Intermezzo
Când ți-am vorbit întâia oară
Și-n taină ne-am văzut,
Eram tăcut, copilă dragă,
Și-n fața ta ... pierdut!
Tu mi-ai zâmbit, iar eu, sărmanul,
Din dulcele-ți zâmbiri
Am construit cu-nchipuirea
Zadarnici năluciri.
De-atuncea e o vreme lungă
Și nu ne-am mai văzut;
Când poate mai vedea acuma
Ți-aș fi...necunoscut.
Și-n câte nopți de insomnie
N-am stat cugetător,
Să scriu pe-o file de hârtie
Iluzii de amor!
Dar nici odată n-am putut
Să scriu, se isprăvesc
Tot dorul cel neîntrecut
Subt care veștejesc!
Iubirea mea n-a fost, copilă,
O pasiune vie.
Dar m-atrăgea spre tine tainic
O dulce simpatie.
Și inima mi-era voioasă
Când blânda ta privire
M-acoperea d-un farmec gingaș
Și plin de fericire!
Eram copilăros adesea,
Visam atâtea vise
De fericiri închipuite,
Ce-n minte ne sunt scrise.
Dar uneori, când multă vreme
Eu nu te mai vedeam,
Eram tăcut și melancolic
Și singur stând...plângeam!
Ca să te uit, încerc zadarnic,
Căci încă mai trăiesc!
Să te urăsc, ar fi atuncea
Mai mult să te iubesc!
O! Rațiune, ― atâtea glorii
Cu zborul tău atingi,
Cum n-ai și-acea putere sfântă
O inimă să-nvingi?
Când a vremii amintire
Va surâde un minut.
Îndreptează-a ta gândire
Către visul din trecut!
Și simțind c-o să te strângă
Vru-n regret necunoscut,
Lasă-ți inima să plângă
După visul din trecut!
Când vântul serii prin păru-ți negru
Ușor va trece, înger slăvit,
Spune-i atuncea cu vocea-ți blândă
Că m-ai iubit!
Când în tăcere vei duce gândul
Către-o speranță ce te-amăgit,
În al tău suflet scrie cuvântu-mi:
„Am suferit!”
1884.