Improvizate la vederea unei berze negre

Improvizate la vederea unei berze negre de Cezar Bolliac

1838, iunie 5

Să poci opri durerea-mi și focul ce mă arde
Lăsai adunări, jocuri, și viu ca să jelesc
Pe maluri, rîpi tăcute, d-ai mei acum departe,
Ca barza cea străină, cu ea să mă unesc.

Tu plîngi, cernită barză, soția-ți cea pierdută,
Și semnul întristării pe pene-ai zugrăvit.
Jelești a ta pereche, ș-oricine se strămută
Văzîndu-te în doliu și-n traiul singurit.

Dar eu, o, credincioasă! Eu nu poci fi ca tine;
În crude suferințe ce inima-mi o strîng,
Eu trebuie să sufer, să rabd durerea-n mine,
Să mă prefac la lume și-n veci să nu mă plîng.

Ferice de acela ce poate-ncai să geamă,
Să strige în durere-i, să-și spuie al său dor,
Ș-aoela ce-l aude să-i poată da de seamă,
Să plîngă-ncai cu dînsu, de nu-i dă ajutor.