Intelectualii (Dan)

Jump to navigation Jump to search
Intelectualii
de Pavel Dan


Din pridvor, preuteasa își arătă pieptul lat, alb, nasul cîrn. Stătu o clipă fără să zică nimic, dreaptă, cu mîna în șold, uitîndu-se încruntată la ,,oaspeții” de sub frăgar, îndeosebi la fața aprinsă a popii, apoi se gîndi: „Iar s-a îmbătat”. Își mușcă buza de jos, izbucnind:

– Da ‚nu vă duceți la biserică? E vremea de vecernie, părinți

La această din urmă vorbă ridicase glasul.

Oaspeții, „intelectualii” din Podbeală — cum le place să-și zică — discutînd înalte probleme politice și culturale, n-o auziră: altfel, cavaleri, cum sunt oamenii de pe Cîmpie, ar fi sărit îndată să-i prezinte „omagiile”.

Femeii fu nevoită să repete. De data asta coborî glasul cu două tonuri, pînă ajunse aproape de tenor:

– Părinte, n-auzi, părinte! O fi timpul să te duci la biserică.

Popa duse mîna la tîmplă, de parcă ar fi vrut să alunge o muscă supărătoare, și răspunse printre vorbe:

– Ne ducem, dragă, îndată. Ne ducem!

Popa Podișcă, un omuleț chel, cu favorite albe ca Francisc Iosif, discuta aprins cu notarul. Își pusese în gînd nici mai mult, nici mai puțin decît să-l convertească la ortodoxie. Observase el că de o vreme încoace notarul se interesa tot mai mult de mîntuirea sufletului și era setos de adevărurile sfintei noastre credințe. Cum un rău nu vine niciodată singur, setea de credință venea totdeauna însoțită de o nepotolită sete a trupului, pe care popa trebuia s-o astîmpere întîi. Acum avea de lucru cu amîndouă.

Dar mereu cu ochii la preuteasă, care parcă nu se îndura să se despartă de ei — mai avea, pesemne, ceva de spus, — întrerupse discuția cu notarul, și luînd în grabă un pahar cu vin — care se întîmplase să fie mai plin — o îmbie mieros:

– Dragă, nu vrei să iei și tu un pahar cu noi? Să vezi ce bun s-a făcut vinul ăsta al nostru. Apoi către ceilalți, cu glas de comandă: Domnilor, să mai prindem curaj!

Preuteasa luă paharul, îi spuse ceva repede, îndesat, puse paharul pe masă, așa de încet, că se vărsă jumătate, și plecă.

– La femme, dete din cap notarul, care știa cîteva vorbe franțuzești.

– Prosit!

– Pace!

– Bea și dumneata, părinte… Începu să declame un student înalt și sfrijit.

– Dă-i pace, zise în ungurește notarul. Sunt copii. Spune mai departe cu ortodoxia. Ai fost ajuns pe la spirt… spiritualitate… căscă el.

Grupul unit pentru o clipă de ciocnirea paharelor se destrămă din nou.

Notarul, foarte atent la ceea ce spunea părintele, își pusese mîna la ureche în formă de pîlnie și se uita la niște ciori de pe un salcîm de la poartă, gîndindu-se cum le-ar împușca mai bine.

Căscînd de-i pîrîiau fălcile, se bătea cu palma peste gură, scuzîndu-se politicos:

– Te rog să mă ierți, dar asta-i din cauza reumatismului primit în război. Spune mai departe. Vorbești interesant; foaaarte interesant…

Notarul picase în sat cu o ceată de husari în ajunul revoluției din 1918. Îmbolnăvindu-se de gripă spaniolă, a dat drumul oamenilor tocmai cu o zi după ce plecasieră, furîndu-i și ghetele, apoi a rămas oaspe al contelui și, după ce s-a însănătoșit, tovarăș do călărie al „excelenței sale grofița”. Mai tîrziu, politica românească l-a răsădit în pămîntul amestecat al funcționarilor, și — plantă de pădure — s-a prins repede. Acum ține totdeauna cu cei de la putere, nu face nici o treabă, doarme, petrece și umblă la vî-nătoare. Cînd îl apucă boala vitejiei, sare cu calul dintr-o curte într-alta peste gardurile oamenilor, stîrnind laia de cîni a satului.

Puțin mai la o parte, înconjurat de un grup de elevi, doi studenți și funcționarul care supraveghează cultivarea tutunului, stă dascălul, un vlăjgan înalt, șchiop și neras. După ce a povestit a suta oară lupta în care și-a pierdut piciorul într-o vitejească bravură, care l-a făcut pe generalul rus să stea smirna, mîncînd semințe de floarea-soarelui — boală adusă tot din război, ca și a notarului — s-a apucat să-l învețe pe plutonier un cîntec de pe Volga. Cîntă răgușit, cu un glas spart, care trebuie să sune de minune în circiumă, și bate măsura cu un briceag mare, un adevărat atelier de frizerie, cuprinzînd cuțitașe, foarfeci și alte scule pentru unghii și sticle.

De cîte ori se ivește în pridvor preuteasa, care a început să-i persecute, aducîndu-le vinul numai cu jumătatea, se entuziasmează, își pierde firul învățăturii și isprăvește cîntecul cu o urare:

— Trăiască damele române!

Plutonierul e tocmai pe puntea dintre pămînt și rai: îi sticlesc ochii de fericire și rîde fără să știe de ce.

Ceilalți „intelectuali” din Podbeală au venit și ei, după obiceiul satului, la popa în ziua de Paști, ca să-i dorească tot bine și sănătate. Ca oamenii cuminți au luat-o la drum devreme, îndată după biserică.

După ce au pupat mîna „coanei preutese”, părintele a scos o masă afară, sub frăgar, poftindu-i să stea. Și au stat, ca să-i steie preutesei cloștele și părintelui vinul în butoi. Lucru cam greu, după cum cutează să spună dascălul.

Asta s-a întîmplat cam demult. De atunci oaspeții, tot ferindu-se de soare, au înconjurat cu masa frăgarul. Acum nu mai au unde fugi, soarele i-a prins coborîndu-se jos lîngă deal, îi împroașcă cu săgeți, le rîde din sticlele și paharele de pe masă.

Pe ulița presărată cu coji de ouă roșii, unde pomii înfloriți, aerul curat, răcoritor și totul miroase a sărbătoare, trec țăranii, grupuri-grupuri; se înalță din călcîie, se uită peste gard în curtea popii.

Se aud clopotele. Cîntecul limpede străbate văzduhul înflorit. Parcă undeva în apropierea satului ar fi o cetate nevăzută, împietrită ca un înnoptat de vară, și dintr-însa s-ar revărsa peste sat valuri de cîntece line, armonioase.

Dascălul, roșu, transpirat, și-a scos haina; gulerul tare, murdar i s-a ridicat în sus, cămașa atîrnă în jos, scăpată din buton, dezvelindu-i pieptul puternic, păros, pe care atîrnă o cravată veche, din era maghiară. Stă într-un picior, cu celalalt, cel șchiop, pe scaun și se înverșunează să-l învețe pe plutonier să cînte.

Plutonierului îi place atît de mult cîntecul! Are ce are însă azi că nu-l poate prinde. De cîte ori greșește, trîntește capela pe masă, scuipă în palme, ca și cum s-ar apuca de trîntă.

– Acum!

Preuteasa stă de vorbă la gard cu niște țărance și se uită tot mai des, mai sașiu la „domnii” carc nu dă Dumnezeu să se mai urnească la biserică.

„Și altfel oamenii stau să ne scoată din sat, se gîndește preuteasa. Dar dacă vor auzi că în ziua de Paști nu s-a dus la vecernie, ci a stat la beute cu dascălul, notarul și ceilalți hojmandăi ai satului, care n-au nimic de pierdut, se scoală iar pe casa noastră.”

Femeia stă ca pe spini, uitîndu-se tot mai îngrijorată la grupurile de oameni care trec de parcă ar trece peste sufletul ei.

L-a chemat de cîteva ori pe popa deoparte, l-a dăscălit, l-a probozit, și omul, bun din fire, a ascultat-o și, după ce a îmbiat-o cu vin, s-a așezat iar la masă.

În sfîrșit, pierzîndu-și răbdarea, încearcă ultima carte; apoi, dacă asta nu reușește, îi scoate cu tărăboiul, de n-o mai uită cît or trăi. Începe cu notarul:

– Domnule notar, dumneata ești cavaler, că doar ești ungur, fii atît de bun și lasă-l pe părintele să meargă la biserică. Vă veți explica mai tîrziu. Acum e ziua de Paști, și popa nu poate lipsi de la vecernie. Vă rog foarte mult să nu vă supărați, dar el trebuie să se ducă.

Notarul se supuse numaidecit. Ungurul dintr-însul se simți măgulit, se sculă, își aranjă haina și părul și, după cc ceru îngăduință de la popa, sărută mîna preuteșii, apoi zise:

– S-a făcut, gentilă doamnă.

Preuteasa se însenină numaidecît si îi mulțumi cu cel mâi cald zîmbet al ei, ce-l mai păstra pentru zile mari, de cînd era fată.

– Domnilor, ne ducem la biserică, strigă notarul, cu glas de comandă. Plutonierule, sus! Dascălilor! Și să vă pocăiți puțin după păcatele pe care le-ați făcut!

– Nu se poate, nu mergem, se împotrivi plutonierul, tocmai acuma am reușit să prind ceva din cîntec.

– Să meargă popa, strigară studenții, a lui treabă este.

– Domnule notar, se înfurie și dascălul, dumneata, care spui că ai făcut curte împărătesei Zita — notarul se lăuda numai că a fost logodit cu o prințesă — trebuie să știi că într-o țară civilizată cum e a noastră nu se ia nici o hotărîre importantă fără să nu se consulte poporul. Dictatura e forma de guvernămînt a lașilor. Noi nu o suferim: Prin urmare, dacă ai ceva de spus care privește soarta noastră, a tuturor, te rog să pui propunerea la vot, și dacă se admite, bine, dacă nu, ai să tragi consecințele.

– Așa e, așa e!

Se votă prin ridicarea mînilor, și fiindcă preutesii i se admise să le ridice pe amîndouă, propunerea fu admisă cu o „mică majoritate”, încît tare i se părea dascălului că notarul, uitîndu-se cruciș, numărase prea multe mîni.

Plutonierul cînta: Treceți batalioane române, Carpații…”

– Taci, mă! i-o reteză dascălul cu aer de superioritate. Nu știi nici măcar măsura. Puneți-vă în rînd cu toții, apoi o să cîntăm. Eu voi conduce. Muzica fără dirijor nu face o ceapă degerată. Vîră-ți-o și pe asta în cap, plutonierule, și treci-o la rubrica celor multe învățate de la mine.

Intelectualii se așezară în rînduri de cîte trei, și dascălul îi alinie cu bîta.

Omul școalei făcuse războiul într-o fabrică de concedii false. Cînd l-au prins cu întreaga trupă, destul de mare de altfel, după ce scăpă ca prin urechile acului de spînzurătoare, fu trimis pe frontul rusesc. Acolo intră trombonist la muzica militară și, printr-o interesantă întorsătură a lucrurilor, se pomeni în aviație.

Nenorocul se ținu de el, căci dueîndu-se în observație deasupra frontului rusesc, el și un ofițer ceh, se isprăvise benzina. Erau aproape de Moscova. Piciorul și l-a pierdut fugind din minele de cărbuni de la Arhangelsk, de lîngă Marea Albă. Dar ce are a face! Viața era și așa destul de plăcută.

După ce făcu alinierea, împărți gradele:

– Notarul va fi șef gornist. Plutonierul va cînta din trombon, iar popa… Ce să-i dăm popii? Aș vrea ceva potrivit.

– Țimbala, zise unul din grup.

– În front nu se vorbește, domnilor. De altfel, în muzica militară nici nu este țimbală. Drepți! Direcția biserică, înainte, marș!

Dascălul o luă înainte; șchiopătînd, se sprijinea în băț și bătea măsura cu briceagul, cîntînd un marș rusesc.

– Un … doi… trei…

Ajunși la școală, unde se făcea liturghia, căci biserica era în reparație, se opriră mai întii la poartă, să aștepte pe popa, care-și uitase acasă „jobenul” și se întorsese să și-l ia. Așa se întîmplă cînd e omul prea grăbit la treabă.

Școala era o clădire veche, dreptunghiulară, acoperită cu șindrilă putredă, năpădită de mușchi verde. Pe alocurea căzuse tencuiala de pe pereți, dar nimeni nu se gîndise să pună mîna s-o lipească. Primăvara e vremea plugului; oamenii mai dreg cîte ceva pe la casele lor în vederea sărbătorilor, adună și proptesc cele împrăștiate și dărîmate de viscolele iernii. Dascălul, ah, ăsta e un intelectual. Cum să se ocupe el cu treburi de astea, să cheme femei la lipit, să-și pună sluga ori pe altcineva să măture școala? Asta-i treaba comitetului școlar; el are destul de furcă cu educația propriu-zisă.

În mijlocul curții pline de paie era așezat de-a curmezișul un copac, de care o vacă bătrînă, legată cu un lanț mare, rumega, uitîndu-se cu jale la domni.

Școala era ridicată bine de la pămînt. Ca să intri, trebuia să te urci mai întii într-o verandă mare, legată de acoperiș cu vreo trei-patru stîlpi. Altfel, poate, ar fi pornit la drum, cum și începuse într-un loc.

Veranda nepodită și plină de gropi, școala hîrbuită, curtea și totul îți făcea o impresie amară de neîngrijire și părăginire.

Intelectualii se opriră la intrare pretextînd că dascălul le-a întins o cursă: îi lasă — spuneau ci — să intre întîi, iar el va pune mîna pe vreun șurub ascuns, pe o grindă putredă, și toată șandramaua se va dărîma pe ci. Dascălul fu silit să calce legile ospeției și să intre cel dintîi.

Cum puse piciorul pe o treaptă — erau numai trei — lemnul putred se rupse cu zgomot și, de nu era notarul care să-l prindă, ar fi căzut cît era de lung.

– Hooop! Ține-te, dascăle!

– Ține-l, drace!

– Ați văzut ce ne pregătise „fabricantul?” (Era cognomenul lui din vremea războiului.)

Dascălul, după ce-și restabili echilibrul, înjură strașnic satul, care nu-i repară treptele, apoi își șterse fruntea cu o batistă mare, murdară, cu marginile roșii.

Pipăindu-și piciorul sănătos, unul îl întrebă:

– L-ai scrîntit?

– Nu știu.

– Nu face nimic. Tot e mai lung decît celălalt.

Dascălul îl privi disprețuitor. Grupul întreg se strînse împrejuru-i, transmițîndu-i condoleanțe, căutând motivele dezastrului.

Cei mai credincioși spuneau că pedeapsă de sus este, fiindcă a gustat din agheasma preutesei; alții, dimpotrivă, credeau că Michiduță, căruia îi era tare drag, n-a vrut să-l lase să intre la vecernie și, cînd a văzut, că nu biruie cu el, și-a îmbîrligat coada pe lîngă piciorul șchiop — dreptul lui — și a tras pînă s-a rupt podeaua.

În vremea asta, în școală, cantorul cînta Christos a înviat de i se uscase gîtul și i se scofîlciseră. obrajii. Școala era plină de săteni, care așteptau pe popă; tinerii își pierduseră răbdarea, se uitau afară prin geamurile deschise, sparte, ieșiseră în verandă. Se uitau tăcuți, cu ochii pe jumătate închiși, la domnii care „fac șancalău la ușa bisericii”.

– Să intrăm, domnilor, ne așteaptă poporul, zise popa.

– Poporul, poporul, declamă notarul cu un gest care ar fi vrut să cuprindă lumea.

– Haideți! Dascăle, ești mai bătrîn, ia-o înainte.

După pățania de mai înainte, omului școalei îi venea greu să-și mai încerce norocul, își dete cu părerea că ar fi bine pentru el să se întoarcă înapoi și să țină de urît preutesei, să-i ajute la pregătirea cinei. Ar fi spre folosul tuturor.

– Nu se poate, nu se poate, protestară ceilalți.

Nu se poate, e ușor de spus, dar cu ce-l urci pe om pînă sus, că, dacă trei trepte nu l-au putut ține în spate, cum o să-l țină două? Se făcu propunerea ca să se aducă scripetele de la fierar. Notarul! credea că ar fi mai potrivit să-i adauge piciorul șchiop; alții, dimpotrivă, stăruiau să i se taie mai bine piciorul sănătos. S-ar face economie la. materiale.

După pertractări îndelungate, dascălul puse piciorul pe o treaptă, în vreme ce popa, urcat în verandă, îl apucă de mîni. Ceilalți se puseră pe împins, ca și cum ar fi avut de ridicat o greutate imensă; un student îl trăgea de coada hainei — un „Kaiser-rock” învechit — plutonierul îl apucase de bretele.

– Ourrup!

– Împingeți, mă! …

– Plutonierule, te croiesc!

– Ourrruuup!

În sfîrșit, dascălul se văzu în verandă, potrivindu-și pantalonii, pe cînd amicii îi prezentau felicitările.

– Plutonierule, cu asta nu-ți rămîn dator, n-ai teamă.

– Dă-i, îl încurajă notarul.

– Lasă, că și tu ești o poamă…

— Stricată.

— Acum, domnilor, în rînd. Să intrăm în casa Domnului cu demnitatea și ținuta majestoasă pe care un intelectual care se respectă trebuie s-o aibă cînd se prezintă în fața poporului. Întrînd, vom cînta un marș: Christos a înviat.

Dascălul își rîndui încă o dată ceata și, după ce află tonul lovind briceagul de ușchiorii ușii, dete măsura, pornindu-i:

— Un, doi, trei… Christos au înviat din morți…

Sala de clasă unde se făcea vecernia era o încăpere înaltă, dreptunghiulară. Cel dintîi lucru ce-ți izbea privirea era o gaură mare din tavan, locul burlanelor, pe unde se părea că se uită înlăun-tru un ochi cumplit, negru. Păreții, ici-colo, erau despoiați de tencuială, mîzgăliți, scriși. Pe sub tavanul sprijinit de grinzi mari, afumate, trecea dintr-un capăt într-altul al sălii o „meșter-grindă”, ca o spinare de cal beteag.

Băncile erau îngrămădite unele peste altele pe la colțuri.

În fruntea odăii, dintr-un schelet de seînduri acoperit cu pături țărănești se improvizase altarul. Părea o cutie mare răsturnată acolo; preotul se lovea adesea de leațul de deasupra ușii împărătești. Într-o bancă din dreapta în „strană”, țăranii de toate mărimile și vîrstele cîntau la nesfîrșit „Christos a înviat”. Biserica era plină de oameni.

Satul era departe de orașe, ascuns între dealurile golașe ale Cîmpiei. Civilizația nu topise în apele-i pestrițe sufletele senine ale satului; oamenii știau de Dumnezeu, de biserică, își țineau încă bătrîneștile obiceiuri. Căci afară de căutătorii de voturi, pe care nu-i asculta nimeni — doar se uitau la ei ca la turcă — rar cîte un avocat ori moșier în trecere își flutura surtucul negru printre cioarecii albi și căciulile mițoase ale sătenilor, adunați la horă ori la sfaturi; după cum le era vîrsta.

Singurii luminători, soli ai culturii și civilizației, erau popa, notarul, dascălul și plutonierul, pe care orașul îi împlântase cu forța. În pămîntul sănătos al satului.

În jurul ăstor „stîlpi” pămîntul putrezea.

Cînd intrară „intelectualii”, poporul se despărți în două, făcîndu-le loc.

Cantorul își domoli glasul; lumea din spate se înălță din călcîie.

Domnii puseră stăpînire pe strană, de unde țăranii ieșeau rînd pe rînd căutîndu-și căciulile în pupitru. Popa se desprinse din grup, înaintînd singur spre altar, se opri în fața ușii împărătești, părînd că se roagă. Dar numai își pusese mînile pe piept și se uita la o pînză de paianjen din tavan.

– Uite la popișca, zise unul dintre, domni.

– Asta e numai începutul. Figura întîi.

Popa se simți a rîde, intră în altar.

– Domnilor, se apucă iar dascălul să-și muștruuiască ceata, să facem un cor. Avem tenori, bași și de toate soiurile, să-i tragem o muzică minunată, cum n-a mai fost în Podbeală de cînd o lumea și pămîntul! Se așteaptă din partea intelectualilor. Tonul îl vom afla acum.

Scoase briceaga și o lovi de scîndura stranei:

– Dooo… mii… doo… mii… Maestoso. Ai auzit, notarule?

Pe omul legilor, de cum intrase în sală, unde era o căldură înăbușitoare, îl cotropise o durere cumplită de cap și un somn greu ca pămîntul. Glasul dascălului îl atinse neplăcut.

– Auzit! Doar nu-s surd…

– Nu fi războinic, interveni plutonierul împăciuitor. E păoat, în casa Domnului.

– Nu permit, nu permit.

– Măi, toporul naibii! I-a sărit țandăra.

– Cine v-a pus să-l aduceți în biserică de creștin?! Acum te pocnește, zise cel mai bătrîn dintre studenți. Apoi, întorcîndu-se spre notar, îi spuse îndesat, la ureche: Taci, mă, din gură. Cel puțin pînă ieșim din biserică. Apoi luați-vă de cap.

Notarul, cu capul pe bancă, adormit pe jumătate, da din mîini:

– Nu permite… nu permite…e… e.

Asupra celorlalți căldura înăbușitoare din sală făcuse același dezastruos efect; băutura li se urca la cap, fruntea parcă le-o încercuise cineva în fier, îi durea, îngălbeniseră și li se părea că vecernia ține de cînd e lumea. După primul cor, se lăsară de cîntat, luînd-o fiecare pe seama lui. Un elev ieși afară clătinîndu-se.

Preotul simțea cum i se moaie picioarele, i se îngroașă limba de abia o mai mișcă în gură; înecate în vin, roțile minții se învîrteau tot mai încet, mai nesigur.

„Nu voi putea servi pînă la capăt, se gîndi cu frică. Mă fac de minune”.

Teama asta îi înfioră trupul și îl ținu în picioare pînă la sfîrșit. Cînd îl lăsau puterile, zărea într-un colț al altarului chipul plîns al Maicii Domnului și, cutremurîndu-se, își revenea, mai ducînd-o o postată.

Crîsnicul, țăran cuminte care își cunoștea stăpînul, luă din țîțîni toate geamurile școlii, dînd larg drumul aerului de afară.

Vecernia era pe sfîrșite, și preotul, sigur acum de sine, începu să cînte: „Aceasta este ziua care a făcut-o Domnul să ne bucurăm și să ne veselim într-însa…”. Cînta răgușit, monoton, ca un țăran bătrîn ce merge cu carul pe o noapte cu lună. La sfîrșitul frazei muzicale, după ce o lungea ca pe o doină, îți venea să strigi completîndu-l: măăăi… mă… cea Joiană…

Din cînd în cînd nerrerea melodia adevărată, așa cum o apă ce iasă din matcă și o ia peste șesuri, la strîmtoare, revine la vechiul ei loc.

În strană, singur dascălul mai rezista, ajutîndu-și popa, tovarășu-i mai mare întru apostolie. Avea un glas puternic, care umplea sala și zgîrîia timpanele. Uneori o urca sus de tot, cît îl ținea gîtlejul și, cînd vocea rămînea în urmă, ridioa în sus mîna, într-un gest care ar fi vrut să arate că glasul lui atinge înălțimile cerului.

La ieșitul cu Evanghelia, preotul se lovi cu capul de pragul de deasupra. Elevii din strană pufniră, poporul încremeni.

– Doamne! se auzi un strigăt strivit.

Popa nu-și pierdu cumpătul. Trecînd în fața ușii împărătești, cînta un „amin” nesfîrșit, trudindu-se în zadar să afle pagina.

– Stai, să mă uit în tipic, zise el, întorcîndu-se în altar.

– Să știi că popa o lungește înadins, îi spuse un student dascălului, care îl privi mirat.

În liniștea de o clipă se auzi sforăitul puternic al notarului.

– Sculați, măi, pe toporul cela.

Dascălul avu o inspirație pe care, din nenorocire, o realiză îndată. Parodiind o anecdotă din viața hoților de cai, ceti din Apostol tare:

– „Zis-a Domnul către farisei: Adevăr, adevăr zic vouă, grăbește-te, părinte, că multe păcate vor fi scrise celui ce însetoșează oamenii pe nedrept…”

Popa, vulpe bătrînă, prinse tîlcul și răspunse din altar:

– Fericiți vor fi întru împărăția cerului cei ce flămîn-zesc și însetoșează de dreptate.

Plutonierul deschise ochii. Se trezise într-însul ambiția de a cînta un solo, să-l facă praf pe dascăl cu toată știința muzicală. Începu un Christos a înviat, fără să țină seamă că altă cîntare era la rînd. Ca orice soldat, voia să pară altfel deeît rostul lumii, mai bine, mai extra: cînta tare, ameste-cînd rugăciunca cu rămășițe din alte cîntece, marșuri, cîntece soldățești; schimba într-una tonurile, și reuși într-ade-văr să cînte așa cum nu se mai cîntase nici cînd la biserică.

– Cînți cocoșește, îi spuse dascălul între două tonuri.

Țăranii, cu frunțile plecate și buzele strînse, stăteau nemișcați ca niște stane de piatră, uitîndu-se la romnii adormiți în strană, la popa.

Pe ei nu-i prindea nici veselia dascălului, nici somnul. Peste fețele lor arse de soare, în adîncul ochilor senini, se lăsase o umbră groasă de tristețe, de revoltă înăbușită. Unii, cu mînile cruce pe piept, dădeau din cap, gîndindu-se: „Aștia-s domnii! Stăpînii satului, cei caro aveau să-i păzească de răi, de cei fără de lege și fără de Dumnezeu… Au venit beți la sfînta biserică”.

Amărăciunea acestui gînd se întipări pe fețele tuturor și nu se mai șterse niciodată.

Intelectualilor nu le păsa de nimic, își cîntară cîntecul pînă la sfîrșit. Popa, după ce se dezbrăcă, ieși din altar și trezi pe cei adormiți. Apoi rînduindu-se după rang, întfi preotul, apoi dascălul, notarul și ceilalți, intelectualii satului ieșiră din biserică în mijlocul poporului tăcut, ieșiră cîn-tînd, călcînd apăsat, așa cum trebuie s-o facă oamenii conștienți de greutatea și de înalta lor chemare…