Incantații/VIII.

Salt la: navigare, căutare
←VII Incantații de Ilarie Voronca
VIII
IX→


Cu primăvara înșurubată în foi, în rădăcină,
Cu pasărea ’n luceafăr stârnind prepelicarul,
Capul plutind în panglici de culori, de lumină,
Cu ora care-și descarcă de verdeață carul,

Cu trâmbița trecută printr’un obraz de grâne,
Și aurora, fluer pe buzele de aer,
Cu seva, migrațiune spre frunzele de mâine,
Cu chemările tot mai dureroase între buruienile clare,

E-un gât de lebădă glasul încolăcit în fapt,
Și liniștea amară, ca un tutun în pipă-i,
Când forma ta în slovă lăuntrică o pipăi,
Cum caut în întunerec paharul pe un raft,

Drumul între cereale ca o lampă se stinge,
Glorioas’ oboseală în fructele virtuale,
Când un cristal ecoul în vocea ta atinge
Și spumele așteaptă oceanul șoaptei tale.

Mărgeane-atâtea, scumpe au strălucit în pânză,
Când ploaia deșteptase legenda în corabie,
Și ’n lacrimă grădina își trece fața stânsă,
Cu florile plecate sub vântul lucit sabie.

Atâtea plete ’n peșteri, și fugărită ziua
Ca un cerb în inelul de fosfor din odihnă,
Zăpadă și arome fărămițate ’n piua
Văii din solitudini cu profilul în tihnă.

Un anotimp zdrobește lacătul de pământ,
În duzi și ’n viermi mătasea vorbelor tale crește,
Și frumusețea ’n somnul din plante se ivește
Cu lămpi de margherită trezind în noi alt cânt.

Dacă n’ar fi argila pe genunchii fântânii,
Și, șarpe, unduirea trupului tău pe harfă,
Pe tâmpla în incendiu, suav hulubul mâinii,
Culorile vestite, vis viitor în larvă,

Dacă ’n pădurea rară, soarele în răsuflet,
Mai obosit prin geamul adolescenței blonde
Miraj ce se agață de mărăcini, de suflet,
Cu noaptea – o fanfară care-a tâșnit din sonde,

S’ar adunà în ochiul cu modulări de mierlă
Ca prevestirea strânsă, crepuscul, în cafea,
Și cântecul, în scoica urechii, ca o perlă,
Și lacrima în poem – ca inima sub za.

Ne dăruim obrazul, ecoului, seminții
Vântului care-aduce păsări din miază-ziuă
Regretelor – cenușă în arsă urna minții,
O păpădie somnul rupându-se în ziuă.

Ne dăruim în fluvii sporind lumina grasă
Argilă amestecată cu oasele apuse
În timp ce aliajul de cântece apasă
Cuvintele ce-așteaptă în fruct, să fie spuse.

În timp ce-un țipăt taie azurul, îl despică
E-un țipăt ce se curmă în pâine la ospățuri,
E-o pasăre, e-un țipăt în steaua care pică,
Cristalele de ghiață strunind munții în hățuri.

E țipătul mai ultim, în găunosul lacăt,
Ghindă rostogolită până la gura pală,
Tenebrele cu-o mână te-acoperă în treacăt
Și amintirea-n ceața mai tulbure o spală.

Dar pân’ atunci, sub frunză, fragi binevoitoare,
Și anotimpul, buză mai răcorită ’n ferigi,
Cu pescărușii ’n spumă cuvintele la soare,
Și ancorele, cânturi, pe limbă le desferici.

Păsări în reculegeri pun o aureolă
Cărării ducând în pădurea din noi, adâncă,
Și visul varsă ’n tâmplă fierbinte o fiolă,
În timp ce seara se rupe ca un vultur din stâncă.

În timp ce noaptea triumfă pe coapsele furtunei,
Și amintirea aduce bogate secerișuri,
Oceanele pe geamuri ating obrazul lunei,
Și ochiul odihnește stelarele tufișuri.

Astfel adoarme ora ca în nisip, o barcă,
În lac luceferi zvârlă potolitele arme,
Pe clapele de mâine, o apariție, par’că,
Mâna ta sideful de aer va să-l sfarme.

Privește: dau în lături stofele de tăcere,
Și, cupă, îmi plec ochiul spre ochiul tău: izvorul
Pe care ’n febră noaptea lăuntrică îl cere,
În vreme ce pe buză destinu-a tras zăvorul,

În fiece șuviță un peisaj s’adoarmă,
Căldura unui fulger în gușter sub o piatră,
Când aurora rupe în lacrimă o goarnă,
Până ’n tăcerea care, în despărțire iartă.

Până ’n fularul de șerpi limpezi la gâtul de-azur,
Până ’n zmeura ce urcă pe o scară de sânge,
Până ’n zăpadă vocea ce șovăie împrejur,
Flutur rotit lângă lampa unui scâncet,

Cu dinții ce sunt strune pe-arcușele de șoapte,
Cu brațele prin sticla din inimă privite
Cu capu ’nalt de liniști pe-oglinzile din noapte,
În teascuri viitoare cântecele strivite.

Ascultă: de-aș fi fost corăbier aș fi răscolit
Toate algele, toate vânturile să-ți închin
Un continent nou, și țarinii i-aș fi dăruit
Numele tău ca pe-un steag de sare și de vin.

Giuvaergiu, în spumă aș fi zmuls un oval
Și vaste candelabre aș fi topit pe buză
Ca păsări liberate frunțile din cristal,
Corăbiile de ghiață într’un inel în spuză.

Dar numai în cuvinte, suavă, te apropii
Și farmecul acesta, de ruperi, de silabe
Cu vorbe ’n care luna își aurește snopii,
Când știi ’n nisip tristețea ca urmele de labe.

Figura legănată într’o vocală vie,
Verbul sălbatec mușcă în suvenir, în rocă
În pulberi substantivul, os luminat prin vie,
Strigătul tăind apa lucitor ca o focă,

Într’un cuvânt răsbate chemarea rădăcinii,
În altul năvălește herghelia de focuri,
Respirația oprită pe buzele ruginii,
Pădurea de catarge în lunecări pe scocuri,

Sunt cuvintele scumpe cu un alaiu de nuntă
Cuvintele lovite cu cheile de-arome,
Pe umărul vacanței cuvântul ca o funtă,
Cuvântul care fierbe, neîncăpând în forme,

Sunt vorbe cu ’nțelesul pierdut ca o intrare
Ce n’o mai știi în osul peșterii în perete,
Cuvintele rămase în glas cu-o tremurare,
Cu-o frumusețe calmă ca vechile portrete,

Deasemeni sunt cuvinte numai de noi știute,
Cuvintele ca aburi în spasmul arăturii,
Mărgăritare, zboruri bolnave în volute,
Cuvinte poposite în primăvara gurii,

Îți dau mâinile pline cu scoicile de vorbe,
Cu pașii cari sună pe treptele din vreme,
Frumusețea ta trece prin planetare orbe,
Naufragiate ’n cântec, corăbiile să cheme.

Cu panoplii aprinse de caldele amieze,
Cu noaptea de-o maree de evocare linsă
Cetățile marine în pleoapă să ’nvieze,
Cu nourii de zvonuri pieptănătura ninsă,

Când pasărea e plicul și zborul e scrisoarea
Purtată în albastru peste legume, peste
Profilul de mesteacăn domol clătit în boarea
Stârnită de amurgul descins dintr’o poveste.

Când ca o apariție te deslușesc în semne
Cu foșnetul de rochii marine ’n buruieni,
Și ’n geamurile vorbei iubirea să însemne
De diamant o dâră pe sticla unei ierni.

Alăturarea ’n arme a strigătelor scrise
Tu o pricepi, rațiune, prin trecerea secretă,
Cu conjugări, cu rime, cu declinări, cu vise,
Cu urmele, pe deget, de aeriană cretă.

Când zornăesc pe limbă argintării de sunet
Și-un anotimp sfârșește ca o feștilă ’n lampă,
Cu cavalcade ’n viscol și însetări în tunet:
Cu-o epocă depusă cu umbra pe-o estampă,

Cum flacără, prin nimburi, va poposì furtuna,
Pe tâmpla potolită a cremeni pe piscuri,
Din aer pogorâtă pe strună totdeauna
Când amintiri în cârduri ne pipăe cu pliscuri:

Iată, e curtea udă cu o aromă ’n lemne,
Octombrie, în clocot cazane de tomate
Și umbra în depozit de cherestea te ’ndemne
Să recunoști în cântec aceste flăcări mate.

Să recunoști cum fierbe în bulion, un suflet,
Atât de dulce chipul Mamei între tenebre
Cu vocile scăzute în anotimp, în suflet,
Și în magiun fantoma trecutului răsfierbe.

Deacolo se revarsă beteala glorioasă
Ca un oraș ce arde peste coline ’n urmă
Prin pregătiri de toamnă se-apropie sfioasă,
Privirea ca un bucium șovăind peste turmă.

Dincolo, între scânduri sacul d’evenimente
S’a ’nșurubat în zile, s’a rupt în calendare,
Și-a proiectat cenușa în vinele mai lente,
Au clocotit, cascade și vulturi în căldare.

Ca un tavan, ne-apasă, prieteni, viața scundă,
Potecile ca butii din care s’a scurs vinul,
Și sfârâie tristețea ca un tăciune ’n undă,
Și cu amar se ’mbibă cântecul și pelinul.

Vârstele revenite pe-o targă de petale,
Cu umbra care frânge o oboseală ’n două,
Sărbătorească butcă pe-aleele natale,
Tălăngile în lapte, sug o dulceață nouă.

În penele de vorbe desfă nupțiale paturi,
Și vulturul înalță-l ca pe-o lumină ’n sală,
Cu-o nestemată cântu-l vei ferecà pe laturi
Și cufărul memoriei cu-oseminte și zale,

Cu nopțile din peșteri în cârtițe și ’n urne,
Cu vegetala moarte slujită în cucută
Tu, apariție fâlfâi, în cărțile nocturne
Surâs rămas în rochia miresei ca o cută,

Cu fețele de fructe spre suvenir întoarse,
Cu mâna vrăjitoare trezind o floare ’n clape
Cu șaluri de lumină, printre vitralii, toarse
Și buzele atinse de fluerul de ape,

Tu-mi dai prin viitorul de rândunici o jerbă
Fum răsucit în arbori, perpetuând oglinda,
Cu șoapta o cascadă pe umărul de febră,
Cu părul luminându-mi peretele și tinda,

Cântec de leagăn, flaut, imaculată forță,
Viscol chemând matrozii, torent mânând butucii,
Prin tropicala rugă, luceafăr, fluviu, torță,
Ploaie spălând în bronzuri omizile și nucii.

Cu stelele ca berze trecând prin ochiul nostru
Plin încă de licoarea atâtor calme șesuri,
Fiece cânt își are în respirație rostu’,
Când visul deslușește gravele înțelesuri.

Când crește ’n jurul nostru albă singurătatea
Și ’n deget se fărâmă cântecul de faianță,
Cu poarta care ’nchide în aventură cartea
Cu mâna înghețată înmărmurind pe clanță,

Cu vântul care sună o miazănoapte ’n carne,
Pe sânul tău lumina e-o pasăre, e-o umbră,
Sub pielea de ringlodă căldura să se ’ntoarne,
Și eu îți sunt alături, și ’n tine sunt, o umbră.

Să-ți cânt seara,
Să-ți spun tăcerea,
Să-ți aduc sarea
Uitată pe smalțul furtunii.

Pe terasă invitații
Cântă în surdină
Când vom îmbibà poroasa tină
Vor cântà alții.

Un vuiet salin
S’a prelins în golf
Rochia urcă lin
Ca o flacără în sulf.

Prin palmieri plimbări
Scrijelesc un zbor
Lumini, întrebări,
Pe tivul unui nor.

Cu vânatul ascuns
În ecoul din zid
C’un suvenir uns
De untdelemn sfințit,

Și fluerul gras
A trecut în culori
Anotimpul c’un pas
A răsturnat ulcioarele cu flori.

În ghețari, în văi
S’au trezit orchestre,
Lumina ’n odăi
Estivală zestre.

Vegetale ferești
Se deschid în ochi,
Vrăjitoare mă ferești
De semnul cetit în boghi.

O răcoroasă carafă
Reverși în viitor
Nava trece ’n harfă
Noaptea se-oprește ’n stor.

Cu creanga de excursie
Priveliște rapidă
Și frăgezimea sursei
Cu-oceanul din omidă.

Colierele de plante
Aici sunt, între clape,
Și păsările celelante
Din flaut or să scape.

Din bucle-un lăicer
Prin pădurea de gală
Și uiți luna pe cer
Ca ’n iarbă o sandală,

Cu trecerea prin stâncă
De Dunăre matinală
Și inima sună încă,
În roțile sgomotoase ale primăverilor.

Ecoul pune-un nimb
Pe piscul de cenușă
Și fructul în anotimp
A deschis o ușă.

Ispita frăgezimii
Prin râsetul de voal
Cerbii de apă zi-mi-i:
Tăiați într’un metal

O șoaptă, o urzeală,
Când în casă mă ’ntâmpini,
Și e-o dulceaț’a lămpii ’n
Privirea ce-mi treci pe oboseală.

În aer e-o laudă
Pentru găsirea noastră
Cum cântecul te caută
Ca pe-un auz în care să trăiască,

În bucuria din ciripit,
În laptele din talancă,
În numele tău iubit
Săpat în voce ca ’ntr’o bancă,

În Crăciunul din amintire,
Aceeaș, ca un fruct poleit,
Și inimile seamănă leit
Când se-ating limpezi ca două potire.

Mă’ntâmpini cu lumina zvâcnită în cristale,
Și vinul e păunul mai tânăr în pahare
Șervetele reflectă zăpada feței tale,
Și’n buruieni pândește tăcerea ’n fiecare.

E’ntoarcerea prin ape în seara ce palpită
Prin frunza familiară și plânsă ’n orologiu,
Când te străvăd columnă în umbra mai albită
Și treptele stelare suind îți spun elogiul.

Cu turmele vrăjite la stânga, cu colierul
De lacrimă în pietre la dreapta șlefuite
Cu buza ce ’n rugină, de-obraz și-apropie fierul
Și dinainte haita de viscole vuite,

Se-alungă în pupilă cu pletele de munte
Când noaptea e asinul încovoiat sub sacii
De viziuni, și trece o dulceață pe und’ te
Regăsesc auroră, vie ’n paloarea salciei.

Fântână ’n șarpe, fața în oglindă rămasă
Cearceafele de nouri cu albastru tivite,
Iluminare ’n blidul ce mi-l întinzi la masă
Priviri, mărgăritare, din zăpadă ivite,

În pâine-mi dai iubirea cum un complice ’nchide
În pâinea dăruită uneltele evadării,
Voiu știi îmbucătura ce inima înghite
Și ’n azimă sunà-voiu metalele plecării.

Să fim ofranda pură pe rugul de cuvinte
Aureola smulsă frunții necunoscute
Cu porturile ’n brumă naufragiate ’n minte,
Cu vuetul ce crește în foame, o ascute.

Dreptate cuvenită în unanimul sânge
Cu noaptea furișată din ulițele strimte
Cu arșița amară a vânturilor pân’ ce
Prin somn o amintire, te bucură, te simte.

Un puls de-aici conduce erorile, iertarea,
Și tu m’aștepți aceeaș la ușile luminii
Când strângi în verighetă privirea, respirarea,
Sărut, ca o cascadă, pe fierbințeala mâinii.