Incantații/II.

 

Cu lebezi înserezi pe eșarfa de sânge,
Cu fruntea clatini marea în amintire-adusă
Din cavaler rămâne o liniște mai frustă,
În taur și ’n păianjen se svârcolește-un înger,

În diamant miezul nopții, un curcubeu în vierme,
Când vin dela pășune, cascadă albă, caii,
Nisipul sparge lumina la țărm ca un caic,
Degetul tău sau al meu va atinge gușa unui luceafăr.

Dar cum revine șoimul la umărul luminii,
Se va întoarce ziua când sânul tău femeie,
Cântec suit din iarbă în frunzele de miere,
Ghețar întârziat lângă dimineața acestui șarpe.

E trenul, o adiere prin clopotul de grâne,
În ghindă peisagiul continuă-o arsură,
Dar, perlă ’n heleștaie, și-n stridie iarnă pură
Cu anotimpul strânge pădurile ca frâne.

Să culegi din petalele somnului o crizantemă de fosfor,
Să tai fereastra mării cu un rubin lăuntric,
Când sângele păstrează păsările de frig,
Când se-apropie de buzele tale oglinzile dela Nord,

Când prin tâmplă viața ca o sămânță se umflă, trece,
În laptele răcoros care-a spălat furtuna,
În cântecul greierului ascuns în piersice,
În ploaia printre brazi cu un ceardac la Putna.

În fulgerele sunând ca lingurițe de-argint,
În cămara cu-arome de suvenir, de gutuie,
Surâs, ca o mănușă, uitat în pian, în fluier,
Din ringlodă spre-albastru mai profund suind,

Până ’n monedele dansului, până ’n hohotul pâinii,
Până ’n părul conducând la mansarda din flaut,
Până ’n omida odihnită pe crepusculul mâinii,
Până ’n versul acesta în care te cânt și te laud,

Invizibilă ca vulturul alb care conduce furtuna,
Invizibilă ca odihna păsărilor de mare pe spumele viziunii,
Invizibilă duci turmele de ape spre marile toamne,
Invizibilă ești în respirația mea ca luna în sărutul oceanelor.

Cu-obrazul de catifea întârziat în mireasmă,
Și cu rotundul chiot trezit în os, se rupe,
Când inima e-o algă în care dorm scoici scumpe,
Când inima s’a frânt în aburi ca o azimă.

Un armăsar chiamă vântul în panoplia reală,
Ochiul aruncă flăcări ca un coif în orbite,
Și amintirea ’ncearcă lacătul din cuvinte,
Prin pământul de sticlă se străvăd trâmbițele anotimpului.

Dar în veninul acesta e o iubire viitoare,
Ca zborul care crește, nebănuit, în larvă,
Ca ’n penele albe ale nopții, viscolul - o agrafă -
Ca lumina răsărită pe mormântul tinerei oarbe.