Incantații/VII.

 

Când șoapta suferă peste cetate ca o pasăre fără odihnă,
Când primăvara izbucnește din oglinzile salcâmilor,
Când numai vântul planează, erete, spre hoitul zilei viitoare,
Și eu arăt obrazul tău ca pe un model divin, florilor, cântecului,

Când anotimpul zace pe un scut cu valul mării,
Lucind spadă în sânge, suind șarpe ’n vitralii,
Cu fantoma plecată spre zorii călimării,
Cu inima caleașcă ieșită în întâmpinarea iubirii,

Când sângele ni se caută ca două ape,
Unindu-se în gâtul de lebădă al fântânii,
Când tauri iau amurgul în coarne pe aproape,
Și-n trup pândește ochiul lui Dumnezeu și-al pâinii,

Glasuri și corbi destramă tristețea în spitale,
Pe-aleie stau bolovanii răniți de clorofilă,
Regretele lovite în arbori, în vocale,
Amintirea se-oprește pe-o lacrimă, pe-o filă.

Trec corăbii pline de călători invizibili,
Destinul circulă ’n vine, în coiful de fluvii,
În armele albe ale nopții îngropate lângă morcovi,
În degetele încleștate pe violoncelul aurorii.

Dar un profet îți înapoiază prin havuze,
Ducând la gura zilei o cupă cu oglinzi,
Copilăria, frunză, cu berzele pe buze,
Cu umbletul, o rufă, printre haracii prinși.

Ascultă: <<Îți redau bucla blondă ’n țâța maternă
Și bruma ’n dosul casei mai odihnită ’n jerbe,
Îți redau jocul, obrazul ascuns, pelin, în perne,
Vocea care destramă cearceafele de febre,

Miracolul ferestrei ducând între cristale,
Și luându-te de mână spre pasărea de humă
Curcubee crescute din degetele tale
Prezența lângă tine de îngerească Mumă,

Îți amintești: trezirea în zori, aerul tare,
Și te duceau prin culoarul de somn înspre Slănic,
Docarul – apariție cu-alai de vânătoare,
Din stânci se rupeà un chiot cu aburii dimineții cu vulturii odihnei.

Anii-ți sunau clari în porțelanul pârâului,
Și ’n goana scursă, iederi, din parapet pe punte,
Când plaiul strălucise cu defilarea grâului,
Și ca un zbor lumina, se potolià pe frunte.

Îți voiu redà uimirea găsirii în oglindă,
Capră neagră ecoul pe piatra unei zile,
Spaima, cocoș sălbatec, prin genele de flintă,
Dâra, lăsată ’n flăcări, de pasăre, de vâsle.

Îți voiu redà prin stive cascadele de șipcă,
Și ca un sâmbur trenu ’n esofagul colinei,
Obrazul tău și-al ploii plecându-se pe scripcă,
Zăpada care suie, în țevile luminei.

Copilărie: – albastră furtună de miresme,
Chemarea potârnichii rănite în lucernă,
De umărul tău tâmpla albită să se rez’me,
Pădurea să se-aprindă în pieptul tău lanternă>>.

Dar cine-ascultă vocea profetului și cine
Fantomei zgribulite o azimă să ’ntindă,
Când măcelarul plimbă un foarfece prin vine
Cu pletele de sânge se-arată în oglindă,

Când mâinile sunt arse de torța din bancnote,
Când durerea coclește cetățile mai coapte,
Când florile ucise ți le-amintești pe note,
Când viorile ’ntind gâtul, flux diafan spre noapte,

Când nu-mi distingi obrazul din suferința reală
Și brațele ca arbori de ger iradiază,
Când somnu ’n fierbințeală mușcat ca o zăbală,
Și-un suvenir atinge fereastra ca o rază,

Tristețea unanimă te cuprinde, te doare;
Mâinile tale sunt ale fotografului ambulant mâncate de jăratecul clișeelor,
Spatele tău încovoiat e al hamalului ducând greutăți mai mari decât trupul lui,
Prin fruntea ta, ca prin frunze, scheletul orașului se străvede:

În sala de așteptare cu resemnarea în merinde,
Pe masa de-operație cu umbra ridicată
Din trupul care-un nufăr peste ape întinde,
În lacrima de-o lentă întoarcere iscată,

În sforile fasolei brodate spre lumină,
În ziua care ’ngrașă pământuri viitoare,
În trâmbița de zahăr din sfeclă, din hodină,
În sămânța ce-aduce pe limbă acelaș soare,

Pe buză, pe crepuscul, pe umăr și pe mână,
Am sărutat tristețea și bucuria vastă,
Cu clara rădăcină fecundă în țărână
Cu zboru: – aureolă, cu stelele: nevastă.

Când glasul e pădurea cu frunzele în tine,
Și șovăie, emoție, cu cerbul de tenebre,
Când ochiul, bob de rouă, un peisaj reține,
Cu ziua scursă ’n parcuri printr’un grilaj de zebre,

Cu șoimul de răcoare rotind peste cristale,
Cu, un pumnal, pârâul în buzunarul văii,
Când trandafirii suflă în lămpile mai pale,
Și ’ndepărtezi deodată c’un semn pereții-odăii.

Atunci tălpile tale calcă ’n mine prundișul,
Și un covor întinde spre tine orice piatră,
Când lancea de furtună și-a îndulcit tăișul,
Luceferi dau în clocot cu laptele pe vatră,

Și boii trag, albaștri, pământul spre belșuguri,
C’un anotimp, dantelă, pe roțile de moară,
Privirile păstrate ca o șuviță ’n struguri,
Cu armele și osul alături de comoară.

Câte cetăți trezește degetul tău, pianistă,
Câte cadavre-aduce o muzică sub poduri,
Câte nisipuri suie în cântec marea tristă,
Și stelele ne scurmă cu clarele lor boturi.

Memoria ’nchide acul subțire al aromei,
Nu ni-e străină nici o înfățișare-a lumii,
Ne legănăm cu uliul, ne albăstrim cu pomii
Și șovăim cu-amurgul pe scânteierea culmii.

La dreapta arătare, surâs ca o zăpadă,
Cum sângele ne leagă sub coaste două funde,
Cum ieși în calea zilei – rădvan fluid – cascadă,
Și-obrazul se-adâncește în inimă și ’n unde.

Atunci se-alungă ’n geamuri ca păsări înghețate
Nopțile din legume și din poeme, după
Catargele spre pâinea polară înălțate,
Când lucrătoru-aduce steaua găsită ’n supă.

Te recunosc, pleoapă suavă, în zorele,
În vocea mai scăzută pe strada mărginașe,
Privire ’n adiere prin ùmbrele perdele,
Prin câmpul care-și umflă azima lui uriașă,

Tu faci un semn și focul în înțeles se-arată,
Apa-și găsește apa, și în cuvânt cuvântul,
În inimă, murg tânăr, o inimă să bată,
Din hamul de furtună să se desfacă vântul.

Îți treci ca un descântec mâna prin evocare,
Pui clopotului blana de cântece pe umeri,
Stropește arătura cu sângele din floare,
Și boabele ’n păstaia luminii să le numeri.

În noaptea care ’și trage refluxul până ’n tine,
În soarele pe care îl cântărești în fructe,
Gazela ce prin fruntea ta limpede revine,
Și-o lebădă e glasul tăind în liniști cute,

Le știi acestea. Totuș în ora necesară
Ți le voiu spune: timpul e ’n marmoră pupila,
Cu florile de aburi care plutesc în seară,
Cu formele în care visu-a turnat argila.

Cu versul ce-l vreau hohot, pădure despletită
Cu flăcările drepte din pâine, din ocheane,
Cu portocala vie, din țipăt, din orbite
Cu lacrima, căpșună lăuntrică, pe geană.

Ascultă: este versul alexandrin, e versul
Suind ca o monetă în salba de furtună,
Vedenie ’n silaba care îți cântă mersul,
Orașul peste care am plutit împreună.

E-un vis izbit în vine cu săruri și cu plante,
Sângele dând năvală spre porțile pădurii,
Somnul prin care trece o respirație ’nantă,
Feriga regăsită pe-amiaza dulce-a gurii,

Acesta-i mânzul care va spumegà în frâne
Dar celălalt e versul care va rupe dogma,
E versul liber, fundă între copaci și grâne
Un fluviu ’n inundație te va cuprinde ’ntocma.

Versul care se zmulge din verighetă, scapă,
Versul, șopârlă suplă fugită din peniță
Versul care e nota ce n’o mai știi pe clapă,
Coacăză care culcă pe limbă o perniță.

Dar sunt versurile invizibile, sunt versurile destinse,
Ca o poiană pe care n’o încape ochiul, n’o cuprinde
Cântecul în seara cu culori mult mai stinse,
E versul adânc, nesfârșit ca o oglindă.

E versul pe care cetitorul nu-l înțelege,
Și ’n care o lacrimă și-a tăiat profilul,
E versul cu un cerșetor, cu un rege,
E versul în care și-a ascuns jucăriile copilul.

Mai sunt și alte versuri: Toate sunt ale tale,
Și numai ție-ți lasă polen pe deget taina,
Singură vezi cireada sălbatecă ’n cristale,
Inima luminează ca un incendiu haina,

Dai lacrima de-oparte
Apare lumina,
Semn în inimă, în carte,
Ecoul frânge-și tulpina.

Cu tâmpla unsă
De iarba marei tăceri
Cu ziua ascunsă
Ca o pădure sub cer,

Cu liniile din palma
Frunză peste destin
Metalele de-avalma
Trecute ’n sânge, în vin;

Alături, o șoaptă
Spre luceafăr punte
E-o caisă coaptă
Pe buzele – funte

E-o aripă de ghiață
Pe vorba, cenușă
Paing, liniștea ’n ață
Fior uitat în mânușă,

Revii transfigurare
C’un anotimp de berze,
Florile pe cărare,
Reapar – litere șterse,

Castele în zăpadă
Și cârtițe ’n tunele,
Vis strălucit pe spadă,
Priveliști în inele,

Auroră trezită
De prepelița speriată,
Ochilor mei ivită,
Îi tulbură, îi iartă,

Cu calul mai năpraznic
Năvălit în orbite
Și cântecul stă paznic
Pe strunele adormite,

Când porți pe mână
Ploile, beteala,
Când parcul îngână
Orașul, oboseala

Când lacătul de petale
Toamna-l deschide-atentă
Mângâierile tale
În procesiune lentă.

Ora ca o frunză
În tăcerea noastră
Prin gene trece-ascunsă
Pasărea măiastră,

Te străvezi mai clară
În mine rădăcină
O cupă solară
La nocturna cină.

Să sune în rochii
Iernile de flaut
Când închid ochii
În mine te caut,

În respirația fragilă
Ca o furtună roză
Pe inima de argilă
Luneci în arcuri ca o carosă,

Ca anotimpul trecut
Prin balul de fructe al anului,
Ca naufragiul pierdut
În urechia de sidef a oceanului,

Dantela s’adune
În scoică un vaer,
S’ alunece ’n unde
Mărgelele de aer

Să treacă pe buză
Un măcel de garoafe,
Și văzduhul – bluză
De borangic pe harfe

Cu pasărea să țeasă
Melodioase fluvii
Din violoncel, mireasă
Cu amintirea tu vii.

Oboseala se strânge în stalactită ’n sare,
Ca o lupoaică râul moare ’n pietrișul rotund,
Inima, ca un clopot de han bătrân, tresare,
Când un surâs atinge arama ascunsă ’n fund.

Grădini, păsări suave, în părul tău de sticlă
Și fețele ieșite pe aleia din tufișuri,
Cu-eșarfele furtunii în buclele de pâclă,
Somnul care deschide lăuntrice suișuri,

Când oglinzi nevăzute, ne leagă respirarea,
Și ’n mâinile noastre se tulbură, cerbii, ora
Pe umăr, miazănoapte de plete, suie marea,
În nisipul de vorbe, e-o scoică aurora.

Bărcile revenite ca într’un golf în voce
Când stelele deșiră liniștea ca pe-o pâslă,
Și ’n fluviu broderia de păsări să evoce
Cu-amintirea scăpată din mână ca o vâslă,

Singurătate ’n panglici de crivăț, de cenușă,
Cetăți, ca niște vine în marmoră, albastre
Când cântecul e cheia pentru astrala ușă
Cristal de apariții deschis vederii noastre.

Când nu ne știe nimeni la marginea luminii
Când meridianul trece prin inimă, prin geană
Când nu ne văd prin geamul de lacrimi citadinii
Numai poetul îți iese în cale te cântă Cosinzeană,

Când primăvara izbucnește din oglinzile salcâmilor,
Când șoapta suferă peste cetate ca o pasăre fără odihnă.