Impresiuni de călătorie

Jump to navigation Jump to search
Impresiuni de călătorie
de Nicolae Gane


Pe la anul 1867 noi tinerii din Iași, cîți făceam parte din cercul „Junimei” literare, eram pe rudă pe sămînță amorezați. Un fel de epidemie dăduse peste noi; ne molipseam unul de la altul și era ușor de capatat boala, căci niciodată nu se întîmplase să fie în Iași atîta sex frumos disponibil ca atunci. Eram tocmai în epoca cea de cumpănă a tinereței, cînd trebuia, vrînd nevrînd, să trecem prin această încercare, cum trec copiii prin boala pojarului. Toți aveam vreme de pierdut și inimă de cheltuit; prin urmare, ne găseam în cele mai bune condițiuni de a cădea în laț.

Așadar, eu, dimpreună cu frații Leon și Iacob Negruzzi, după multă luptă cu aceste belele ale inimei, dulci și nu prea, ne-am hotărît într-o bună dimineață să întreprindem o călătorie în străinătate. Cel mai bun mijloc de a te scutura de farmecul a doi ochi ce te stăpînesc este să pui o distanță cît se poate mai mare între tine și dînșii. Acest mijloc a reușit cîtorva prietini de-ai mei, care mi l-au recomandat ca sigur.

Am scos deci fiecare cîte un pașport, am angajat o trăsură încăpătoare pentru noi trei și am plecat spre Cernăuți de unde numai se putea lua calea ferată pe vremea aceea.

Dar, lucru ciudat, odată urcați în trăsură și ieșiți afară din barieră, necontenit întorceam capul îndărăt ca să mai vedem încă o dată lașul cu colbul lui, cu clopotnițele lui, cu casele lui unde se adăposteau ochii cei cu pricina, a căror atracție, în contra legilor firei, în loc să scază, creștea în raport cu distanța. Iar după ce a dispărut orașul în ceața depărtărei, de nu se mai zăreau nici turnurile Mitropoliei, noi cîteșitrei am scos cîte un adînc oftat din piept și ne-am zis: de-acum, ce-a fi să fie! Noi mergem înainte. Ba mi se pare chiar că eu am repetat cuvintele celebre rostite de Caesar cînd a trecut Rubiconul.

La Cernăuți ne-am suit în drumul-de-fier, și de acolo am plecat direct spre Paris. Călătoria cu drumul-de-fier, deși din cauza îndemînărilor, a mersului reglementar, fixat cu compasul, totdeauna același, nu are negreșit poezia călătoriilor cu poșta de odinioară, care ne rezerva multe surprinderi, totuși are și ea oarecare farmec pentru un om gînditor care se vede dus ca săgeata de monstrul cel vărsător de foc și înghițitor de spațiu. Te simți parcă stăpîn pe natură; ai apropiat depărtările, ai scurtat timpul, ai iluzia că zbori pe aripa unui vis. Viața pare mai condensată; ș-apoi, lucru straniu, în măsura în care natura ți se supune, îți cresc și dorurile. Cît mergi de iute, parc-ai vra să mergi și mai iute, întru atîta nesațul omenesc e fără margină. Pe toată întinderea drumului vezi lumea care-ți trece pe dinaintea ochilor ca într-un caleidoscop; la fiecare gară, la fiecare tîrg, la fiecare frontieră alte tipuri, alte neamuri, alte vederi. Nu bine ți-ai aruncat ochii pe o cîmpie frumoasă, pe o apă curgătoare, pe un castel mîndru, pe o fabrică ce fumegă, pe un munte capricios, că toate aceste au și dispărut și altele, necontenit altele vin în loc. Impresiunele se strecoară repede fără să ai vreme să le mistui. Puterea aburului îți împrumută parcă ție însuși puteri peste fire. Te simți mai mult decît un om. O! Ce ar fi dacă omul ar capata darul de a zbura?

Dar mă opresc de a mai descrie ceea ce cugetă, ceea ce simte călătorul care lunecă pe șinele de oțel ce încunjură pămîntul. Cine nu a gîndit, nu a simțit ca și mine în mersul acel furtunos, fantastic, împins ca de o forță fatală care în veci nu obosește?

Am trecut prin un șir de tîrguri, mari și mici, capitale de imperii, de regate, de arhiducate; am trecut rîuri pentru stăpînirea cărora s-au varsat rîuri de sînge, țări cu civilizație veche, a căror istorie începe de mai bine de o mie de ani și nu m-am oprit decît la Paris, orașul-minune, care atunci era tocmai în sărbătoare.

Era expoziția cea mare organizată de Napoleon al III-lea, pe cînd acesta în urma războiului Crimeei și al Italiei se afla în apogeul gloriei lui. Își poate cineva închipui cîtă lume din ambele continente năvălise la acea primă mare expoziție din capitala Franției. Toți suveranii din Europa își dăduse întîlnire pentru a vizita pe învingătorul de la Sevastopol și Solferino asupra căruia se mai răsfrîngea și gloria nepieritoare a unchiului său. Astfel veniră rînd pe rînd să i se ploconească Franz Ioseph al Austriei, Alexandru al Rusiei, regina Angliei, sultanul Turciei, al cărui portret îl vindeau ștrengarii pe bulevarde strigînd: cinq sous le grand turc!, Wilhelm al Prusiei, care după patru ani avea să intre a doua oară în Paris în altă calitate, și alții și alții… Cine ar fi zis că după un așa scurt timp toată această strălucire avea să se înece în sîngele de la Sedan. A fost un vis misterios, precum ar zice Eminescu, și prea era de tot frumos, de-a trebuit să piară.

Și, mare Doamne! Ce părăzi, ce desfășurare de armată, ce valuri de lume pe străzi, ce luminăție nopțile, ce frumuseți pe la ferestrele prăvăliilor, ce bogății de milioane și zecimi de milioane curgeau din toate țările și se vărsau ca rîurile în acest tîrg-ocean care acum nu mai era capitala Franției, ci a lumei întregi.

Iar noi, amețiți, nu mai știam încotro să mergem, unde să ne uităm. Eram într-o adevărată stare de friguri. Dar ceea ce m-a impresionat mai mult în calitatea mea de șovinist incorigibil, după cum mă taxează prietinii, a fost următoarea mică întîmplare pe care n-am uitat-o nici pănă în ziua de astăzi, pe cînd multe alte minunății ce am văzut expuse pe acea mare tarabă a lumei mi-au ieșit cu totul din memorie.

Eram în incinta expoziției, la Café de la Roumanie, situată alăturea de Café de Tunis, unde un turc, șezînd jos pe covor cu picioare îndoite sub dînsul și cu niște metanie în mînă, chema atenția trecătorilor asupra mărfei ce avea de vînzare. Întruna striga cît îi lua gura în limba lui:

— Ișala, aferim, ghiordum, ișlic, berechet tacim!

Eu nu bagam de seamă că cuvintele lui, dragă Doamne turcești, erau aruncate cu țăpoiul, fără nici un înțeles.

— Ce dracul, se sparge turcul ista așa de ne asurzește, zisei eu lui Iacob Negruzzi.

Atunci turcul se întoarse surîzînd către mine și îmi zise:

— D-apoi bine, cucoane, eu nu-s turc cum nu ești nici dumneata; sunt get beget român de la București; dar, dac-oi zice că-s român, mor de foame aicea.

— Ei, brava mă! Ține un bacșiș și dă-i înainte cu turceasca, răspunserăm noi puindu-i cîte un franc în, palmă.

— Eu nu sunt singur aicea; a mai venit cu mine un țigan cu un urs.

— Și unde e țiganul?

— E la Versailles, căci nu l-a lăsat sa intre cu ursul în Paris.

Ei bine, iubite cetitor, n-o să mă crezi poate, dar m-am dus la Versailles în aceeași zi nu atît ca să văd palatul lui Ludwig al XIV și faimosul parc cu apele săritoare care sunt unice în lume, ci ca să întîlnesc țiganul cu ursul. Am avut în adevăr norocul să-l găsesc nu departe de poarta parcului, și vederea lui mi-a făcut o mare bucurie, mi-a deșteptat in minte întreaga icoană a țărei mele cu munții, cu apele, cu pădurile, cu tradițiile, cu sălbătăcia ei chiar. Mă uitam la dînsul și nu-mi venea a crede ochilor. Auzi!… Un țigan autentic, în costumul lui primitiv, cu fața mohorîtă ca ceaunul, cu dăiraua în mînă, cu ursul Carpaților legat de botniță lîngă dînsul, aici la porțile Parisului, în vechiul culcuș a lui Ludwig al XIV-lea, în mijlocul civilizației celei mai rafinate! Ce contrast izbitor, ce anacronism, ce nepotrivire de timpuri și moravuri! Cu cîți secuii era în urmă acest reprezentant al barbariei față cu tot ce-l încunjura! Și totuși inima mea a fost mai adînc mișcată de vederea acestei figuri evocatoare a unei lumi ramase departe colo spre răsărit, decît de toate frumusețele, toate minunele ce-mi străluceau în cale. Ce vrei? Așa sunt eu; cu riscul de a trece drept un naiv, un copilăros, trebuie să mărturisesc că țiganul cela m-a întors cu gîndul într-o clipă cine știe unde peste șapte hotare. El parcă mi-a adus un aer de răcoare de-acasă, un surîs de la locurile unde m-am născut, o urare prietinească de la tot ce-a îmbucurat odinioară ochii copilăriei mele. Și doar nu era așa de mult de cînd plecasem din țară. Abia se împlinise o luna. Cu toate aceste, atîta loc calcat, atîtea țări străbătute, atîtea lucruri văzute, atîtea rase de oameni întîlnite, mi-a dat impresiunea ca și cînd ar fi trecut zecimi de ani la mijloc. Într-o lună trăisem o viață întreagă. De aceea, cînd am văzut țiganul cu ursul, m-a prins dorul de inimă și mi-a venit să-l sărut. M-am apropiat de el și i-am zis cu tonul familiar obicinuit:

— Da’ de unde ești tu, măi țigane?

— Auilio! Și tu ești de-ai noștri! răspunse țiganul cu o mișcare de bucurie, parc-ar fi vroit și el să-mi sară în gît. I se înseninase fața ca și cînd ar fi văzut pe frate-so. Eu sunt de la Moldova, adaose el, am venit cu drumul-dă-foc, ș-acuma stau pe plecare, fiindcă nu prea a fost alijveriș aici.

— Mergi sănătos, mai țigane, și să spui la ai tăi că tot e mai bine acolo decît aici între străini.

— Să trăiești, domnișorule, mînca-ț-aș ochișorii! S-ajungi mare cît o beizadea! Apoi, de bucurie că te-am văzut, am să-ți cînt din dairà. Diha, Martine! strigă el ursului care se sculă în două labe, legănîndu-se din șele ca o mireasă. Joacă bine, măi Martine, că-ți dau pîne cu măsline.

Ursul juca mornăind, țiganul cînta și suna din dairà și o mulțime de lume care nu mai văzuse asemenea spectacol se grămădi în jurul nostru, căci nu era lucru banal să vezi jucînd ursul din Carpați la poarta castelului din Versailles. Iar cînd ursul cu tavaua în labe se adresă pe rînd la privitori, toți, după exemplul meu, îi aruncară cîte un ban roș sau alb, așa că întîlnirea țiganului cu mine i-a fost de bun pocinoc.

Am stat în Paris aproape o lună, încît mă săturasem de atîta vuiet, de atîta fiertură de lume unde nu găseam nimic pentru odihna ochilor și a sufletului. De dimineață pănă în sară o duceam într-o amețeală, într-o osteneală a nervilor și a minței, și de multe ce văzusem nimic acum nu mă mai mișca. Doream să mă aflu mai curînd la loc larg, în aer liber, departe de acest zgomot de iarmaroc.

Desigur nimene nu se așteaptă să fac descrierea Parisului pe care toată lumea îl cunoaște, nici a expoziției de atunci, căci o asemine descriere ar ieși cu totul din cadrul lucrărei mele. Cataloagele și fotografiile din timpul acela sunt de față și amatorii nu au decît să le consulte.

Eu unul eram setos să ies din cercul minunelor iscusinței omenești și să intru în acel mai larg și etern al minunelor naturei.

Astfel, întovărășit de Iacob Negruzzi, am plecat într-o dimineață cu trenul Paris-Lyon-Méditerranée spre Svițera, iar Leon Negruzzi s-a despărțit de noi trebuind să se ducă la Ems ca să facă o cură.

Svițera, iată o țară care surîdea închipuirei mele. N-o văzusem niciodată, prin urmare, se înțelege că tot era să fie nou pentru mine. În adevăr, de cum am ajuns la Geneva, s-a schimbat panorama, parcă pusesem piciorul pe un pămînt mai prielnic, mai apropiat de inima mea. Lacul Leman de lîngă oraș e așa de frumos, așa de albastru, așa de limpede, că parcă nu ți-ai mai dezlipi ochii de pe el. Ε mai ales așa de limpede, că am văzut mulți străini aruncînd într-însul monede de argint la adîncimi de 4— 5 metri lîngă mal, iar băieții din localitate, deprinși cu apa ca niște rățe, se cufundau și aduceau numaidecît moneda îndărăpt. În acest lac nu-ți vine să te scalzi, așa de bine te prevezi în el din cap pănă-n picioare.

Într-un rînd, făcînd încunjurul lacului într-un vapor de plăcere, ne-am oprit la Lausanne la Hôtel du Beau-Rivage unde trebuia să dejunăm. Cînd am intrat în otel, am ramas surprinși de luxul ce am văzut; numai aurituri în toate părțile, numai catefele, numai covoare în care ți se îngropa piciorul.

— Ei, Iacobe! oare nu ne-or da afară de aici? zisei eu; întru atîta aveam simțimîntul că hainele noastre cam ponosite făceau contrast cu bogăția ce ne încunjura.

Ce să ne deie afară? Din contra. Pesemne că tipurile noastre exotice au impus chelnerilor, căci am fost serviți de minune pe terasa cea mare a otelului avînd vederea asupra unei splendide grădini ce se desfășura la picioarele noastre și mai departe asupra lacului care se întindea alene între munții ce-l încadrau. Numai la plata adițiunei sau, mai bine zis, a sustracțiunei ne-am cam resimțit. Dar n-am avut ce face; obrazul subțire se ține cu cheltuială.

Trei zile am stat în Geneva unde ne-am împrietenit cu un francez și o franceză, doi tineri de curînd căsătoriți care își făceau călătoria de nuntă în luna de miere. Cu dînșii ne-am întovărășit să facem o escursiune pînă la Chamonix. Prezența unei femei, cînd e tînără și frumușică, însuflețește o societate de escursioniști și o predispune la veselie.

Așadar, plini de entuziasm pentru călătoria ce proiectasem, ne-am ambarcat într-un vapor cu care am făcut din nou încunjurul lacului pe la Lausanne, Vevey, Montreux, Chillon și Bouveret de unde apoi am luat calea ferată și am apucat între munți spre Martigni. Drumul pănă la Martigni ar fi de o mie de ori mai plăcut să-l faci în trăsură sau calare, căci într-un vagon închis cum l-am făcut noi n-ai putința de a gusta frumusețea priveliștei. Calea ferată șerpuiește de-a lungul Rhonului între două șiruri de munți mari, deasupra cărora în stînga să rădică La Dent de Morclés (2936 metri), adică aproape o mie de metri mai sus decît Ceahlăul, și la dreapta La Dent du Midi, și mai înaltă (3285 metri), acoperită cu zapadă vecinică.

Natura pe aicea începe a deveni cu totul măreață și iè proporție mult mai impunătoare decît la noi.

La Martigni ne-am oprit o noapte pentru ca a doua zi să ne urcăm pe muntele Pierre-à-voir. Ce bine am dormit în noaptea aceea, întocmai ca niște copii fără grija școalei. A contribuit la aceasta nu numai osteneala drumului, ci și aerul curat de munte, paturile cele bune și mai mult încă mulțămirea sufletească de a ne vedea în țara cea mai interesantă din Europa.

Svițera, în adevăr, se deosebește prin frumusețea naturei, prin confortul otelurilor, prin bunatatea brînzăturilor și mulțimea englejilor. Această din urmă calitate e singura care poate fi discutată.

Pretutindene îi întîlnești, nalți, dișirați, cu monocluri în ochi, cu cizme potcovite, cu lungi bastoane ferecate, ocăind ca niște rățe care se scaldă în apă. Cît despre lăptării și brînzeturi, n-avem ce zice! Tinerii căsătoriți, mai ales, deprinși se vede cu laptele cel stricat din Paris, nu încetau de a face ditirambe entuziaste în lauda cafelelor cu lapte întovărășite de caimac, unt proaspăt și miere, de care nu se mai puteau sătura. Mîncau mititeii ca niște fericiți uitîndu-se în ochi unul altuia, de ne făceau și pe noi geloși de apetitul cum și de dragostele lor.

Svițera era pe atunci o țară unde ca să călătorești trebuia să ai sanatate bună și o doză de curaj și mai bună. Prin urmare, nu toată lumea își putea da luxul de a se sui pe vîrfuri de munți, de a trece pe margini de prăpăstii, de a calca pe zăpezi unde la fiecare pas te puteai cufunda, lucru ce multora s-a întîmplat. Astăzi Svițera și-a pierdut farmecul ei; a ajuns, pot zice, banală sau, după vorba românului, de rîs, așa că toți schilozii se pot sui dormind pe Rigi, pe Pilat și chiar pănă la un loc pe imaculata Iungfrau; mîne, poimîne se vor sui poate și pe Mont Blanc. Avea dreptate Tartarin să nu mai creadă în primejdiile urcărilor pe munții Svițerei. Astăzi nu ai nevoie să fii barbat în toată puterea cuvîntului, cu inima sănătoasă și cu plămîii teferi în piept, să ai picior zdravăn de munte, cap nesupus amețelei, ochi care să nu se orbească de albeața omătului. Astăzi îți trebuie numai un bilet de drum-de-fier, iar inima, plămîii, picioarele și chiar capul sunt de prisos.

Ce ar zice Guillaume Tell, dacă s-ar scula din mormînt și ar vedea țara lui astfel schimonosită, sulemenită ca o mahalagioaică în zi de duminică, prefăcută într-un teatru de feerii unde meritul nu-i a călătorului care îl vizitează, ci a mașinăriilor ce îi schimbă decorurile?

Ce ar zice Jacques Balmat, cel întăi care acum 118 ani a pus piciorul, cu riscul vieței lui, pe alba frunte a muntelui Mont Blanc, cînd ar auzi că viitorul pregătește poate împăratului Alpilor aceeași rușine ca și imaculatei Iungfrau?

Eu unul însă am avut parte să călătoresc în Svițera acum 37 de ani în timpurile cele bune, adică pe cînd era Svițera cea adevărată, cea neprofanată de spiritul de speculă a civilizației moderne. Așadar, a doua zi în zor de ziuă noi cîteșipatru: tinerii însurăței, Iacob Negruzzi și eu, călări cîte pe un catîr și întovărășiți de doi călăuzi și un purtător de merinde, am plecat să urcăm Pierre-à-voir. (2467 metri înălțime). Urcarea nu-i tocmai grea, nici periculoasă, deși muntele e cu aproape 500 metri mai înalt ca Ceahlăul, însă pe titva lui încoronată cu niște stînci colosale, cărora ploile și fulgerile le-au dat forma bizară de unde își trage numele, nu te poți sui decît pe jos din cauză că cararea dispare cu totul pe niște coaste prăvălatice foarte prăpăstioase. Ne-au trebuit șase ceasuri ca să ajungem în vîrf. În acest timp însurățeii n-au încetat de a ciripi între dînșii ca niște porumbei scapați din colivie, iar noi de asemenea n-am încetat de a-i privi pe dînșii precum și minunele ce ne-nconjurau. De ce ne suiam, de ce vederea se întindea asupra Alpilor mai largă, mai impunătoare; dar odată ajunși sus, ne-am pomenit acoperiți de un nour negru și posomorit care a venit ca un balaur asupra noastră și ne-a închis vederile din toate părțile, de mai nu ne puteam distinge între noi. Apoi nourul a trecut lăsînd pe mantalele noastre o pătură subțire de țurțuri de gheață; am întrevăzut cîteva minute albastrul ceriului și un alt nour proaspăt, mai negru, mai posomorit, năvăli asupra noastră sub care iarăși ne făcurăm nevăzuți; apoi un al treilea, un al patrulea și așa necontenit la scurte intervale unul după altul, parcă ceriul înadins ordonase batalioanelor sale de nouri să dea asalt asupra noastră ca să ne împiedice de a he bucura de multlăudata priveliște și să ne și ude pe deasupra.

Dac-am văzut așa, am stat acolo cu mantale și șaluri în spate numai timpul cît să mîncăm și să ne odihnim puțin și am plecat la vale.

Scoborîrea însă a fost originală de tot. Dădusem din Martigni o telegramă la Saxon ca să ni se expeduiască sus pe munte patru sănii pe care le-am și găsit și cu care aveam să ne scoborîm.

Săniile nu erau propriu-zis sănii, ci niște schelete de sănii, reduse la cea mai simplă expresiune, și așa de ușoare, că ai fi putut rădica cîte două într-o mînă.

Pe două tălpi era fixată o scîndură pentru ședere cu o răzămătoare îngustă așazată curmeziș la spate; în loc de oiște erau două hlube pentru călăuz, care n-avea trebuință să tragă sania la vale, ci numai s-o oprească în puterea călcăilor și să-i deie direcția la dreapta sau la stînga, întru atîta era drumul de pravalatic, un drum anume croit ca să lunece sania de la sine pe pămînt gol. Ne-am urcat deci fiecare cîte într-o așa-zisă sanie cu cîte un călăuz între hlube în loc de cal și… să dea Dumnezeu bine!… Lunecam în jos cu o iuțeala amețitoare, așa că de multe ori eu, care eram în frunte, cînd mă uitam îndărăpt la cei ce veneau în urma mea, mi se părea că au să-mi cadă în cap. În 45 de minute am scoborît muntele pe care îl suisem în 6 ceasuri. Cursă fantastică, în care era de admirat ghibăcia și puterea călăuzilor care, cu picioarele mereu încordate, nu pășeau, ci lunecau brăzdînd pămîntul cu călcăile fără să îngenuncheze o singură dată, ceea ce ar fi avut de efect răsturnarea săniei și căderea noastră în prăpastie.

Mă rog, cînd m-am văzut jos, mi-am făcut cruce; mi s-a părut că m-am scoborît din ceri.

A doua zi am plecat din Martigni cu drumul-de-fier și ne-am oprit la Vernayaz pentru a vizita vestita cascadă Pisse-Vaeche și defileul cel cumplit cu numele Gorges du Trient. Cascada formată de rîul Salanfe e una din cele mai frumoase ale Svițerei; cade de la o înălțime de 70 de metri și apa pănă a nu ajunge jos se preface într-un praf fin prin care razele soarelui desemnează cîteodată doi și trei frumoși curcubei cu toata gama coloarelor. În dosul cascadei, pe păretele stîncei de pe care se aruncă rîul, este construită o scară pe care te poți urca pănă sus la punctul de unde apa se prăvale în aer. Spectacol foarte impunător care însă nu se poate admira de pe scară decît cu prețul de a fi bine stropit dacă n-ai pe umere un cauciuc.

În aceeași zi ne-am dus să vizităm și Les Gorges du Trient.

Cînd întri în acea strîmtoare de stînci, pe fundul căreia fierbe rîul Trient ca pe un așternut de jaratic, te apucă fiorii. Păreții sunt așa de aproape unul de altul și așa de nalți, că abia strabate lumina zilei între dînșii; iar vuietul rîului care curge în cascadă și se sfarmă de stînci deșteaptă toate ecourile din întunecata potică și acopere orice glas omenesc. Ai crede că te găsești în Infernul lui Dante.

La înălțime de vreo 20 de metri, după cît am putut aprecia cu ochiul, deasupra nivelului rîului este construira pe unul dintre păreții de stîncă o galerie de lemn suspendată ce înaintează pănă la distanță de vro 500 de metri înlăuntrul strîmtoarei și trece prin poduri suspendate de la un părete la celalalt deasupra rîului care urlă înfricoșat și are el însuși, zice-se, o adîncime de aproape 13 metri. Cu multă sfială circulam pe acea galerie de lemn și mai ales pe punțele cele aeriane care tremurau sub picioarele noastre și zău erau momente cînd simțeam că ni se oprește respirația în piept.

Mult n-am zăbăvit în neagra potică, căci ne era degrabă să călcăm pe pămînt sănătos și să revedem lumina soarelui.

Întorși la Vernayaz, am angajat catîri și a doua zi am plecat călări spre Chamonix pe la trecătoarea numită Tête-Noire.

Chamonix e o vale cunoscută care atrage în fiecare an multă lume, fiindcă este cea mai grandioasă din Svițera, împrejmuită de cei mai mari munți ai Europei, — Mont Blanc, cu tot cortejul lui de urieși, les Aiguilles: Verte, Rouge, d‘Argentière, du Tour, du Dru, du Midi, du Goûter, le Mont Maudit etc.

Impresiunea ce simți cînd ai ajuns acolo e zdrobitoare. Fără să vrei, îți vine în minte marea problemă a începuturilor planetei noastre, și te întrebi ce cataclisme au trebuit să frămînte atunci coaja pămîntului ca să se rădice astfel de munți la așa colosală înălțime. Închipuiți-vă peste Carpații noștri alt rînd de Carpați și veți avea abia altitudinea acestor munți.

Sunt 37 de ani de cînd n-am mai pus piciorul în acea vale a marilor minuni pămîntești, și totuși mi-a ramas viu întipărită în memorie întreaga siluetă a munților ce o înconjoară cu vîrfurile lor ascuțite cu boldul, care răsfrîng lumina soarelui în nenumărate nuanțe. Iar în fundul văiei, acolo unde se încheie cercul munților, se rădică maiestuos mai presus pe toți Mont Blanc, învăluit cu mantia lui albă ca un sahastru bătrîn de cînd lumea, căruia toți se închină.

Dar aceste mari scene ale naturei nu se pot descrie cu condeiul sau spune prin viu grai; ele trebuiesc văzute cu ochii. De aceea mă opresc de a le mai micșura farmecul prin fraze neîndestulătoare; căci cuvintele omenești, cu înțeles mărginii, niciodată nu vor putea da icoana splendoarei nemărginite a naturei adevărate.

Așadar, odată ce am descălecat la Chamonix și ne-am odihnit de ostenelele drumului, cel întăi gînd al nostru a fost să ne urcăm pe Mont Blanc. Se înțelege de la sine că noi tineri cum eram, cu dor de a face acte de bravură, nu era să atacăm slugile, cînd aveam stăpînul înainte.

Însă ceea ce a pus frîu entuziasmului nostru a fost nu atît greutatea întreprinderei pre cît scumpetea ei. În sala de mîncare sta aninată pe părete o tabelă pe care erau însemnate prețurile tuturor escursiunilor din împrejurimi. Urcarea pe Mont Blanc era taxată atunci cu o mie de lei de persoana în care preț erai obligat a lua doi călăuzi și un purtător de bagaje. Această sumă era cu mult prea mare pentru modestele noastre pungi. Văzînd așa, ne-am hotărît a întreprinde trecerea Mărei de gheață care după Mont Blanc ne-a ațîțat mai mult curiozitatea.

Închipuiți-vă spațiul deșert dintre munții Montanvert și Chapeau plin de un masiv enorm de gheață care formează un podiș lung de vro șapte kilometri și lat de vro doi. Acest podiș se numește Marea de gheață și are într-adevăr aspectul unei mări în valuri care deodată ar fi înghețat, și de sub care izvorăște rîul Arveyron.

Noi pe atunci nu puteam să ne dăm samă despre ce este Marea de gheață. Singura idee că în mijlocul lunei lui cuptor, la o înălțime de 2000 metri, aveam să călătorim pe o așa-zisă Mare de gheață ne înflăcăra imaginația.

Această escursiune, pe lîngă caracterul ei original, avea și avantajul de a fi ieftină deoarece noi cîteșipatru nu eram ținuți a angaja mai mulți călăuzi decît doi.

În mai puțin de trei oare am ajuns în vîrful muntelui Montanvert de unde dominam întreaga Mare de gheață, care steclea la lumina soarelui, de ne lua ochii. Acolo am găsit un mic restaurant unde am îmbucat cîte ceva, apoi încalțați cu cizme țintuite și înarmați cu cîte un toiag ferecat am plecat înșirați unul după altul pe Marea de gheață, întovărășiți de ambii noștri călăuzi care luase cîte o scîndură în spate, ca să ne serve drept punte peste crăpături.

Ce ne trebuia nouă punte? Săream peste crăpături ca niște căprioare fără leac de grijă, fără nici o conștiință de primejdie, pănă cînd, în sfîrșit, franțuzoaica, curioasă ca toate femeile să afle tot, întrebă pe unul dintre călăuzi cam ce adîncime pot avea crăpăturile aceste.

— O! răspunse călăuzul cu mare sînge rece. Depinde; adîncimea lor poate să fie între 500 și 1 000 de metri.

Cînd am auzit aceasta, ni s-a zborșit părul în vîrful capului. Am renunțat imediat la gimnastica noastră de sărituri, ba nici chiar pe scînduri n-am mai îndrăznit să trecem fioroasele guri de prăpăstii, ci căutam să le ocolim, așa că, pot zice, am făcut de două ori drumul de la o margină pănă la cealaltă a Mărei de gheață.

Ajunși la Chapeau, altă gustare pentru recîștigarea forțelor pierdute. În timpul acesta, pe cînd mă îndeletniceam cu disecarea anatomică a unui pui fript, auzii deodată o detunătură cumplită și îngînată de nenumărate ori de ecoul munților, întocmai ca o canonadă a unei baterii de artilerie. Toți am sărit în picioare neștiind ce este și atunci, de pe terasa unde mîncam, am văzut o lavină de gheață cum se rostogolea la vale spre rîul Arveyron rupînd toți sloii ce întîlnea în cale cu un zgomot infernal. Spectacolul e totdeauna interesant, cînd îl privești de departe și nu ești, Doamne ferește, pe linia de cădere a lavinei.

Apoi ca să răspundem și noi prin o canonadă la canonadele lavinei am distupat o butelcă de șampanie și, după ce am deșertat-o pănă la fund, am plecat cu un dram de chef mai mult spre Chamonix prin trecătoarea cea mai periculoasă ce am întîlnit pănă atunci în Svițera și care nu degeaba se numește Mauvais-Pas. Cine e cît de puțin supus amețelei și nu are piciorul sigur nu ar face bine să se ispitească prin asemenea loc. Te scobori pe un părete de stîncă aproape perpendicular în care sunt sapate mici trepte cît ai pune piciorul, deasupra unei prăpăstii de peste o mie de metri, în fundul căreia șerpuiește Arveyronul, mic ca o cordea. Pe vremea aceea nu aveai ca acuma la îndămînă o balustradă de care să te poți sprijini, ci numai niște cuie bătute în părete din distanță în distanță de care te acațai cu mînele, exercițiu greu pentru oamenii nedeprinși cu asemene gimnastică. Din aceasta cauză puțini aveau curajul de a trece prin Mauvais-Pas.

Nici noi n-am fi îndrăznit să ne riscăm pe acolo, dacă tînăra franțuzoaică, care vroia să facă pe viteaza, nu ne-ar fi adus la ambiție, înaintînd ea cea dintăi pe scoborișul prăpăstios.

— Hei, doamnă! strigă călăuzul din urmă; închideți cortelul, ca să nu-l umfle vîntul și să pierzi echilibrul.

Atunci sumeața noastră tovărășiță, venindu-și în fire și văzînd că cararea pe care se angajase era mult mai amețitoare decît își închipuise, se opri în loc, închise cortelul, dar, cuprinsă de frică, η-a mai vroit să facă un pas înainte pănă cînd amîndoi călăuzii n-au luat-o fiecare cîte de-o mîna și au dus-o la vale mai mult de-a tîrîșul.

Cînd am ajuns jos, biata femeie era atît de istovită și impresionata de fiorosul scoborîș, încît n-a mai avut putere să se ție în picioare, necum să urmeze cu noi calea înainte spre Chamonix. Am fost nevoiți să construim în grabă o targă și așa am dus-o noi barbații în puterea brațelor pănă la otelul de la Chamonix unde a trebuit imediat să se puie in pat.

Nu știu cum vor fi dormit ceilalți tovarăși ai mei în acea noapte, dar eu unul am avut somnul foarte neliniștit; tresăream înspăimîntat la fiecare cinci minute, părîndu-mi-se că alunec în prapastie.

Lucru curios, toată această călătorie făcută împreună, care negreșit a stabilit oarecare familiaritate între noi, a deșteptat simțimîntul geloziei în inima francezului, bineînțeles fără nici un motiv întemeiet; căci atît Negruzzi cît și eu eram foarte departe de a ne gîndi să-i stricăm fericirea casnică. Dar această boală mai rea decît toate vine cîteodată așa din senin.

Astfel, dînsul n-a mai vroit nici în ruptul capului să călătorească mai departe în tovărășie cu noi după itinerarul ce ne propusesem. El a declarat că rămîne încă cîteva zile la Chamonix pentru ca femeia lui să-și recîștige puterile și că de acolo pleacă în Italia. Bietul om! Nu am idee ce viață conjugală va fi avut mai tîrziu, dar desigur că rău a luat-o chiar de la început, deoarece e lucru probat că cel mai bun mijloc de a te pierde în opinia unei femei este de a te arata neîncrezător în ea și de a-i da a înțelege că singur te socoți nevrednic de dragostea ei. Nu cunoștea el proverbul românesc care zice că mai ușor e a păzi un cîrd de iepuri decît o femeie.

În sfîrșit, vrînd nevrînd, am trebuit să ne mîngîiem de pierderea acestor doi tovarăși, și să plecăm îndărăpt la Martigni prin trecătoarea Col de Balme.

Col de Balme este un gît de munte de mai bine de 2200 metri înălțime unde am ajuns călări fără multă osteneală și am găsit un mic otel. De nicăiurea n-ai o vedere așa de frumoasă asupra lui Mont Blanc ca de acolo. Îl vezi în toată măreția lui de la bază pănă la vîrf. În curtea otelului era așazat un mic telescop, prin care am putut observa cum o societate de escursioniști tocmai atunci se scoborau de pe Mont Blanc și-i puteam distinge așa de bine, că vedeam urmele ce lasau pe zapadă și funia cu care erau legați. Ce n-aș fi dat să fiu și eu între dînșii! Poate că acest dor o fi avut la bază o nuanță de vanitate; dar, în sfîrșit, dintre toate vanitățile lumești, aceasta este negreșit mai scuzabilă, pentru că năzuința de a atinge culmele înalte, fie pe terenul intelectual, fie pe acel fizic e inerentă naturei omenești. Nu tuturor este dată putința de a le urca, și, fiindcă acum e vorba numai de piedicele ce ne opune natura, apoi acel ce se poate lăuda că a pus piciorul pe fruntea lui Mont Blanc sau a lui Chimborazzo nu e desigur un om ordinar, precum și mai puțin ordinar, dacă nu cumva un om estraordinar, va fi acela ce va pune piciorul pe multinvidiatul Polul Nord. Lupta cu tăriile naturei are în sine ceva bărbătesc care în flacără închipuirea și deșteaptă dorul de a le învinge.

Astfel față cu englejii, căci englejii erau acei care se scoborau de pe Mont Blanc, m-am simțit în fundul conștiinței mele pe o treaptă de inferioritate și, ca să mă mîngăi de această stare de umilire, am oftat și am comandat un prînz la otel.

Pe cînd, deci, față în față cu Iacob Negruzzi stam la masă cu șervetele la gît rătezînd vîrful unor ouă (à la coque), iată că văd pe stăpînul otelului apropiindu-se de noi cu un aer surîzător și cu o condică subsuoară.

Cu multă politeță el ne-a pus condica dinainte rugîndu-ne să o examinăm și să scriem și noi ceva într-însa. Am răsfoit condica și am găsit felurite cugetări, maxime, aforisme, impresiuni de călătorie scrise în toate limbele, numai în limba română n-am găsit nici una. Într-un singur colț de pagină am găsit în sfîrșit cîteva cuvinte scrise de un român în limba franceză: J’ai passé par ici. Anton Arion.

Ah! Asta-i din cale-afară gogonată, strigai eu indignat; trebuie numaidecît salvată onoarea românilor, și imediat așternui pe o pagină goală următoarele versuri cam șchioape, așa cum m-a tăiet prin cap, dar scrise cu litere mari ca să bată la ochi:

Frunză verde lemn uscat,

Iată-mă-s pe deal urcat!

Privirea ar fi prea frumoasă

Dacă vîntul nu m-ar tăia la oasă.

Tu, care în urmă vei veni poate,

Să nu mănînci ca mine ouă coapte.

Ci o garafă de vin să bei dușcă,

Dacă la vale vrei să mergi pușcă!

A scris și tovarășul meu cîteva versuri de care nu-mi aduc aminte, desigur mai corecte decît ale mele, apoi am închis condica și am înapoiat-o cu aceeași politeță otelierului.

După ce, în adevăr, am băut o garafă de vin dușcă, am încălecat din nou și ne-am dus pușcă la Martigni de unde am luat diligența cu patru cai în șir spre muntele Furca pe o șosea minunată de-a lungul Rhonului în sus. Am trecut Sion, Sierre, Brieg, unde am petrecut noaptea, apoi a doua zi am trecut prin Morel, Fresch, Münster, străbătînd o țară nedescris de frumoasă avînd rînd pe rînd în dreapta și în stînga vederea asupra celor mai mari piscuri: Weisshorn, Mont Rosse, Pleiskhorn, Diableret Aletschhorn, Finsteraarhorn, Oberaarhorn etc., toți acoperiți cu eternă zăpadă, înălțîndu-se care de care mai sus ca niște turnuri gigantice de cetăți aeriane.

În sfîrșit, după vreo șapte oare de călătorie prin această neasemanată panoramă, am ajuns în vîrful muntelui Furca pe șoseaua artistic construită care face nenumărate șerpuituri, și acolo ne-am oprit dinaintea unui otel unde am găsit o masă întinsă care aștepta oaspeții ce trebuiau să sosească din diferite direcțiuni. În adevăr, puțin după noi veniră alte diligenți dinspre St. Gothard, dinspre acul des Quatre-Cantons și de pe aiurea, din care se scoborîră o sumă de bărbați și femei foarte puțin preocupați de frumusețea peisajului, dar foarte grăbiți a-și lua locul împrejurul mesei. Ne-am așezat și noi la un capăt de masă hotărîți a vorbi numai românește și a ne explica cu chelnerii prin semne. Toți musafirii erau germani sau locuitori din Svițera germană, nici un bărbat frumos, nici o femeie frumoasă; toți aveau figuri zbîrcite, ochii spălăciți, nasuri roșii sau vinete ca pătlăgelele; toți erau scurți pe picioare, pîntecoși, plini de bere și de cartofle; parcă a tunat și i-a adunat, cum zice românul.

Auzindu-ne pe noi grăind o limbă străină, necunoscută lor, dînșii se găseau foarte nedumeriți neștiind ce neam de oameni suntem.

Vedeau ei că după vorbă nu suntem nici francezi nici italieni, nici spanioli, nici portughezi.

— Ce dracul de limbă vorbesc ei? întrebă unul mai nerăbdător dintre toți.

— Stați, mă rog, răspunse un altul mai bătrîn cu niște mustețe mucegăite de bere, un fel de filolog probabil, mai cărturar decît ceilalți. Aceștia trebuie să fie mauri. Sie müssen Mauren sein, zise el cu multă seriozitate.

La această descoperire toate nasurile cele roșii și vinete se îndreptară spre noi, toți ochii cei spălăciți ne ațintiră cu o nespusă curiozitate, iar noi am trebuit să ne punem pumnii în gură ca să nu pufnim de rîs.

Am rămas, deci, mauri drepți și necontestați.

Acum trebuie să mărturisesc că ponosul acesta căzut asupra noastră îl datoram mai mult lui Iacob Negruzzi; el ne colora pe amîndoi. Eram, nu e vorba, pîrlit și eu de atîta umblare prin vînt și soare, de atîtea dealuri suite și văi scoborîte, d-apoi iubitul meu tovarăș mă întrecea cu mult; parcă era Negusul în persoană, descălecat proaspăt din Abisinia.

Am vroit un moment să mă dau pe față, ca să mă spăl de această nedreaptă clasificare etnică, dar Negruzzi m-a oprit.

— Lasă-i, dragă, în credința lor. Ei, cînd s-or duce acasă, au să se laude că au văzut pe Furca doi mauri autentici, ceea ce pentru dînșii e tot atît de extraordinar ca și cînd ar fi întîlnit doi elefanți.

După-masă ne-am dus să vizităm ghețarul Rhonului de unde iese marele fluviu care-i dă numele și se varsă în Mediterana.

Ajuns acolo, am văzut izvorînd de sub ghețar un părău lat ca de un metru curgînd timid pe un pat pietros și mai la vale aruncîndu-se în cascade printre stînci. Acesta e Rhonul care în Franța poartă mari corăbii pe sînul lui. Drept să spun, îmi era milă de dînsul, văzîndu-l așa mic și neputincios; am sărit peste el de mai multe ori ca să mă pot lăuda și eu acasă că am pășit Rhonul cu piciorul precum aveau să se laude și nemții, dar cu nedrept, că au văzut doi mauri la izvorul lui. Fiecare cu lauda lui.

De pe Furca ne-am scoborît apoi tot în diligență pe șoseaua cea șerpuitoare pănă la Hospenthal în valea rîului Reuss, am trecut le Pont du Diable și de acolo, lăsînd muntele St. Gothard la spate, ne-am oprit la Altorf, patria lui Guillaume Tell, a cărui nume legendar plutește și astăzi asupra neamului său ca un scut ocrotitor.

De la Altorf pănă la Fluelen care e situat în capătul lacului des Quatre Cantons nu-i decît o zvîrlitură de băț; de acolo ne-am îmbarcat într-un vapor pe lac pentru a ne duce la Lucerna.

Ce frumos e lacul des Quatre Cantons! Pe cînd cel de Geneva e albastru ca ceriul, acesta e verde ca smarandul. Deși ceva mai mic, cu brațe care alunecă în diferite direcțiuni prin strîmtori de stînci, e însă mai pitoresc decît cel dintăi, pentru că încadrat între munți mult mai mari și mai variați ale cărora păduri de verdeață se reflectează în el și-l colorează. Plutind pe undele transparente și fără nici un creț ale lacului, mergeam așa în neștire ca într-un vis și aș fi vroit parcă să merg așa la nesfîrșit, atît de dezmierdătoare pentru ochi și suflet e această Ieganare pe vestitul lac împodobit nu numai de natura splendidă ce-l înconjoară, cît și de misterioasele legende, ce-i poetizează istoria.

Cu părere de rău ne-am scoborît din vapor înspre sară cînd am ajuns la Lucerna. În jurul Lucernei, situată într-o poziție foarte frumoasă la ieșirea rîului Reuss din lacul des Quatre Cantons, se ridică munții Pilat, Rigi, Bürgenstock, Stanserhorn, și alți munți mari albi de zăpadă care o împresoară din toate părțile.

Cei doi dintăi, Pilat și Rigi, sunt astăzi înzestrați cu cîte o cale ferată care urcă pe călător aproape într-o oară pănă în vîrf. Pe vremea noastră nu exista acest drum-de-fier, astfel că pentru a ne sui pe Rigi, Iacob Negruzzi și eu am închiriat, în scop de economie, un singur catîr cu înțelegere între noi ca fiecare să-l călărească cîte o jumătate de oară și apoi să-l treacă tovarășului său. Urcarea pe Rigi nu e tocmai grea, drumul e bine tăiat în munte, fără suișuri prea repede, fără prăpăstii amețitoare, aș putea zice că e mai comod de escaladat decît Ceahlăul nostru.

Pe atunci eram tînăr, sprinten, sănătos, deprins cu munții la poalele cărora am copilărit, mă urcam deci fără să bag de samă că prietenul Negruzzi nu se prea ținea de tocmeală. În loc să-mi cedeze catîrul la fiecare jumatate de oară, el mă lua cu vorba și, cînd mă deșteptam, vedeam c-am făcut trei sferturi de oară, altă dată și o oară întreagă pe jos, încît pot zice că pănă-n vîrf puțin m-am bucurat de huzurul călăritului. Cînd am făcut socoteala timpului, Negruzzi a recunoscut însuși că m-a nedreptățit, dar, lucrul nemaiputîndu-se întoarce, am rămas bun păgubaș cu diferența ostenelei, răsplătit fiind cu prisos de frumusețea ce mi-a fost dat să văd pe culme.

Acolo chiar pe punctul cel mai nalt al muntelui am găsit un otel minunat, încăpător, înzestrat cu tot confortul, unde viermuia o sumedenie de lume din toate țările și de toate neamurile. Ajunsesem cam spre sară și nu bine am intrat într-o odaie ca să ne scuturăm puțin de colb, că deodată auzim sunînd cornul Alpilor care anunța oaspeților asfințitul soarelui. Am ieșit iute afară împreună cu toată lumea și mărturisesc că îmi este cu neputință să descriu splendoarea tabloului ce mi s-a înfățișat dinaintea ochilor. Rigi este unul dintre munții Svițerei care are o situațiune excepțională de unde se deschide vederei un orizon nemărginit. Cît poți îmbrățoșa cu ochii, vezi lanțul maiestuos al Alpilor acoperiți cu zăpadă veșnică, urieși ai pămîntului ale căror titve albe se profilează pe ceri cu formele cele mai neînchipuite. Apoi printre dînșii, văile ce-i despart, strălucesc rîuri, lacuri, sate, tîrguri unde se mișcă și se răsfață furnicarul omenesc, unde cresc flori și plante tropicale, pe cînd sus pe vîrfuri totul e mort sub giulgiul cel de gheață.

Iată acum soarele că se scoboară strălucitor pe scările ceriului aprinzînd în jurul lui fel de fel de lumini, care, reflectîndu-se pe ghețuri și zăpezi, poleiesc nenumăratele vîrfuri de munți cu fel de fei de culoare. Ε o adevărată feerie, o sărbătoare a naturei în care parcă și ceriul și pămîntul s-au unit să glorifice pe falnicul luceafăr al zilei în momentul îndrumărei sale spre ceielaltă față a pămîntului. Am avut norocul rar să privesc această neînchipuită scenă a asfințitului de la început pănă la sfîrșit, căci nu era pe ceri un strop de nour care să-i micșureze frumuseța. Apoi încet, încet umbrele nopții se ridicau din văi spre vîrfuri, și cînd cea din urmă rază de diamant, cea din urmă scînteie de rubin s-au stins de pe culmi și de pe ceriul acum înstelat, m-am retras tăcut cu sufletul și cu ochii plini de farmecul acestei priveliști dumnezeiești.

Ciudat!… Niciodată n-am avut simțimîntul izolărei, al înstrăinărei de orice legături omenești, niciodată nu m-am simțit mai dus, mai pierdut în haosul nemărginirei ca atunci cînd din înălțimea văzduhului priveam roată împrejur întreaga pădure de vîrfuri înzăpădite, o lume de pe ceea lume, creată parcă pentru locaș de ciclopi. Și totuși niciodată n-am fast încunjurat de o mai mare adunare de oameni eleganți,, veseli și vorbăreți ca în acea sară, întocmai ca pe un bulevard parizian. Dar s-au petrecut atunci în mine cîteva momente de intimă reculegere, cînd toate acele furnici grăitoare au dispărut dinaintea ochilor mei, rămînînd parcă eu singur în imensa singurătate.

Mult n-a durat acest simțămînt, căci iluziile frumoase se risipesc iute ca visurile și am trebuit să reintru în realitate și, prin urmare, în otelul care ne chema la ospăț și odihnă.

Cînd cineva a suit ca mine muntele Rigi mai mult pe jos decît calare și a văzut ce am văzut, acel om are dreptul să-și astîmpere apetitul, care de obicei crește în proporție cu osteneala și cu plăcerile avute. M-am așazat deci pe la aprinsul luminărilor dimpreună cu tovarășul meu la marea table d’hote întinsă în sala de mîncare, în jurul căria apucaseră a se pune vro sută de persoane. Nu era lucru obicinuit să vezi în creierii munților la o înălțime de aproape 2 000 metri peste nivelul mărei atîta lume la masă într-un otel tot atît de bine candiționat ca toate otelurile din marele capitalii ale Europei. Eu însă eram tăcut și gînditor cu ochii în farfurie și nu vedeam nici oacheșele italience, nici diafanele englezoaice, nici binenutritele rusoaice, nici grațioasele pariziene, care vorbeau în jurul meu în limba lor și își comunicau impresiunile. Eram încă sub înrîurirea spectacolului ce mă uimise, a simfoniei de lumini ce colorase perspectiva Alpilor, lumini care îmi jucau încă în fundul ochilor. Eram ca clopotul, care după ce a sunat o dată, continuă încă multă vreme să vibreze pănă se stinge ultima ondulațiune.

Apoi, după ce m-am sculat de la masă și m-am cotit cu vro două, trei englezoaice care, negreșit, m-au luat și ele drept un maur sălbatec, m-am dus binișor să mă culc. Am dormit, se înțelege, neîntors și aș fi dormit desigur pănă a doua zi tîrziu, dacă cornul Alpilor nu mi-ar fi sunat a doua oară în urechi, ca să mă cheme să văd răsăritul soarelui. De astă dată însă n-am avut norocul să-l revăd întorcîndu-se cu aceeași pompă cu care plecase. Cerul era înnourat și toți munții acoperiți sub o naframă imensă de ceață prin care nimic nu străbătea, dar din care se scurgea o mică ploaie subțire ca prin sită. Ceea ce am putut însă zări în locul soarelui au fost unele piepturi goale, unele brațe trandafirii rău acoperite de șaluri, care s-au retras iute în fața vremei posomorite și a privirilor noastre indiscrete.

M-am retras și eu și m-am culcat a doua oară, de astă dată cu altă viziune în ochi.

La redeșteptare m-am scoborît împreună cu tovarășul meu înapoi la Lucerna, am mai vizitat împreună faimosul leu rănit, amintitor devotamentului cu care garda svițereană a lui Ludwig al XVI-lea a căzut jertfă credinței sale, am mai dat o ultimă ochire frumosului lac verde și frumoșilor munți înconjurători și am plecat apoi spre lacul de Constance, cel mai mare din Svițera, pe care curmezișindu-l, am avut iluzia mărei; am vizitat cataracta Rhinului de la Laufen, cea mai impunătoare din Europa prin volumul de apă ce cade, și ne-am îndrumat apoi spre Ostanda. Nu voi vorbi nimic de această ultimă parte a călătoriei mele, căci i-am consacrat un capitol deosebit sub titlul: O baie în Marea de Nord. Voi zice numai că după o ședere de aproape o lună la această stațiune balneară m-am întors în țară.

Dar, Doamne ce lungă mi s-a părut întoarcerea! Nerăbdarea dorului întrecea cu mult iuțala aburului. Iar cînd am calcat la hotar pe pămîntul patriei și am văzut de departe vîrfurile Carpaților, am simțit că mi se strînge inima în piept.

Desigur munții noștri nu se pot asămana cu Alpii, însă pentru mine unul ei sunt mai dulci, mai prietinoși, mai primavaratici; sunt plini de taine, plini de legende, plini de doine. Ei îmi povestesc multe de toate din trecutul, din prezentul țărei aceștia și îmi vorbesc profetic și despre viitor. În codrii lor ca în niște cetăți nepătrunse s-au adăpostit odinioară vechii noștri luptători care ne-au pastrat neatinse numele, limba, credința și datinele strămoșești. Tot ei vor privighea și în viitor asupra destinelor neamului nostru ca niște străjeri neadormiți a căror brațe s-întind departe ș-a căror ochi văd de sus.

Ei, da! nu mă sfiesc a spune că, dacă Alpii mă surprind și mă uimesc prin măreția lor, munții noștri îmi dezmiardă ochii, îmi inspiră bucurie sufletului. Între ceilalți sunt strein, între aceștia sunt acasă. Pe ceialalți îi admir, pe aceștia îi iubesc.

Și cîmpiile și grădinele și satele și tîrgurile noastre n-or fi ca acele din străinătate; vor fi păstrînd poate urme de vechea lor sălbătăcie, dar îmi par frumoase, fiindcă sunt ale noastre. Însuși sălbătăcia lor mă farmecă. Nu știu ce tainice lanțuri mă leagă de ele și îmi dau conștiința că nicăiurea nu voi fi mai bine ca aici pe acest pămînt, muncit și aparat de bravii noștri premergători.

O! Parcă văd pe multe fețe de-ale tinerilor noștri din școala așa-numită modernă furișîndu-și zîmbete de compătimire pentru omul care își mărturisește pacatul de a preferi țara sa oricărei alte țări. Acelor întocmitori de sisteme, regeneratori ai omenirei, voi zice că în zadar caută ei să smulgă din inima omului cea mai firească simțire suptă odată cu laptele mumei. Cînd rîndunica nu se va mai întoarce la locul unde și-a măistrit primul cuib, cînd vietățile codrului, oricît ar pribegi, nu se vor mai întoarce la culcușul lor statornic, atunci și sufletul omului nu se va întoarce spre locul natal.

Și ce-am pribegit eu?… Nimica toată… Nici macar trei luni, și totuși cu cîtă plăcere am revenit în țară de unde parcă lipsisem trei veacuri. Cu ce bucurie am întîlnit la hotar primul soldat pămîntean stînd cu pușca de pază, cu ce mulțumire mi-am preumblat din nou ochii pe întinsa cîmpie românească unde poți respira în voie și trai încă în larg. Ah! Cît de mult înțeleg acum pe bieții tineri ardeleni care, luați la oaste și duși în țări departate, mureau de dor de-acasă cîntînd doina din fluier. Ei, așa-i făcută inima omului! Nici o teorie, nici o doctrină nu o va schimba.

Mare și neînvinsă trebuie să fie nevoia omului ca el să se hotărască a-și părăsi țara pentru totdeauna, dar, oricît de bine i-ar fi între străini, sunt sigur că de cîte ori gîndul i se întoarce spre patrie, de atîtea ori ochii i se umplu de lacrimi. Așa a fost de cînd lumea și așa va fi!

Iar după ce am ajuns acasă și mi-am făcut un amănunțit examen de conștiință, au constatat că aleanul de care sufeream la plecare a dormitat în timpul călătoriei mele ca cărbunele sub cenușă totdeauna gata să se aprindă. Noroc că la sosire, nemaiavînd cine sufla în el, s-a stins de la sine, deoarece persoana cu pricina plecase și ea în străinătate tot cu gîndul uitărei, dar, ca să fie mai sigură de izbîndă, s-a dus întovărășită de un bun amic al meu.