Instrucția poporului
Domnii de la Națiunea credeau că “concluziile d-lor, întemeiate pe datele celui din urmă cens oficial, nu mai lăsau nici o urmă de îndoiala asupra incuriei guvernului față cu instrucția poporului”. Vezi dumneata! Și cu toate astea, cu toate aceste date “capabile de-a convinge spiritul cel mai sceptic”, noi, ceștia de la Voința naționala, ne-am apucat să răspundem cu alte date oficiale. Sunt sigur că cu atât mai mult se vor mira astăzi domnii de la Națiunea că urmăm polemica începuta cu d-lor. Astă dată însa promitem să răspundem scurt.
Răspunzând la plângerile Națiunii cum că cel din urmă cens arată că numărul analfabeților ar fi de 94%, noi am zis că această cifră nu dovedește — izolată — nimic; că din comparația datelor statistice ale Ministerului Instrucției Publice rezultă că numărul analfabeților de azi trebuie să fie mai mic decât în anii trecuți și că, prin urmare, suntem în progres cu împraștiarea primelor cunoștințe în popor.
Noi am zis că aplicarea articolului 36 din legea instrucției publice, adică amendarea cu 10 bani pe zi pentru fiece absență a copilului, ar avea de rezulbat o sporire a veniturilor statului, iar nu popularea școalei, și că art. 36 n-a avut în vedere un câștig fiscal, ci obligativitatea învățământului primar; că un țăran poate da 10 lei pe an mai mult — aceasta am văzut-o și o știm din experiență — dar nu se poate lipsi de ajutorul copilului la munca câmpului și la paza vitelor. Și am mai adăugat că în marginile posibile se face tot pentru cultura poporului, și nu fără roade, deoarece numărul analfabeților scade, desigur scade.
În toate aceste observări practice ale noastre, Națiunea replica că este în adevăr progres, dar că progresul este neîndestulator; că numărul populației școlare s-a suit d-abia cu 5% într-un interval de 20 ani, și apoi de aci dă-i zor cu comparații mirobolante între România și alte state. Iaca ce rău stăm:
În Saxonia sunt atâția.
În Wurtemberg atâția.
În cutare țară atâția.
Chiar în Italia atâția.
Și la urmă exclamă:
“Există oare în Europa, afară de Turcia poate, un singur stat unde cifra analfabeților să fie așa ridicată?” Asta, ce e drept, onorabili confrați, e o mare vorbă, la care nu putem da răspuns decât făcându-vă și noi oarecari întrebări, și anume:
Dar există în Europa occidentală, cu care voiți numaidecât să; ne comparăm, un stat care să n-aibă încă 50 de ani de existență ca stat?
Vreți numaidecât să ne potrivim cu Saxonia și cu Wurtembergul, ai? Cu Italia, nu-i așa? Toate roadele dezvoltării seculare a Occidentului ați voi să le culegem de-a gata în România, să le găsim așa, bătând în palme? d-voastră credeți că oamenii se pot îndopa artificial cu cultură repede și pe nemistuite, cum se îndoapă păsările cu tulumba?
Să rechiziționăm toți copiii de țăran și să-i vârâm în școli, pentru ca să scază numărul analfabeților deodată cu 25%? Dar nu vedeți că este absurd ce pretindeți d-voastră? Și știți pentru ce e absurd? pentru că nu cu-noa-ște-ți țara românească.
Pentru dv. țară se coprinde în coloarea de roșu a Bucureștilor; aci sunt cafenelele și cofetăriile unde studiați România, aci sunt redacțiile unde vă sugeți din vârful degetului articolele dv. de fond, studiile: dv. politice, economice, culturale și celelalte; de aci croiți și răscroiți? din bucatele de carton, tiparele dv. de organizație publică. Aci turnați potriveli de nume geografice și de date statistice: “Nu suntem ca Saxonia și ca Wurtembergul? Ne-am prăpădit.” Dar nu știți un lucru. În Saxonia, cine nu cunoaște bine Saxonia nu cutează a scrie articole de fond despre Saxonia, pentru că devine râsul Saxoniei întregi. Și la Wurtemberg așijderea.
Dintr-o mahala a Koenigsbergului, fără să fi ieșit din ea, nemuritorul Kant a scris, ce e drept, faimoasa Critică a Rațiunii Pure, căci creierul său propriu era obiectul cercetării sale; dar niciodată în așa strâmt teren nu ar fi putut scrie nimica bun nici despre drumurile țării, nici de instrucția publică, nici măcar de o barieră a cetății sale; pentru ce? pentru că nu cunoaștea nici măcar pe unde se iese din cetate.
Cunoașteți dv. Saxonia? Cu atât mai bine pentru dv. România însă, dați-ne voie, nu o cunoașteți, pentru că vorbiți de siluita aducere a tuturor copiilor la școală. Aceasta nu se poate; v-o spunem noi, care cunoaștem țara, și o cunoaștem nu pentru că am fost vara la Câmpulung, Rucăr și Dâmbovicioara în partida de petrecere cu cucoane, sau la băi la Lacul-Sărat, ori Pucioasa; o cunoaștem că am străbătut dealurile și munții călare și pe jos și pentru că am fost în poziție să studiem lucrurile de aproape și să vă putem spune următoarele:
Pe toata regiunea dealului și muntelui în România — regiune în care este cea mai multă populație după datele statistice — comunele sunt așezate pe spaliuri de teren foarte largi; sunt comune prin cari mergi cu căruța un ceas și două: o casă pe un deal, alta pe altul, într-o vale trei și tocmai în valea cealaltă biserica, primăria și școala; aceasta în deosebire de câmp, unde satele sunt strânse la un loc, dar depărtate unele de altele în distanțe foarte mari. De aceea pe trâmba dealurilor și munților de jos niciodată nu mergi prin pustiu. Ici o casă, dincolo alta, și astfel se leagă comună de comună, risipite prin văgăuni și pe piscuri. O fi aceasta rezultatul vestitelor retrageri și adăpostiri la munți de frica incursiunilor vrăjmașilor de pe râpa dreaptă a Dunării, de care ne vorbește Istoria, nu e locul să discutăm aici; e probabil să fie așa; destul că, așa fiind, așezarea risipită a comunelor noastre este un lucru real, care zădărnicește și instrucția publică și în genere administrația comunală și județeană. Ca să cheme pe un om la primărie, vătășelul merge de dimineață de-l căuta peste șapte dealuri și-l găsește tocmai seara. Vara, copilul are treabă la lucru, pentru că dacă vara nu lucrează, piere de foame iarna; vara copilul trebuie să pască vitele, sî le păzească să nu i se piarză ori să-i caza la gloabă[xxviii]; iarna apoi, ca să mearga la școală, trebuie să plece pe-ntunerec de-acasă și să se întoarcă noaptea, să străbată râpe și colnice, expus să cază pradă lupilor și altor primejdii. Iată ce obstacole se opun la popularea imediată și completă a școalei rurale.
Iată cum stau lucrurile în România noastră! Rogu-vă acuma, stimabili confrați de la Națiunea, așa oare să fie și în Saxonia dv.?
Dar o să ne ziceți că guvernul trebuie să caute a îndrepta răul, a face drumuri și a mai concentra comunele. La aceasta vă răspundem: da, însă trebuie să aveți și d-voastră puțintică răbdare, măcar pe jumătate câtă a avut fericitul dv. Wurtemberg ca să ajungă unde se află.
Țăranii noștri sunt astăzi proprietari, și de firea lor oameni foarte statornici; ei nu se pot muta de la vatra lor așa, cu una, cu doua, ca becherii, chiriași cu luna, din București. Și apoi, în zece, douăzeci de ani nu se poate schimba într-un mod artificial o așezare a unui popor întreg, făcuta prin lucrarea îndelungă a unor puternice nevoi și legi istorice.