Incantații/V.

Salt la: navigare, căutare
←IV Incantații de Ilarie Voronca
V
VI→


Din lacrimă vocala urcată ’n apariție,
Și fiecare strigăt e un hulub de ape,
Cu strugurii furtunii pe fulgere de vițe
Și ochiu ’n somn atinge lăuntrica lui clapă.

Garoafele se-apropie de buze catastrofe,
Și azima în aburi rotește, urcă ’n ziuă,
Cu trâmbița răsbate prin aeriene stofe,
În piersică, în scoică, pământuri clare chiue.

Sunt ierburile ’n somnul cristalelor din funduri
Marine; sunt ocnașii din vasele fantomă,
Cadavrele solare în aurul din prunduri
Cetățile ’n miragiu trăind cât o aromă.

E bustul vântului străveziu în pădure,
Săgeata care oprește în pieptul zilei zborul,
Sunt plopii ca o turmă de ciute sub secure,
Privirea pe care și-o vrea în oglindă orbul.

Caleștile năpustite tragic în verighetă,
Surâsul ca o glastră murind la miazănoapte
În uragan mireasă cu mâinile de cretă,
Atinge-va-mi pupila precum lunare șoapte.

Adânc: ca o fântână cu ciutura prea scurtă,
Rece: fereastră ’n care toamna și-alungă vrabia,
Singurătate: frânge lumina ca pe-o turtă,
Mansarda despletește-o asemeni cu corabia.

E lampa tristă; pasul fugarului; plecarea;
Și duci în palme viața: o pasăre ’mpăiată,
Nu știi ce țipă ’n tine: foamea, trecutul, marea,
Ca vițelușa, mama pe masa ’n spital tăiată.

Nu știi ce urlă acuma în auz, în peniță,
Ce-ți încleștează gura pe un mâner de apă
Ce fulger ca un gușter, ți-alunecă ’n știință
Din care mână fruntea, ca o carafă, scapă.

Îmi amintesc: e portul o legănare ’n spumă,
Brăila, calm, arome dinspre fructarii limpezi,
Pe strada potolită ca o odihnă du-mă,
În grădini glasul adoarme moale lângă dulăii fericiți.

Mult mai târziu: privirea rotià zăpezi înalte,
Îmi amintesc: cuvinte ca focuri pe-o comoară,
Îți deslușiau pădurea, tăiau contururi alte,
Și ’n fiecare vorbă: o pasăre, o vioară.

După aceea: orașul cu frații triști la geamuri
Cu zilele privite prin perdelele triste,
Cu toamna care-și scutură udele ei hamuri,
Cu, mai amară, pâinea ruptă cu târnăcopul în pereții salinei.

Cine mi-a spus: copacii filtrează ploaie, cântec,
Și-o pasăre-aurora cu pieptul alb la proră,
Cine mi-a spus: c’un fulger singurătatea spintec,
Și părul: migrațiune de păsări peste oră.

Miracol: orice șarpe e-o flacără sub stâncă,
Și ochiul tău deșteaptă dulci frunze în auz,
Cheie, frontiera cade în lacrima adâncă,
Lebezi de foc, privirea umple acest havuz.

Cine mi-a spus: sunt vie prin plantele ’n memorie
Și câinele ți-aduce în botul ud lumina,
Vânătoare târzie într-o văroasă glorie,
Aerul cald își trage peste grâne cortina.

Tălăngile în aburi sub pleoapele de jnepi,
Vedenie potolită cu umbrele lungite,
Iubire ’n inimi cupa cu sânge nou o ’ncepi,
Atunci soarele spumegând ciocnește chiar la masa minerului.

Atunci urlătoarele vânturilor tac în scheletele marilor fluvii,
Și bufnița reintră în fluierul de smoală,
Atunci un flux de aripi inundă plaja goală,
Atunci de pietrele singurătății se freacă bivolii tari ai nopții.

Transparentă prin mine, ca frunza în nervură,
Tristețea, ca pe-un sâmbur, o ’nvălui în glucoză,
Și depărtarea ’nvie cu cerbul din gravură,
Când trâmbițele verii au izbucnit în roză,

Când tu mă duci de mână la marginea focului,
Când tăcerea rămâne ’n urmă, în ierburi o epavă,
Stele sună în ochiul tău și ’n șuerul socului
Și inima se zmulge spre tine ca un ponton în arterele lanțuri.

Cum primesc iertarea ta: plină de câmp o glastră,
Surâsul tău îmi dă vaporașe de hârtie,
Adolescența oprită ca un nor la fereastră,
De liniște m’acoperi ca de-arme-o panoplie.

Genele desenează bogatele recolte,
Cirezile de vite cu pieile lucioase,
Plămânii destinși arcuri sub duioasele bolte,
În timp ce felinarul etern se-aprinde ’n oase.

E o emoție ’n tâmplă, și ’n amforă e zborul,
O iederă de fosfor imaculata țâță,
Și cerul care-și trage peste fereastră borul,
Ca un jăratec, glasul în cântec se ațâță.

Tu ești: agrafă scumpă pe bluza’n solitudini,
Și vastele coline ce mâinile-ți desfac
Eșarfă fruntea-ți dărui, în timp ce dulce, tu, din
Cristalele privirii ai împletit hamac.

Prin coamele de fluvii întrevăzută vie,
Somn lent pe creasta ’n spumă a munților de ghiață,
Cu vorbele ’n zăpadă tăind melancolie,
Cum vindeci febra aerului în dimineață,

Ființă așteptată cum cântecul pe coarde,
Ființă fără mâine și fără niciodată,
Ca o pădure visul, în noaptea trează arde,
Jivinile tristeții caută ’n fund o poartă.

Să se-odihnească berze în fânul din cuvinte,
Cărarea să-și dea suflu ’n palma catifelată,
În pește să se zbată lumina dinainte,
Când o suferință te leagă de ziua mai înaltă.

Când mâinile bune au poposit ca flori calde,
În anotimpul atât de clar în amintire,
Când râd prin ierburile iubirii mele, iubirii tale,
Acei cari n’au auzit inima primăverii bătând la ușă,

Acei cari s’au aplecat spre pământ ca spre pieptul unui bolnav,
Acei cari suferă în clipa asta sub abajurul lacrimei,
Acei cari au chemat fără răspuns lebedele din havuzul speranței,
Acei pe cari nu-i așteaptă nimeni când s’au sfârșit orele de muncă.

Acei cari cerșesc odihna fluviului în cetate,
Fugari de pretutindeni, fără iubire, fără
Credință, fără pâine, fără dor, fără frate,
Acei ce trag prin moarte o luminoasă dâră.

De aceea ’n plete-ți flutur nocturnele sirene,
Și piatra-și regăsește ecoul mult mai fraged,
Luceafărul își tește pe crengi subtile ierne,
O rândunică, un șipot cântă în ochiul ager.

Deaceea în oglindă sărutul nostru suie
O iederă spre plânsul atâtor triste chipuri,
Prin temere, prin sete, prin curcubeu, prin cuie,
Prin vântul care mână amarele nisipuri:

Tu ești auzul multiplicat,
Vederea imenselor savane,
Turnul inimii aplecat,
E biserica între coaste la marginea surâsului.

Tu ai strunit furtuna,
În coamele ochilor,
Ai oprit stelele, luna,
În strălucirea grasă a focilor.

Arăți mărgelele florii
La gâtul anotimpului prieten,
Pleci și te ’ntorci cu cocorii,
Cu ploaia luminezi prin cetini.

În aventură, pe calea
Ferată a vântului,
În tăcere sau în agalea
Dulceață a cuvântului,

În dimineața de cretă,
În rochia serii dureroasă
În oceanul ca o caretă
Foarte albastră, frumoasă,

În porumbarul de puf
Al somnului,
În boarea trecută prin stuf
Spre adânci apele zvonului.

Un suspin aerul, zăpada,
Întotdeauna ca azi,
Serile, cascada,
Pe luminosul tău obraz,

Un cântec, o odă,
Pentru tine, mai scumpă
Cum stă o ringlodă
Din respirație să se rumpă,

Cum gura zilelor decolorată
Mai luminează cu fulgere,
Și mâinile ating dintr’odată
În grădini nevăzutele lugere.

Atât de blândă, atât de albă,
Ca vorbele care-au înghețat în brumă
Când ploaia trece prin salbă,
Când un crin cântă pe umbră,

Pe clapele de mâine,
Pe focul care se curmă
În lampa aprinsă’n pâine
În visul ca un înger vestitor peste turmă,

În gazela transparentă
Prin care străvezi zorii,
În adormirea lentă,
A lacrimei, a orei,

În pasărea-cenușă
În cristalele din tril,
Pădurea până la ușă
Furișată tiptil,

În ruinele verii
Strălucind pe potecă
Și te salută corăbierii
Odată cu profilul arborelui;

Prin algele bolnave,
Pe patul de căpșună
Pe buzele de nave,
Pe pielea glasului brună,

Când fruntea răcorită, arsă
Ca o odihnă în biserică,
Aurora care se revarsă
Când frângi o piersică,

Sărut ca o mireasmă
În azur înnotătoare,
Alintare, aghiasmă
Pentru botezuri viitoare,

Pentru gândul nevindecat
Pentru suferința din clopote,
Pentru vântul care ne-a amestecat
Ca două polenuri, ca două șipote.

Plimb mâinile prin bucla ca ’n apele din clape,
Și-obrazul care-adaugă o claritate zilei,
Prin degete columbă de marmoră să-mi scape,
Chiot, vaporos încă, în toamnă al argilei.

Cerească pogorîre pe lacrimă pe-antenă
Când rapița ezită mai galbenă în voce,
Și goarna mai târâște o glorioasă trenă,
Cu seara care ’ntârzie în colivia din boschet.

Singurătate: vântul, pe umărul – o harpă
Cu sângele mai tânăr înviorând arbuștii,
Și respirația suie ’n emoție ca o capră
Pe culmea ’nfiorată de strălucirea puștii.

Când stalactite cântă trecerea ta prin aer,
Cu stelele pe buze, cu inima ’n crepuscul,
Când anotimpul toarce în arături un caer,
Și ’n piersică lumina încoardă vioara, mușchiul,

Va trebuì de carne să mă desbraci, asemeni
Cu vânătorul, vulpii, luând blana sângerândă,
Și vei găsì asemeni ficatului, asemeni
Inimii calde, cântul care ’n mine te cântă.

Va trebuì prin noapte ca un bufet cu-arome
Să pipăim durerea mai scumpă ’n somn, mai scumpă ’n
Luceferii prin arbori de ghiață tăind forme
Când rugile fântânii s’au stins în orz, în cumpeni,

Când depărtarea ne chiamă, cu cai sălbateci, cu
Incendiile din fructe, cu via care ’n imn a
Trecut ca o cometă ca să te cânt, iar tu
În gând zvâcnești ca ’n gâtul șopârlelor lumina.