1 feri de trivialitățile și răutatea existenței exterioare.

Această tăcere îmi amintește încă unele frunți de cugetători, unii ochi de femei, în cari se lămurește, în mod vag, o. liniște senină, sub care se ascund adâncimi de suflet necunoscute.

Când mă obișnuesc prea mult cu ea, pare că împrumut ceva din sălbăticia și profunditatea ei. Are nu știu ce asemănare cu somnul copilăriei, aromit sub farmecul basmelor; sau cu somnul morții, umbrit de aripele eternității...

De câțiva ani, mă gândesc ore întregi, aproape în fiecare zi, la fericire și la moarte. Una mă face sceptic, cealaltă trist.

Aici, în acest colț intim de singurătate, uitasem moartea, crezându-mă fericit.

Fericit, cum ? Nu caut să mi-o lămuresc; pentru fericire nu sunt cuvinte; dar mi-am dat seama că în mine simțul de liniște, de cugetare, de iubire simplă și singuratică, fiind mult desvoltat, mă face inaccesibil lumii și mișcărilor din orașe. Și a reintra din această tăcere iarăși în lume, e o durere mare.

4 Iunie

Am pornit, cu fața în soare, cu părul în vânt, însoțit de un ciomag lung — o creangă de anin — pe malul apei pe câmp, prin grâu, pretutindeni. E un elan, un amestec de entuziasm, de adorațiune, de recunoștință, pe care aș voi să-l arăt naturii, ca o mărturisire de iubire nețărmurită. Și simt, ca un puternic simț- al eredității, transmis de cine știe câte generațiuni, o adorațiune de ceruri, de păduri, de ape, de liniște — în care am crezut totdeodată că s’as-cunde umbra mea de fericire pământească...

Apele îmi șoptesc aiurări de ducă, nostalgii de depărtări > vântul îmi aduce miros de păduri, visuri de codru, de singurătăți necunoscute; pasările se urmăresc amorezate, cu ci-ripiri vesele; un pitpalac suspină ascuns în grâu; cerul îmi zâmbește cu surâsuri albastre; soarele îmi înflăcărează obrajii...

Din vreme în vreme, mă odihnesc pe pământ, mă întind pe el, îl ating cu capul, închid ochii, visez...

Fac proiecte nebune : hotărăsc să nu mai revin în lume, să rămân aci totdeauna lângă iubita mea natură!

întind brațele, ca și cum aș voi s'o îmbrățișez adânc, și cu buzele ce-mi tremură îi șoptesc cu un glas duios, smuls din tot sufletul meu : te iubesc... te iubesc ...

Obosit de umblet, m’am abătut într'o cârciumă din sat — încăpere cu patru păreți murdari și afumați, cu tavanul scund făcut din bârne, prin ale căror unghiuri păiajenii și-au țesut pânzele lor viclene. La o masă rotundă și soioasă, un țăran bea rachiu dintr'o oală, ^cuipă des și silnic, fumează dintr’o lulea aproape stinsă,, și vorbește din când în când singur. Cămașa abia i se mai ține pe umeri, e sdrențuită și nespălată; părul ii cade încurcat pe frunte, iar in ochi ii lucește ciudat o rază slabă de conștiință, care ii luminează puțin întunericul vieții. E o figură de proletar, îndobitocită de beție și de mizerie. M’așez deoparte să-l privesc și să-l ascult.

Cârciumarul îmi spune la ureche: «Un stricat, domnule ! Un bătut de Dumnezeu !... Un leneș!... nu muncește... își bate nevasta ... și bea toată ziua»...

Ah ! cârciumarul acesta moralist mă revoltă !

Bețivul vorbiâ: «Hei!... aș fi fost de mult la cimitir, dacă n'aș bea !... Beau, ca să uit... ca să-mi ard sufletul... Știu eu că copiii îmi plâng la ușile străinilor... Dar ce să facă? S’o îndură Dumnezeu de ei!... Eu m’am ticăloșit... Beau ca să uit... Altfel aș fi fost de mult la cimitir» ...

Cuvintele acestui demoștenit mă atingeau ca o poveste plângător șoptită. Ele îmi evocau poema umiliților, ale căror vieți alcătuesc un lung șir de muncă, nevoi de sărăcie. In simplitatea lor de amară, ele păreau ca o dureroasă pagină din istoria neagră a poporului desmoștenit și exploatat. M'am sculat să plec și ridicând ochii către bețiv îl văzui plângând. Ca și cum îmi înțelesese gândurile mele de pietate mută.

10 Iunie.

Pe malul Oltului, spre seară. Se lasă o pace blândă și tristă, ceva ca liniștea dinăuntrul unei biserici vechi. Chiar apa curge mai leneș, pare că se înmlădiază ca un braț voluptos pe sub umbra adormită a sălciilor. Se aude piyi-tura cristalină a privighetorilor ; flueratul lung, tremurător, ca un solo de jale, al turturelelor; basul monoton al boului de baltă și un cuc singuratic silabisându-și numele. Luna plină se ridică încet, dând singurătății un farmec de pustiu virgin.

La douăzeci de pași de mine, o țărancă, mânându-și două vaci sătule de iarbă, se oprește pe mal, cercetând un drum de trecere prin apă.

îi înțeleg gândul: vrea să-și ducă vitele în zăvoiul depe celălalt mal. Și spre surprinderea ochilor mei nerușinați, privesc cum își desprinde betele, apoi fusta și ridicându-și cămașa până la sân, intră după vaci în apă. Oricât mă silesc să văd mai bine, abia deslușesc rotunzimea bronzată a șoldurilor, pe cari valurile i le ating cu înfiorări voluptoase.

E un tablou: vacile pășind greoi și agale, urmărite de o țărancă care-și arată goliciunea trupului, subt lună. E o idilă, un pastel de o gingășie clasică...

15 Iunie.

Mă întâlnisem de câteva ori, pe când umblam singur prin păduri, cu o țărancă tânără și frumoasă, uitându-se la mine adorabil de rușinos și grăbindu-se să ducă mâncare ciobanilor.

Da astă dată, cum stăm pe brânci, la umbra unui copac, o zării de departe și o chemai. Simțiam o nemărginită nevoie de a încercă acel farmec înfiorător pe care îl împrăștie apropierea unei femei.

Veni cu oarecare temere. Purtă o îmbrăcăminte simplă și veche; picioarele-i desculțe erau asprite de pământ, dar se prelungiau dela gle^he în sus într’o rotunzime albă ce se desvoltâ treptat către șolduri; printre gene străluciâ nu știu ce umezeală dulce de ochi plânși și triști, sânul avea o tremurare de val plin, și toată figura ei rotundă, albă, avea o nuanță de bronz, ce-ți amintiâ unele profile rustice din poemele poeților pastorali.

Eră femeia unui podar, «om rău, care o băteâ și o părăsiâ cu lunile».

Se așeză lângă mine cu încrederea unei prietene dede-mult. De sigur, trebuie să-și fi zis : un om care umblă singur prin păduri, citește cărți, mângâie câinii și stă ore întregi s’asculte freamătele frunzelor, nu poate fi un om rău.

Lângă această femeie simplă, fără nervi bolnăvicioși, în care sângele curgea bogat și viu, lângă acest corp curat și cald, simțurile mele blazate de deboșeriile orașelor, tremurau sub o vibrare de voluptate necunoscută până atunci.

După câteva vorbe, când izbutii să mă fac plăcut acestei țărance, înțelesei că în inima cea mai simplă, ca și în cea mai rafinată, există o aspirație vagă către fericiri mai presus decât mulțumirile traiului comun.

Culcai capul în poala ei și închisei ochii, ca și cum aș fi voit să visez. Ea începu să-mi resfire părul.

In clipele acelea, toată firea mea sensibilă se confundă într’o reverie nehotărîtă, unde părea că se deslușește un regret amar de a nu putea să-mi statornicesc toată vieața în cadrul acestei naturi, lângă o femeie simplă și bună, ca o inimă de copil. Cum? pentru unii oameni nu este cu putință să-și realizeze nici visurile lor cele mai modeste, cele mai nepretențioase?

Ea păru că-mi înțelege neliniștitele mele gânduri șr îmi zise zâmbind :

— Eu vroiu să-mi vorbești...

In acest cap frumos părea a se ascunde o rază de inteligență, care n’așteptâ decât mijloacele cari să-i înlesnească o desvoltare largă. Am înțeles aceasta din multe din vorbele ei înțelepte și din o manieră, aproape fină, de a mă privi adânc în ochi.

Câte odată zâmbirile ei semănau cu irizarea unei petale de trandafir pe care au căzut boabe mari de rouă.

Nimic cochet, nimic artificial în această fire francă și simplă. Intr’un salon ea ar fi părut o figură stângace, ridiculă; dar în cadrul naturii, din care nu ieșise niciodată, erâ ca o făptură din basme.

Și pentrucă arătam o frică de copil, ca să mă întorc în sat, în noaptea aceea am dormit... nu știu bine: într’un palat sau în bordeiul ei.

22 Iunie.

Mă urcasem pe o movilă singuratică, pentru a privi, dela înălțime, depărtările misterioase ale orizontului, cari mă impresioanează tot așa de adânc astăzi, ca și în copilărie.

Erâ în apus. Soarele se înflăcărase, împrăștia o agonie de lumină, ce se stingea cu încetul și se cobora treptat să dispară după vârful unor plopi înalți. Aveâ melancolia unui suspin, unui adio ...

Apusul lasă în unele suflete o tristețe care le urmărește, le turbură, ca notele dela sfârșitul unui cântec funebru. Și oricât de banală ne-ar trece ziua, totuși apropierea timidă a nopții are un farmec nou.

Priviam adânc. Se lăsă o pace blândă peste miriștile întinse, ca o aripă uriașă. Apa, strecurându-se printre zăvoaie, îmi apărea ca o fâșie imensă de mătase albă. Cârduri de țărani se întorceau obosiți, cu coasa în spinare, dela muncă. Iar pe sus, convoiuri lungi de ciori, se afundau către păduri ...

Am stat așa până târziu. M’am întors acasă, cu ochii către cer, pe care l-a iubit atât de mult nefericitul Tasso și l-a descris adeseori tot atât de măiestru ca și genialul Dante. Avea un senin care îți fermeca ochii, îți limpezia sufletul. Un pictor l-ar fi zugrăvit, zâmbindu-i; o femeie ar fi cugetat la poeți și amanți. Nu puteam să dorm. Luna bătea în fereastra mea și îmi umplea odaia cu o văpaie misterioasă. Guy de Maupassant reproduce în opera sa intimă, Sur l’eau, cuvintele unei femei inteligente, care îi spunea că influența lunii asupra craniului omenesc e mult mai periculoasă decât influența soarelui. Acest lucru l-am remarcat adeseori.

Luna ne ajută să iubim, ne deschide o sete nepotolită de a fi fericiți, ne face puțin nebuni. Nimic nu se armonizează mai desăvârșit cu natura omenească decât ea: e tristă, când suntem triști; e veselă, când suntem veseli.

încerc să mă culc, dar razele ei îmi cad pe căpătâiu, pe frunte, în păr. Pare că le simt. Sunt ca niște atingeri de degete fine, ca niște adieri «cari ar fi blonde», cum zice Francois Coppee.

Mă scol și îmi reazăm fruntea de gratia ferestrei. E o tăcere uimitoare, cevâ ca într’o stepă, unde n’ar există nici o urmă de vieață. Ochii mi se adâncise în imensitatea pierdută a câmpului, fără să deslușească nimic. Stelele, stinse de lumina lunii, nu se zăresc în nici o parte. Abiâ o mișcare de zefiri dulci, îmi răcoresc sfioși fruntea.

Și din toată această singurătate, se desprinde o tristețe largă, nesfârșită, ca parfumul unor sălcii de cimitir, care îmi amintește atâtea iluzii moarte, risipite ca o țărână în penumbra nehotărîtă a trecutului. Eterna jale de cele rămase în urmă, de vremurile duse, revine și acuma pe ritmul unor suspine tânguitor de amare. Parcă aș voi să mă întorc înapoi, să reîncep aceleași drumuri, să întârziez cât mai mult de sfârșitul neînțeles al vieții; iar când îmi dau seamă că această dorință a o nebunie veșnic nerealizabilă, înmărmuresc de spaimă...

Niciodată n’am simțit mai profund, mai dureros de sincer, fragilitatea și nestatornicia vieții omenești față de eterna frumusețe și armonie a naturii. Și când, neliniștit de aceste gânduri, ridicai din nou ochii spre lună, mi se păru de astă dată că îmi surâdeâ înfiorător de ironic ... .

5 Iulie.

Cerul e pătat de nori subțiri, ce par ca niște insule albe călătorind în spațiu. Nimic nu-ți deșteaptă mai adânc doruri de ducă, nostalgii de depărtări, ca acești frumoși nori de vară.

Îi privesc, culcat pe nisipul dela malul apei, ca un nebun care s’ar uită fix la vedeniile minții lui.

Aș voi să vorbesc, să cânt, să plâng, să râd, dar lipsește cineva — nu știu cine — care să mă asculte, să mă vadă, să mă înțeleagă, să mă iubească.

Nu pot decât să mă izolez în mine însumi, să cuget — și pare că mi-e frică de cugetarea mea.

E o durere pe care aș numi-o: «singurătatea sufletului».

În lume simt mai rar această durere; în mijlocul naturii, ea îmi revine totdeauna.

De sigur aproape în orice suflet omenesc se află un fond curat de iubire, care se păstrează pentru un alt suflet; o iubire care e mai senină, mai ideală decât iubirea egoistă, iubirea de sine; și când nu întâlnim acel suflet pentru care păstram această iubire, sufletul nostru rămâne singur.

Această singurătate este poate una din marile cauze ale tristeței noastre.

Unii mor din cauza ei — Werther a dovedit-o; alții devin mizantropi sau sceptici, după cum o dovedește o mare parte din tinerimea de azi — o tinerime palidă, sensibilă, fără entuziasm.

Dar pentruce această nevoie a sufletului nostru de a se uni cu un altul, de a ieși din propria lui singurătate ?

Frica de moarte, instinctiv, ne stăpânește pe toți. Ideia distrugerii, pieirii finale, e poate cauza acestei nevoi a sufletului nostru de a nu fi singur, de a se continua în amintirea unui alt suflet.

În vreme ce-mi treceau prin minte aceste reflecțiuni, soarele nuanța apa cu o culoare de argint strălucitor, ca și cum ar fi voit să amestece în cântecele undelor armonii de raze.

Și nu știu pentruce — plângeam.

In satul C.. 1899.