Inelul lui Policrat

 

De pe-a palatului terasă,
El zborul ochilor și-l lasă
Pe ’ntinsul Samos stăpînit:
„Supus mi-i tot cît vezi de-aice,
— Spre egipteanul Rege, zice —
O, spune-mi, nu sînt fericit?“

„Pe tine zeii te ’nălțară!
Azi, semeni-ți de-odinioară
Gem greu sub sceptrul tau viteaz;
Dar, tot e unul sa-i răzbune
Și, fericit, eu nu-ți voiu spune
Cit sta-va ochiul dușman treaz”.

Ci vorba n’o sfîrșește bine
Și, din Milet, un sol și vine
Despotului vestind voios:
„Stăpîne, zeilor jertfește
Și fruntea ți-o împodobește
Cu laur verde și frumos!

Vrăjmașul tău în sînge zace;
Cu vestea m’a trimis încoace
Viteazu-ți Duce Polidor"—
Și-un cap prea cunoscut le-arată,
Cu fața ’n sîngele-i scăldată,
Spre spaima cea mai mare-a lor.

Cu groaza Regele il vede.
„Norocului nu te încrede
— El zice-apoi, îngrijorat —
Gîndește ca pe marea ’naltă
Corăbiile tale saltă...
Și ce ușor sînt de sfărmat!”

Dar cînd rostea vorbele-aceste,
îl întrerupe făra veste
Un chiot vesel, triumfal:
Corăbiile, cu bogate
Comori străine încărcate,
S’apropiau încet de mal.

Și Craiul zise cu mirare:
„Norocul tău azi margini n’are,
Dar teme-te! E schimbacios:
Cretanii, plini de iscusința,
Cu foc și sabie-amenința;
Ei vin cu gînd primejdios”.

Ci vorba bine n’o sfîrșește
Și ’ntreg văzduhul clocotește
De strigatul învingător...
Înlăturata e urgia,
Cretanii fug de vijelia
Ce-i mină înnaintea lor.

Regescul oaspe ’ncremenește.
„Mărturisesc - apoi grăește—
Că ești aevea fericit;
Dar pizma zeilor veghează,
Și fericirea nu durează
În lumea noastră nesfîrșit.

Și eu noroc avui ca rege
Și toate-a vrut ca să-mi deslege
Spre bine Carul plin de har;
Dar și-o odrasla prea iubita
Avut-am; și mi-a fost răpita...
Plătii norocul meu amar!

Ca de mai rău să te scutească,
Tu roagă Pronia cereasca
Să-ți dea dureri lîngă noroc:
Nicicînd cu bine nu sfîrșește
Un om, cînd soarta-i hărăzește
A’ lumii bunuri la un loc.

Iar de nu capeți ce vei cere,
Atunci o clipă de durere
Pricinuește-ți singur tu:
Pe cel mai scump și drag din toate
Odoarele bogate-l scoate
Si ’n mare aruncă-l chiar acu!“

Înfricoșat, Despotu-i zice:
 „Acest inel, ce-l vezi aice,
E cel mai scump al meu odor,
Îl dau Eriniilor, numa’
Norocu-mi orb sa-l ierte-acuma” —
Și-n mare-l svirle-apoi cu zor.

A doua zi, de dimineață,
Veni, cu prea voioasă față,
La dînsui un sărman pescar:
„Stăpîne, mreaja-mi aruncată
A prins un pește mîndru... Iată...
Primește-l de la mine ’n dar”.

Și-apoi Îndată, bucătarul
Ce-n sama lui luase darul,
Aleargă la stăpîn uimit:
„Ți-aduc inelul tău, privește!
Acuma l’am găsit în pește...
Norocu-ți e nemărginit!”

Iar oaspele ’ngrozit se ’ntoarce:
„Un fir sinistru soarta-ți toarce,
Aicea nu mai e de stat,
Căci zeii, văd, iți vreau pieirea;
Eu fug să-mi aflu mîntuirea".
Și-apoi in grabă s’a ’mbărcat.