Insula scufundată
În podul palmei sale ridicase
zeul mării insula cu terase
și munți de safir.
O scufunda din când în când, o trăgea c-un fir
nevăzut s-arătau corăbii în zare,
sau când bătea vântul prea tare.
Altfel, plutea
ca o frunză de aur pe ape.
Zeul dormea pe-aproape,
undeva, pe nisipul mărunt,
cu părul de sare cărunt,
plin de crabi și de scoici. Vedeam
prin pânza de apă subțire
tâmpla-i cu vinișoare de mărgean.
O, câtă pace era-n ocean
atunci...
Odihnindu-se de asprele lui porunci,
meduzele și peștii străvezii
dormeau lângă albăstrele temelii
ale insulei. Beau apa ușoară
din gura râului.
poate-ascultau
păsările, care-n fiece seară,
ascunse-n stufiș, cântau.
Nimenea nu călcase încă
nisipul. Vedeam urma adâncă
a unui monstru marin mort de mult.
Oasele lui albesc lângă munți. I-au smuls
păsările carnea înc-aburind.
Și algele, cu fiece val tresărind,
s-au depărtat.
Marea s-a zbătut și-a oftat:
- Unde mi-i fiul,
întraripatul și străveziul?
De-atunci insula s-a încins
c-un inel de coral
de care se sparge întâiul val
de mânie-al oceanului necuprins.
Stă singură. Munții din mijloc sclipesc.
Pădurile cad într-o pulbere neagră.
Altele cresc.
Pasărea paradisului, schimbându-și penele,
presară poienele.
S-aud căzând fructele cocotierului,
care-ndată se desfac pe nisip.
Și-ndoita splendoare a cerului
și-a mării luminează-ntr-un chip
nefiresc,
toate lucrurile care-aruncă umbre și cresc,
până când se deșteaptă zeul și trage c-un fir
nevăzut insula de safir,
înapoi, pe nisipul mărunt,
în fundul mării, unde-atâtea sunt.