Inelul și năframa

Jump to navigation Jump to search
Inelul și năframa

poezie populară culeasă de
Vasile Alecsandri


I[modifică]

Fost-au, fost un crăișor
Tinerel, mândru fecior
Cum e bradul codrilor
Sus, pe vârful munților.
De soție și-a luat
O copilă din cel sat,
Copiliță româncuță,
Toți vecinilor drăguță:
Cu chip dulce luminos,
Cu trup gingaș mlădios
Cum e floarea câmpului
În lumina soarelui.
Iată lui că i-a sosit
Carte mare de pornit
La tabără de ieșit.
El în suflet s-a mâhnit
Și din gură a grăit:
„Draga mea, sufletul meu,
Ține tu inelul meu,
Pune-l în degetul tău.
Când inelu-a rugini
Să știi, dragă, c-oi muri! [1]
„De mă lași plângând acasă,
Na-ți năframa de matasă
Pe margini cu aur trasă.
Aurul când s-a topi,
Să știi, frate, c-oi muri!"

II[modifică]

El pe cal a-ncălecat
Și pe drum a apucat.
Mers-a el pân' la un loc
Ș-a aprins un mare foc
În mijlocul codrului,
La fântâna corbului.
Mâna-n sân el și-o băga,
La năframă se uita...
Inima-i se despica!
„Dragii mei, ostașii mei,
Puișori viteji de zmei!
Stați pe loc de ospătați
Și la umbră vă culcați.
Eu sunt gata de plecat,
Acasă că mi-am uitat
Paloșul cel rotilat
Pe-o masă verde-aruncat".
Îndărăt el a pornit,
C-un voinic s-a întâlnit,
C-un voinic cu calul mic:
„Noroc bun, tânăr voinic!
Ce veste, de unde vii?"
„Dacă vrei, Doamne, s-o știi,
De altul poate-ar fi bine,
Dar e rău ș-amar de tine!
Tatăl tău că s-a sculat,
Țara-ntreagă ne-a călcat
Pân' ce mândra ți-a aflat
Și pe dâns-a aruncat
Într-un tău adânc și lat!"
„Na, voinice, calul meu
Să mi-l duci la tatăl meu.
De-a-ntreba unde sunt eu,
Tu să-i spui că eu m-am dus
Pe malul apei, în sus
Și că-n apă m-am zvârlit
La copila ce-am iubit."

III[modifică]

Tatăl său țar-a sculat,
Tău-ntreg de l-a secat
Și copiii și-a aflat
Amândoi îmbrățișați,
Pe nisip galben culcați,
Amândoi senini la față
De păreau că sunt în viață.
Atunci craiul s-a căit,
În mătase i-a-nvelit
Și-n biserică i-a dus
Și-n două racle i-a pus,
Racle mândre-mpărătești
Purtând semne latinești. [2]
Și pe dânsul l-a zidit
În altar, la răsărit,
Pe ea-n tindă l-asfințit!
Iar din el, frate,-a ieșit
Un brad verde, cătinat,
Pe biserică plecat.
Și din ea o viișoară
Înflorită, mlădioară
Ce din zori și până-n seară
Pe biserică s-a-ntins
Și cu bradul s-au cuprins!
. . . . . . . . . . . . . . . .
Tună, Doamne, și trăsnește,
Tună-n cine despărțește
Dulcea dragoste-nfocată
De-un fecior și de o fată.

[1] În poveștile, în legendele și în baladele românești se găsesc o mulțime deidei poetice și de imagini răpitoare, precum inelul ce ruginește și aurul năframeice se topește în ajunul morții unui om. Pe lângă minunile din povești: palate decristal zidite pe munți de oțel, copaci crescuți până în nouri și purtând în vârfullor cuib de zână, herghelii de cai sălbatici ce ies noaptea din sânul mărilor ca săpască poienele codrilor, păsări măiestre ce aduc vești de pe ceea lume, pajuriuriașe ale căror cuiburi sunt în fundul pământului, zmei ce răpesc fetele deîmpărați, șerpi mari ce stau culcați pe paturi de pietre scumpe, iarba-fieruluicare deschide zăvoarele cetăților, iarba-șarpelui ce învie morții vindecându-lerănile, poduri de argint, cu copaci de aur în care cresc mere de rubin și cântăpăsări de briliant etc., etc. găsim mere de aur care, aruncate jos, se prefac înpalate împărătești, furci de argint care torc singure, piatra de teacă a sfinteiMiercuri, peria sfintei Joi și ștergarul sfintei Vineri, date de tustrele tânăruluiFăt-Frumos ca să-i fie de ajutor când l-ar ajunge zmeii. Piatra de teacă aruncatăîn calea zmeilor se schimbă într-o stâncă naltă până la cer, peria într-un codrudes în care nici vântul nu răzbate, ștergarul într-o mare lungă și lată ca fațapământului. Zmeii trebuie să macine stânca, să doboare codrii și să soarbăapele mării pentru ca să ajungă pe Făt-Frumos.

În numărul semnelor considerate de români ca prevestiri de moarte, maisunt și căderea stelelor, cântecul cucuvăii, urletul câinilor, arătări de năluce,pocnirea lemnului icoanelor din casă, stătutul cailor pe loc când au a pleca ladrum etc.

[2] Adică inscripție cu litere latine, precum se obișnuiește pe sarcofaguri.

O variantă a legendei sună așa:
Trecu toată primăvara,
Trecu pe urmă și vara,
Inelul nu ruginea,
Nici năframa nu roșea,
C-amândoi erau în viață,
Ea cu lacrime pe față,
El cu arma la război,
Și se doreau amândoi.
Iată că-ntr-o dimineață,
Într-o zi cu neagră ceață,
Mândrulița se scula,
Fața albă își spăla,
La icoane se-nchina,
Ș-apoi la inel căta.
Dar inelu-i ruginit!
„Vai! drăguțul mi-a murit
Vorba bine nu sfârșea
Și de cale se gătea,
Pe-un cal ager s-arunca
Și la tabără pleca.
Calul zboară ca și vântul
De cutrieră pământul.
Și când toaca-n cer toca,
Ea prin tabără umbla,
Tot pe dragul ei căta,
Și-l găsea sărmanul mort,
Întins veșted sub un cort.
Ea năframa și-o lua,
De trei ori o săruta,
Capul, fața-și învelea
Și pe loc moartă cădea.