Incantații/IV.

←III

Incantații de Ilarie Voronca IV

V→

Cu orgele de păsări, ferestrele de spumă,
Prin stâncile sărate, ’ntre cordajele furtunei,
Prin scrinul oceanului, prin fularul de brumă,
Prin ceasurile strânse cenușă ’n somnul urnei,

Tu știi: mi-ai fost alături când am atins genunchii
Izvorului; când flaut te-am respirat luceafăr,
Când viscole pe frunte m’ardeau ca niște muchii,
Și tu, atât de dulce, treceai prin visul teafăr.

Grilajele mai triste, vuiau de iarmaroace,
Profeții, la răspântii, chemau, dantelă, orbii,
Ca o caleașcă ziua, cu fructe, se va ’ntoarce,
Se va deschide-o ușă în temnițele vorbei,

În somn, pe o terasă, banchizele de ierburi,
Și frumusețea ’n ceașca din palma ta sorbită,
Când oamenii cu ochiul întors spre-avare treburi,
Nu-ți vor simțì plutirea suavă și iubită,

Ei nu vor ști sideful și marmora din fruntea
Și trupul, mie streajă pe fluvii în spitale,
Când un cearceaf e ’n aer, de-odată suplă puntea
Tăind peste cascade șoapta fantomei tale,

Tu, pură, ca triunghiul, în anotimp, de berze,
Tu, pură, ca arcușul pe șipotul vacanței,
Șuviță prin fântână cu stelele inverse,
Dram de lumină schimbă nocturnele balanțe.

Tu, care ești prezentă, în lacrimă, în hohot,
În piețele cu statui înfățișând uitarea,
În albele tavane înfiorate ’n clopot,
Când umărul e scoica în care cântă marea,

Privește reci aceste cristale, aceste umbre,
Cu-oceanele pe tâmplă, cu liniștea ’n meduze,
Privește linia trasă în palmă și pe frunze,
Întoarcerea ’n memorie, de anotimp, de turme,

Privește prevestirea de pasăre, în semne,
Cu faptele din zodii sleindu-se în carne,
Și iarna își va scrie o stalactită ’n lemne,
Cu inimile oprite de sumbrele arcane.

Va trebui privirea din mână fermecată,
Blândețea ca o navă printre zăpezi difuze,
Crepuscul: amintire în sânge ferecată,
Și vocea ca o barcă cu pânzele pe buze,

Vor trebuì leoaica și cangurul, cămila
Îngenunchiată, foca de fildeș, elefanții,
Plantațiile toride, furtuna și argila,
Luând țipătul drept formă în zmuncitura clanței.

Mari vânturi, și voi ape din triluri, din ghirlande
Pe șoaptele colinei, pe-oglinzile din noapte,
În liniștea și ’n verbul zvâcnind ca niște glande,
Când cântecul își crește semințele prea coapte,

Inelele în deget se vor desface fluvii,
Și oasele ’n memorie vor lumina prin peșteri,
Ferigele rămase din vechile diluvii
Vor scrie în cărbune profilu-acestor creșteri.

Iubire ’n miazăziua umedă de fânețe
Când ciocârlia ’ncearcă în zbor o glorie nouă,
Și inima ’n oglindă cu miile de fețe,
Răstoarnă ’ncărcătura și ne-o împarte nouă,

Înfiorare, linie din cântece adusă,
Și pasăre țâșnită din laptele femeii
Cu vocea ’nfiorată de viscol ca o pustă,
Cu iernile topindu-și cristalele și mieii,

Afară din amurguri, din porturile grase,
Din iedera plăpândă în strigătul mulțimii,
Afară din legendă și din corăbii arse,
Din florile scăzute în lampa înălțimii,

Din anotimp afară, din peisagiu zmulsă,
În logodiri cu-oglinda și în păliri cu luna
Cu amintirea ’n sare ca un perete ’n tuzlă,
Algă rămasă ’n minte când a trecut furtuna.