Imn Existenței

(Redirecționat de la Imn Existenţei)
Jump to navigation Jump to search

Imn Existenței
de Elena Liliana Popescu


Dacă s-ar putea vreodată
să auzi neauzitul,
să privești în nevăzut
și să afli neștiutul,
ar urma iar începutul?

I[modifică]

Ne-am întâlnit Odată, pe când întreaga Fire
se concentrase-n Punctul atotcuprinzător –
Atunci noi eram Unul, cuprinși în neclintire
și nerostit Cuvântul de viață dătător,

Fiindcă însuși Gândul din care să purceadă
poruncă nu primise să poată fi gândit,
Atunci când Ochiul nostru nu trebuia să vadă,
când Lumea nu țâșnise în Spațiul neivit.

Pe vremea-aceea Spațiul se contopea cu Timpul
în liniștea adâncă din nemanifestat,
Iertarea nu venise, de vreme ce Olimpul
nu se născuse încă, neexistând Păcat.

Impulsul de iubire nu hotărâse Clipa,
o alta să-i urmeze, să-nsemne Început.
Deplina armonie își măsura risipa,
știind să guverneze tărâmul nenăscut.

II[modifică]

Necunoscând tristețea și nici discernământul,
sclav în eternitate, un univers închis
lipsit de întuneric, cu Cerul și Pământul
formând îngemănate un tainic Paradis,

Pe când nu se trezise, în germene, mișcarea
visând în așteptare la viața neștiută
și prima zi din lume nu zămislise Zarea
ca Soarelui cărare să-i fie așternută,

Atunci, aflat el însuși în pură contemplare,
stând conținut în sine, un astru interior
cu raze virtuale, privind cu detașare
la rolul ce-i revine doar lui în viitor.

Ce ar putea să-nsemne, într-un Acum prezente
un infinit în Clipă sau Clipa-veșnicie?
Vom ști oare vreodată? Fragile instrumente,
cuvintele, risipă, nu pot să le descrie...

III[modifică]

Dar dincolo de gânduri, starea nedefinită,
doar ea poate să știe, dintotdeauna, totul.
Izvor de universuri, părând de ea sortită
necontenit să fie și Jucător și Jocul,

Trecutul să-l cuprindă, un nesfârșit prezent
ce-ascunde viitorul în sine dizolvat,
esență conștientă, suport subiacent
din care universul să poată fi creat,

Când însuși Creatorul în marea Lui iubire
va-ncepe să dureze un pământesc regat
și viață să-i insufle, și-o vagă amintire
în spirit să-i păstreze despre ce-a fost odat'.

Atunci când, netrezită, dorința de-a se naște,
sau de dualitate, nu se născuse-n Rai
Când cunoscuse totul, dar făr' a se cunoaște,
Impersonalitate, când Tu îl conțineai,

Trăind chiar nemurirea, deci neștiutor,
aflat în armonie, dar încă-n neființă,
când doar necesitatea, nimic întâmplător
nu se știa să fie acolo cu putință,

Când era numai Unu, în trei nedesfăcut
pe doi să genereze și astfel Infinitul,
când primul act al lumii era neînceput –
Pământul să-l creeze, de Ceruri despărțitul,

Când nu se conturase voința de-a cunoaște
în neclintita fire, cea neimaginată,
acolo unde nimeni n-avea de ce se naște,
râvnita fericire părând realizată...

IV[modifică]

Cu toate că Destinul, ce pentru fiecare
urma să hotărască momentul-amăgire,
Dorinței să-i cedeze și fără amânare
departe să se nască în pământească fire,

Era trasat în ceruri, încât să hărăzească
după divine norme și legi de neatins,
în lumea pregătită ca Viața să primească,
sub mii și mii de forme, pe-ntregul ei cuprins,

Un timp și-un loc fixate și nicidecum să poată
schimba măcar o filă, din cartea Vieții scrisă
anume pentru-acela ce-o va citi pe toată,
Făptura-om, umilă, dar altfel neînvinsă,

Ce-avea s-adeverească minunea-ntre minuni,
Creației cunună și vieții mărturie,
sortit stăpân să fie peste adânci genuni
și dându-le lumină s-aducă armonie,

Să-nvețe să cunoască, prin viața lui amară,
atras de suferințe – urmând să le trăiască,
sperând fără să știe că trista sa povară,
de griji și umilințe, avea să îi trezească

Treptat o licărire din Viața lui uitată,
în minte o-ntrebare din ce în ce mai clară
și care să pătrundă ființa-om aflată
mereu în frământare, făcându-l să tresară

Atunci când va-nțelege ceva din rostul firii
și-al său în omenire, lăsând deoparte teama
ce îl oprea să știe secretul devenirii
păstrat în amintire și dându-și atunci seama

Că nimeni nu e singur de poate, în durere,
să afle ajutorul și mila să-ntâlnească
întrezărind în sine că firava-i putere
el, necunoscătorul, va ști să o sporească

Și între rău și bine el va putea discerne,
când Legea va cunoaște și Binele va face
atunci când egoismul nu va să mai însemne
nimic și va renaște, ieșind din carapace,

De veacuri peste veacuri închis prin neștiință,
a sa indiferență la tot ce-l împresoară,
și-atunci să înțeleagă cum falsa neputință
prin aspră penitență ajunge să dispară.

V[modifică]

Dar trebuiau să treacă mai multe veacuri încă
în marea pribegie, de gând imaginată,
aflat din ignoranță în starea ce-l aruncă
în cea mai grea robie, de simțuri dominată.

Și-n vastele iluzii cuprins fără să creadă,
trăind în neființă, a Sinelui uitare,
Ființa-om pierdută, ajunsă să decadă
ca numai prin credință să afle-n fiecare

Făptură diferită, un seamăn sau un frate
în care să cinstească pe Cel ce le animă,
să poată-atunci să vadă că toate sunt create
și-n haina pământească, ce Forma o exprimă,

Adăpostesc un suflet mereu în căutare,
ce e fără de moarte prin har dumnezeiesc –
Și-atunci să-Ți mulțumească, primind a Ta iertare
de tot ce îl desparte, dar zorii îi vestesc,

De clipa însemnată când va putea să creadă
cu-adevărat în Tine descoperind în el,
Trimisul Tău în lumea ce n-a știut să vadă
și viața să-Ți închine, supusul Tău fidel

Din eul ce-oglindește a Ta desăvârșire,
în sine tăinuită și-n care-i încrustată
Iubirea ce răsare și dăinuie în Fire,
din Inimă ivită și-n inimi revărsată –

Pe care-a căutat-o, de când se știe, omul
privind, fără să vadă, în tot ce-l înconjoară
acel etern în toate, ce îl conține-atomul,
a viului dovadă și singura comoară

Ce-l însoțise tainic și îi păstrase viața,
doar ea neschimbătoare în tot ce-i schimbător,
fiind mosorul veșnic ce-și desfășoară ața
și-n lumea muritoare, doar El nemuritor.

VI[modifică]

Doar El măsoară timpul de când călătoria
Ființei-om eterne fusese poruncită
și până-n clipa-n care știu că datoria
constând în a discerne, atât de mult dorită,

Ținea doar de orgoliu, o falsă calitate
a lumii-nșelătoare ce pân-atunci păruse,
în mintea sa confuză, doar ea realitate
mereu în transformare, pe care-o cunoscuse…

VII[modifică]

Atunci văzu aievea momentul-despărțire
în care-l stăpânise dorința să cunoască
ce-i rău și ce e bine în aparenta fire,
și care îl atrase acolo să trăiască

Experiența vieții, – o, cât de necesară –
ce, pentru-a fi trăită, căzuse-n efemer
când, amăgit de vraja plecării în afară
sau ducerii-n ispită, s-a prăbușit din Cer

Pentru-a-se naște-n lume, la rândul ei creată
să îl adăpostească exact în clipa-n care
avea de ea nevoie ființa-om chemată,
anume să-mplinească Voința de schimbare

Aceea de-a cunoaște, din ce în ce mai bine,
iluzia puterii de-a stăpâni neantul,
cruzimea, egoismul, încrederea în sine,
senzația plăcerii, nepercepând în altul

Decât deosebirea sau vălul ce separă,
mirajul fericirii, ce e tot mai departe,
făcându-l să trăiască, prin viața sa precară
în umbra devenirii, doar amăgiri deșarte.

De noi și noi dorințe împătimit să fie,
a căror împlinire să-nlănțuie mai tare
Ființa-om aflată fără ca ea să știe
spre marea regăsire, în lungă căutare...

VIII[modifică]

Văzu că amintirea – a tot ce-a fost odată,
pe când trăia Sublimul fără să-L recunoască –
era la fel de vie și-n el nealterată
își împlinea destinul: mereu să-i amintească!

Demult, dintotdeauna, din clipa când plecase,
de el nedespărțită și veșnic răbdătoare,
îi potolise setea, durerea-i alinase,
doar ea îndreptățită să-i fie-nvățătoare,

Să poată să-l ajute, căzut în neputință
atunci când disperarea părea să-l copleșească,
învins de îndoială sau când, cu ușurință,
primea în dar iertarea uitând să-Ți mulțumească,

Să-l facă să-nțeleagă, când repetând greșeala,
primea pedeapsă dreaptă, că totul se plătește,
și că, urmând plăcerii, ce este doar momeala,
durerea te așteaptă și strâns te prinde-n clește.

IX[modifică]

Îl învățase multe și-avea să-l mai învețe,
luând diverse forme, prin care să-i arate
ce rol deține-n lumea cu multele ei fețe,
cum poate să transforme imagini separate,

Să vadă Unitatea când știe să privească,
în ele să coboare, cu toată umilința,
spre ceea ce le face de-a pururi să trăiască,
să urce la izvoare, să capete credința

Cea fără de hotare – ce-i va permite, poate,
cândva să regăsească ce n-a pierdut vreodată –,
la care aspirase în clipele lui toate…
și-atunci să-și amintească Ființa neuitată,

Ce-o întâlnise-Odată, pe când întreaga Fire
sta concentrată-n Punctul atotcunoscător,
Atunci când eram Unul, cuprinși în nemurire
și împlinit Cuvântul de viață ziditor...