Impresiuni de la opera Favorita de Donizetti
Impresiuni de la opera Favorita de Donizetti, reprezentată în beneficiul d-lui G. Stigelli, primul tenore de Nicolae Filimon |
Abia apăru afișul teatral ce anunța reprezentarea operii Favorita pe scena teatrului nostru, și mulți din amatorii de muzică începură a-și face întrebarea daca opera anunțată este aceea pe care au scris-o Donizetti pentru Teatrul operii cei mari din Paris sau este vreo compozițiune ieșită din pana vreunui maestru fără reputațiune? Dar numele lui Donizetti se vedea de departe imprimat pe afiș și atesta că opera promisă este tocmai acea celebră compozițiune care de optsprezece ani încoace se bucură de cea mai mare favoare în lumea muzicală. Veni apoi întrebarea daca opera o să se cînte bine sau nu, daca punerea în scenă o să fie mai bine esecutată pe scenă decît cum este imprimată pe afiș și daca o să avem decorații noi și balet. „Dar astea nu se pot vedea decît la reprezentare“, răspunse unul dintre dînșii. „E necesariu ca să mergem la teatru să o vedem“, adăogă un altul. „Așadar, la teatru“, răspunseră toți deodată și se îndreptară pe calea ce duce la biroul casieriei.
Pînă cînd acești amatori de operă cu balet și cu mare punere în scenă își vor cumpăra bilete de intrare, ne rămîne destul timp ca să dăm lectorilor noștri o idee repede despre opera în chestiune. Arătăm dar că, la încetarea lui Rossini de a mai scri, iar mai cu seamă de la moartea lui Bellini, Teatrul operei cei mari din Paris se văzu silit a se mărgini în repertoriul său cel vechi. Nici o operă de pană italiană nu venea să ridice de asupră-i acel văl de monotonie! Nici un compozitor nu cuteza să scrie pentru acel teatru care servise de mormînt gloriei mai multora din confrații lor! Atît era de mare temerea ce inspirase maeștrilor de muzică gustul cel rafinat și singular al francezilor.
Dar asta nu putea să dureze mult timp, publicul începu să murmure, și pe acolo, cînd amatorii de teatru cer și plătesc, sunt ascultați.
Astfel, impresa se văzu silită a chema pe Donizetti ca să scrie pentru teatrul său; el scrise pe rînd operile Duca d’Alba, Poliuto, și La figlia del’ regimento. Dar nici una dintr-însele nu fu de natură a împăca gustul publicului din capitala lumei civilizate. În fine, după mai multe încercări fără succes, la anul 1840 scrise pe Favorita. Astă-dată însă reuși a împlini toate condițiunile reclamate de gustul francez și dete lumei un cap d-operă, care de atunci și pînă acum n-au încetat de a fi deliția muzicofililor inteligenți. Muzica de la această operă, după părerea mai multor renumiți maeștri ai timpului nostru, împlinește mai toate condițiunile reclamate de arta muzicală și dramatică. Ea este un buchet sau un potpuri compus din toate frumusețile ce poate da arta melodiei și a armoniei unui maestru de geniu. Tot este caracteristic într-însa, nicăiri nu lasă a se vedea cel mai mic contrast între poezie și muzică. Pasiunile dramatice ce se ațîță și merg crescînd în diferitele personage ale dramei sunt desemnate cu colorile cele mai precise și sublime.
Partea orchestrului lasă și ea a se vedea mai multe tranzițiuni armonice de o rară beleță și o instrumentare bine nutrită și raționată. Cu toate acestea, ar fi fost mai bine daca această operă nu s-ar fi reprezentat la noi; sunt mai multe cuvinte, dintre care unul este că nu avem artiști capabili de a o cînta cum se cade, iară cel de al doilea, că opera aceasta nu e deloc în acord cu cunoștințile muzicale ale unei foarte mari părți din publicul nostru.
Muzica, ca și literatura, își are partea ei populară și lesne de înțeles, precum și pe cea sublimă, ce nu se poate gusta decît de aceia care au trecut prin toate fazele artei. Ce ar fi oare daca s-ar da unui om cu puțină cunoștință de carte Divina Comedie sau Faust, ca să le facă lectura pentru distracțiune? El ar adormi în adevăr! Ei bine, tot cam așa s-a întîmplat și cu publicul nostru la mai multe părți din această operă. Dar să lăsăm această dizertațiune și să mergem înainte.
Afișul teatral, deși scris într-o limbă care nu este franceză, nu este italiană, ba nici chiar română, decît un fel de limbagiu inventat de impresiile trecute și perfecționat de cea actuală, cu toate astea el ne promitea pe Favoritacu o mare punere în scenă! Intrarăm dar în teatru, ne luarăm locul nostru obicinuit și, după o așteptare de vro cincisprezece minute peste ora fixată pentru începerea reprezentării, se dete semnalul. Dar pe cînd speram să auzim faimoasa overtură, care trece de cea mai belă și mai științifică din cîte au scris Donizetti, cortina se rîdică și auzirăm pe coriști cîntînd corul „Bell’alba foriera“[1]. Dupe dînșii, veni tenorul și basul profund. Lăsînd deocamdată la o parte pe cel de al doilea și vorbind despre cel dintîi, arătăm că el nu este deloc tenorul ce s-ar cere pentru opera despre care tratăm. Vocea lui, după ce că este de un timbru multicolor, apoi este atît de puțin sunătoare încît, la frazile acelea unde orchestrul sună ceva mai animat, nu se aude deloc; de unde vine că multe din pasagele cele mai interesante ale operii rămîn negustate de public. Cu toate acestea, romanța din actul al patrulea au cîntat-o cît se poate de bine, afară de do falset, care fu foarte rău pronunțat și ne dete ocaziunea de a asculta, pentru prima oară pe scena noastră, note de ventriloc; fu însă foarte bine recompensat de către un amator de prosperitatea teatrului, atît numai că acea recompensă ar fi fost mai bine daca i s-ar fi făcut în primul act al operii, iar nu la romanța intitulată Die schönsten Augen[2], în care a fost prea bine și ca esecutor și ca compozitor.
D-nu Nicola Benedetti, basul profund, în rolul abatelui Baltasar, ne arătă pe adevăratul călugăr spaniol, iară prin acel umblet plin de gravitate, acea fizionomie impasibilă și gesticularea aceea stîngace, ne dete să înțelegem că artistul nostru au studiat foarte bine micele particularități ale stariților de mănăstiri, care propagă poporului sobrietatea, iar ei trăiesc în cel mai mare libertinagiu.
În partea muzicală a acestui rol au fost bine, însă în duetul din primul act cu tenorul și în scena scomunicațiunii, ce precede finalul actului al doilea, au dat dovezi că îi lipsesc notele cele profunde; cu toate acestea, o mai repetăm, el au cîntat bine și au fost unicul artist care au avut aplaude după merit.
D-la Zenoni, în rolul Favoritei, au demonstrat pînă la evidență că observările ce i s-au făcut în operile jucate pînă aci nu sunt pasionate, după cum le califiază unii, ci din contra, pline de veritate. Vocea acestei soprane e țipătoare, fără espresie și de un caracter nedecis; aceste defecte sili pe artista noastră a face din partea muzicală a rolului Favoritei un ce nesuportabil, iar în jocul de scenă ne dete ocaziunea a vedea tot aceea ce am văzut în operile jucate de dînsa pînă acum, adică niște gesturi monotone și foarte puțin naturale. Publicul însă, țiind astă-dată socoteală de meritele ei, îi aruncă mai multe buchete compuse din cele mai simbolice vegetale.
D-l Colombo, prin vocea sa convulsivă și tremurătoare, făcu din partea muzicală a rolului lui don Alfonso, regele Castiliii, un ce de puțină importanță. În amoarea noastră pentru veritate, arătăm că acest artist nu are lipsă de simțirea muzicală și cîntă după un metod foarte bun; are însă defectul de a forța prea mult la notele de sus și aceasta face ca acele note să iasă alterate sau mai bine neîntonate. Ca artist dramatic e foarte bine cunoscut publicului nostru, și aceasta ne scutește de a mai raționa despre talentele și defectele sale.
D-la Giovanoli, în rolul ei de seconda parte, făcu tot ce-i stete prin putință și reuși a trage asupră-i bunavoință a publicului, care o salută cu aplaude și buchete de flori.
Corul și orchestrul au fost bine.
Despre marea punere în scenă am avea foarte multe de zis; ne mărginim însă a arăta numai că decorația de la introducțiunea primului act, ce reprezentă în profil templul Madonei, fiind de architectură italiană, să pune în mare contradicțiune cu cea din fund, ce este de stil gotic și reprezentă un peisagiu elvetic, iar nu spaniol. În actul al doilea, după libret, ne așteptam a vedea palatul Alhambra, vestita rezidență a maurilor din Ispania, și grădina lui Alcazar, acel Eden pămîntesc pe care califul Boabdil îl numea „Valea cereștilor bucurii“. Dar ce văzurăm! Palatul Alhambra era reprezentat printr-o colonadă romană; în locul bătrînilor sicomori se vedeau niște sălcii, iar celebra fîntînă aruncătoare de apă era reprezentată printr-un havuz (iertați acest termen turcesc), ce semăna foarte mult cu vasele acelea în care cofetarii rătăcitori vînd pe la tîrguri un fel de băutură numită șerbet!… Dar asta e o parodie a architecturii și a istoriii, vor zice unii. Nicidecum, domnilor! Este o mare punere în scenă a operei Favorita și nimic mai mult.