Incantații/VI.

 

Vei spune: seara își face loc prin păsările albe
Ca un colier la gâtul oceanului trecute,
Vei spune: vântul trezește strunele de tablă,
Și amintirea uită pe buze aceleași fructe.

Dar unde sunt potecile luminate ca struguri
Pe dinăuntru de glucoza din cântecele excursioniștilor
În ochi unde e barca încărcată cu-amurguri,
Unde mai stăruie lacrima din arcușul soliștilor?

E chioșcul vilegiaturei pustiit de toamnă,
E iarna ca un câine fluid prin geamuri fine,
E în fântâni zăpada, o procesiune de nimfe,
Și ’n brumă vânătoarea cu-o sfâșiere ’n goarnă.

Dar în ferigă nu e noaptea de funde, nu e
Pe sticla respirației o floare de cereale,
Din brațele ca lebezi luceafărul nu suie
Să ducă tulburarea în slovă din cerneală.

Corăbiile în părul din vis să treac’un piepten
Să fie ’ntre pahare seara ca o ghitară,
Și apariția ’n sânge a lămpilor e ’n piept, e ’n
Aurora care pune pe stânci o brățară.

E în itinerarul pe buza deșirată de furtună,
E în mâhnirea bruscă pe sălile din voce
E ’n despărțirea pală sub frunțile de lună,
Când cu-o lumină ploaia mai roade gâtul rocei.

Când resemnarea zdrobită în palmă ca un fulg,
Și negura în zdrențe pe rănile prăpastiei,
Cu bulgărul răstoarnă tenebrele în plug
Și inima își frânge în geam elanul praștiei.

Focul își desvelește sânii și rădvanele mari
Ale figurilor de demult defilând în perdele
Cu pasărea de apă ce ’n degete o sfarmi,
Cu, luminat de profilul tău, ceasul urcat în stele.

Mai apropiat de mine cu fulgerul văzut
În creanga transparentă prin omoplat, prin tuse,
Vântul care se ’nchide în ochiul atât de ud,
Ocean care te chiamă, ezită în meduze.

Dacă-mi astâmperi viața cu nevăzuta geană,
Dacă pe somnul flaut se odihnește mâna,
Dacă inima-și nalță insula de mărgeane,
Obraz pe care-l zvârle în statuie țărâna,

Dacă tu ești prezentă pe slovele-unelte,
Dacă marile păsări se neclintesc în sticlă,
Dacă evoci în glasul răcoros ciute zvelte,
Nocturnul lac mai trece prin respirația buclă,

Dacă batiste-lebezi în parcuri or să cadă
Și fruntea ta batistă mai palidă pe fruntea-mi
Dacă un ou, e-obrazul, suav, într’o zăpadă,
E că ’ntre frunze ’n chiot cu licurici nunteam.

Erà când respirația rupeà oglinzi în ramuri,
Când din tunel sărutul te conduceà ’n verdeață
Și mâinile – ferestre – se căutau în ceață,
Arbori frângeau anotimpul metalic ca ’n armuri.

Azi fluvii mari ca turme de vânturi dau târcoale
Odăiei de cristale din voci, din insomnie,
Luceafăru ’n amurgul pupilei mai învie,
Azi furtuna un jăratec sub tălpile goale.

E strigătul de apă; e-atât de clar ovalul
Pe care-l sprijinește surâsul tău de noapte,
Prin pasăre, în aer, se prelungește valul
Și cu argila ’n mine conturul tău se ’mparte.

Vulturul sub clopot în coridor lanternă,
Fantoma-și trece suflul în crinul ca o cupă,
Odihna luminează păunii moi din pernă,
Când strunele aromei în mâini stau să se rupă.

Când ai iscat tăcerea mărită cu-o iertare,
Când în pleoapă șoimii vestesc din nou apusul
Ezită iar cerboaica subțire pe-o cărare,
Și ’n zmeura din sânge e inima sau ursul.

E împăcarea, frunză, pe umăr, pe privire,
Și e copita roșie din coacăză, din vară,
Cântul se ’ntoarce ’n tine solstițiu de iubire,
Ploaia își strânge rochia în părul tău vioară:

Pe mâini descântecul
Lampă de mușețel,
Noaptea e pântecul
Trecut prin inel,

Porumbei, lumini,
Plutind în mătase
Fața ta prin imn
Prin aceste oase,

Spre tine mă ’ntorc,
Cum spre codru-aleia,
Cum cuvintele torc
Lumina e aceeaș,

Funinginea râmei
A rămas în frunză,
Seara se dărâme,
Marea ’n reflux tunsă;

Tu suni în cristal,
În suvenir rocă,
Codrul l-aprinzi bal,
Pe lacul nocturn, lotcă,

Prin tâmpla de sticlă
Văd viața mea colorată
Cum furtuna desfășurată
Din părul oprit în spilcă,

Cum lunecă ’n odăi ape
Și ’n amintire sănii,
Ca o zăpadă sânii
În aburul vorbelor în paie.

Spre inimă duci mâna
Ca spre-un oraș pe-o hartă
Și în surâsul tău pâinea
Ca un alt luceafăr se arată.

Cu mușcătura ecoului pe buză
Nopții, prin grâne, cere-i
Să-ți dăruie lunara spuză
Pe vocea – sângele tăcerei.

Pe lactee aleia,
Pe ochi, pe verbe,
Când cade cheia
Visului în vertebre,

Când fața – eșarfă
Prin pomi adie
Și sună în glie
Leguma – o harfă,

Când degetul roz
Al cartofului în glod
La gura aerului, nod,
În sacul vântului orz,

Cu uneltele foamei,
Cu plosca reculegerei plină,
Cu plutirea berzelor lină
Peste capetele acestor oameni,

Cu tăciunii din suferință
Cu solitudinea din mansarde
Cu înfrângere, cu biruință,
Mai aproape, mai departe,

Aceeaș în auroră,
În apus, în gravură
Equatorială floră
A sângelui, pe gură.

Dacă ’n odaie crinii intră în vârful degetelor
Dacă în privirea ta văd cocorii venind
Dacă o amintire se dăruie buchetelor
Cu-o frunză mai departe în viața mea suind,

Lumina spartă ’n scuturi, perpetuată ’n vioară,
Și pasărea sorbită pe creanga din pleoapă
Surâs în apariție, cu-aripa subțioară,
Care din noi vrăjește în celălalt o apă?