Il barbiere di Sevilla. Melodramă comică în două acte

Jump to navigation Jump to search
Il barbiere di Sevilla. Melodramă comică în două acte
de Nicolae Filimon
S-a publicat în Naționalul, III (1860), nr. 97, 8 decembrie, p. 385—386, sub semnătura Philemon; a fost republicat în numărul următor, 98, 11 decembrie, p. 389—390, pentru că prima dată textul fusese desfigurat de greșelile de tipar. A fost editat de G. Baiculescu în ediția sa din 1957, vol. II, p. 246—251. Se reproduce după textul din nr. 98 al ziarului.


MELODRAMĂ COMICĂ ÎN DOUĂ ACTE. POEZIA DE C…, MUZICA DE MAESTRUL G. ROSSINI.


Cînd Dante, ilustrul cîntător al Infernului, întrebă pe Francesca da Rimini despre amoroasa ei aventură cu Lancelotto, ea, înecată de lacrime, răspunse: "Nessun maggior dolore che ricordarsi dei tempi felici nella miseria".

Tot astfel am răspuns și noi cînd furăm întrebați despre reprezentarea operei Il barbiere di Sevilla cu artiștii din ziua de astăzi.

Deosebirea fu numai că, spre a fi mai înțeleși de întrebătorii noștri, le citarăm versurile lui Dante în idioma română: „Nici o durere nu este mai mare decît a-ți aduce aminte de timpii fericiți cînd te afli în mizerie“ și, în adevăr, aceasta fu impresiunea ce ne-a lăsat de astă dată reprezentarea acestei frumoase creațiuni muzicale, atît de mult cunoscută de publicul nostru, adică a ne pune în pozițiune a regreta trecutul; și este știut de toată lumea că a regreta trecutul nu va să zică decît lipsă de progres, și cînd progresul lipsește, vine retrogradarea și decadența.

Am cercetat cu luare-aminte analele teatrului italian și am văzut că această operă au fost mai totdauna, ori în total sau în parte, bine reprezentată la noi. Cu aceasta nu voim a zice că antreprenorii de atunci își îndeplineau datoria cu conștiință și mai bine decît comitetul teatral de astăzi; nu, nicidecum, voim numai a arăta că acei antreprenori cel puțin cunoșteau mai bine valoarea muzicală și dramatică a operilor ce reprezentau și a artiștilor chemați a le interpreta, și de aceea nu puneau pe scena noastră asemenea dificile partițiuni, decît numai atunci cînd vreo circumstanță fericită le punea în dispozițiune artiști capabili de a le susține cu succes, pe cînd comitetul teatral, chemat de guvern să introducă gustul belelor-arte în inima românilor, necunoscînd sau nevoind a cunoaște sublima-i misiune ce au a împlini, masacrează fără remușcare cele mai frumoase capete d-operă artistice și astfel, în loc să lumineze pe public, îl face să piarză chiar bunul simț ereditat de la natură. Să ne oprim aci sau mai bine să schimbăm vorba, căci de vom urma pe calea aceasta, ne vom deștepta înaintea juraților cari, prin sublima lor procedură, ce face nulă pe a lui Filangieri și Beccaria, desigur ne va trimite la cabinetul de lectură de la Curtea Arsă și uite, drept să vă spunem, nu am dori să locuim în acel stabiliment, cu toată ilustrarea la care a ajuns de la un timp încoace.

Să vorbim mai bine despre Bărbierul nostru care, de astă dată, ne-a ras fără apă.

După ce se divulgă în toată Italia frumosul talent al nemuritorului Rossini, mai toți antreprenorii de teatre voiră să se folosească de talentul său. Dintre toți însă numai unul reeși și acesta fu faimosul Domenico Barbaia, impresarul regescului teatru San Carlo din Neapol; am zis faimosul Barbaia numai pentru că avea rarul privilegiu de a cunoaște talentele născînde și a ști să se folosească de dînsele, căci altfel el era cel mai puțin onest dintre colegii săi. Lui dar îi surîse fortuna de a specula pe Rossini, căci numai din operile Elisabeta, regina Engliterii și Ricardo è Zoraide speculantul nostru își umplu scrinul cu țechini napolitani; dar fortuna e cam cochetă și inconstantă, ea părăsi pe impresarul Barbaia tocmai cînd se afla în culmea fericirei, precum zic niște versuri ce le-am citit într-una din cronicile Teatrului Național:


A zburat puiul cu ață,
Tocmai cînd simțeam dulceață.


Fiindcă Teatrul San Carlo arse, și Rossini părăsi Neapolul și se duse la Roma, unde abia apucă să se așeze și impresariul Teatrului Valle se prezentă înainte-i, cerînd ca să-i compuie o operă comică; îi prezentă libretul, dar ce să vază? era Il barbiere di Sevilla, acea operă care, cu vreo cîțiva ani mai nainte, fusese pusă pe muzică de celebrul Paisiello, directorul Conservatorului din Neapole și rege al compozitorilor din timpul său. Asta nu sperie deloc pe Rossini; el promise clientului său că-i va scrie opera și numaidecît scrise lui Paisiello, rugîndu-l ca să-i dea voie a scri și el o muzică pe libretul Bărbierului. Scrisoarea ajunse la destinarea sa și Paisiello, în vanitatea sa de geniu muzical, îngădui lui Rossini voia cerută, crezînd că muzica ce va scri junele compozitor va cădea, și căderea ei va face să se prețuiască mai mult cea scrisă de dînsul. Dar el uitase proverbul care zice: "Omul propune, Dumnezeu dispune", și aceasta se adeveri pînă la evidență, căci Rossini învesti libretul Bărbierului cu o muzică atît de frumoasă și fidelă textului poeziei, că muzica lui Paisiello se pierdu cu totul în opinia cunoscătorilor și a publicului; iar aceea a lui Rossini, de la anul 1816 de cînd fu compusă, după ce fu cîntată pe toate teatrele lumii, rămase pînă în zilele noastre tot nouă, frumoasă și sublimă și credem că va dura mult timp așa, daca secolul nostru nu va produce vrun alt compozitor superior lui Rossini.

Înainte de a intra în aprețierea reprezentării acestei opere pe teatrul nostru cu artiștii de astăzi, ne permitem a face încă o mică digresiune ca să arătăm lectorilor noștri ce este muzica Bărbierului și ce se cere de la artiști pentru o interpretare conștiințioasă.

Aceasta muzică, ca toate muzicile lui Rossini și cele ce țin de școala lui, este plină de agilități, colorature și fiorituri care cer un studiu particular pentru esprimarea lor cu toată preciziunea cerută. Și acest studiu lipsește cu totul de la o mare parte din artiștii din zilele noastre, cari s-au dedat cu muzica lui Verdi cea zgomotoasă, ce nu reclamă de la artiști mai mult decît o voce voluminoasă și armonică, spre a fi bine esprimată. De aceea, reprezentarea operilor lui Rossini au ajuns în timpii de astăzi a fi un privilegiu esclusiv al teatrelor de primul ordin, căci numai ele pot avea artiști capabili de a le reproduce cu succes; d-aci vine că noi cată să renunțăm la plăcerea de a gusta această operă cîntată de artiștii actuali. Dar ea s-a reprezantat și i s-a cîntat De profundis.

Vorbind mai în detaliu despre calitățile acestei muzici, arătăm că de la prima pînă la cea din urmă notă formează un escelent buchet de tot ce a produs mai frumos celebrul Rossini în generile comic. Dar meritele ei cele mai remarcabile vin de la estetica și identitatea ce esistă între dînsa și textul poeziei, precum și de la esactitatea desemnării caracterelor și fidelitatea cu care autorul a știut să descrie diferitele pasiuni ale inimei.

Părțile cele mai esențiale sunt:

— serenada de la introducerea primului act, care întrece în frumusețe pe toate serenadele scrise de alți compozitori pînă acum * ;

— aria lui Don Basilio, cunoscută sub numele La calunnia, ce trece în opinia cunoscătorilor de muzică de un cap d-operă de frumusețe și veritate;

— aria de sopran din primul act Una voce poco fa , privită din oricare punct de vedere, poate să stea cu demnitate lîngă romanța de soprană din Othello, aria principală de la opera La Donna del’ Lago și alte compozițiuni remarcabile ieșite din pana autorului lui Guglielmo Tell.

Iată și critica sau aprețierea ce putem face reprezentării acestei opere cu artiștii de acum:

Partițiunea de primo tenore (contele d’Almaviva), care prin dificultățile ei de tot fel a spăimîntat pe celebrii tenori Mario Calzolari și Carion, avu nenorocirea de a fi cîntată de domnul V. Cantoni carele, prin vocea sa subțire, nelegată și fără vibrațiune, făcu să dispară tot efectul sublimei serenade de la introducțiunea primului act.

Celelalte părți din duetele cu Steller și Guerrabella din primul și al doilea act fură esprimate tot pe măsura de voce și espresiune ce indicarăm; iar la finalul primului act, prin neîngrijita sa grimare și stîngăcie artistică, a făcut să vie rîsul pe buzele spectatorilor, iar pe noi ne-a pus în trista pozițiune de a-i zice cu autorul libretului:


Presto andate via di qua
Non ci state più a secar.

Partițiunea bărbierului au fost susținută binișor de domnul Steller, dar n-a escelat într-însa[1]

Doamna Guerrabella, privită din punctul de vedere al esecutărei iar nu al vocei, a fost admirabilă și putem zice fără temere că, din toți domnii artiști chemați a interpreta capul d-operă al lui Rossini, numai ea s-a apropiat mai mult de felul de cîntare al muzicei acestui mare compozitor. Am observat cu o mare plăcere că gentila noastră cantatrice s-a convins că ceea ce o face să piarză mult în opinia publicului este asprimea timbrului vocei sale și de aceea se silește cît poate a-l îndulci.

În celebra arie Un voce poco fa a făcut să auzim mai multe perioade muzicale vocalizate în adevăr alla Rossini.

În duetul cu Figaro, Dunque io son la fortunata, ea a fost iarăși bine. Dară punctul în care a reeșit să atragă asupră-i atențiunea publicului a fost variațiunile scrise de Rode[2] pe o temă italiană, ce le-a cîntat la introducțiunea actului al doilea, sau la scena de la piano, ca să fim mai bine înțeleși.

În aceste variațiuni, în care își dă mîna toate dificultățile muzicale, gîtlejul doamnei Guerrabella devenise o violină mînuită de un bun artist și putem zice că în ceea ce privește acurateța esecutăței notelor stacate și arpegiate ar fi pornit spre invidie chiar pe celebra Persiani * .


Domnul Ascanio, primul bas comic, n-a avut nimic din ceea ce se cere pentru interpretarea bizarului caracter al doctorului Bartolo. Ca cîntăreț îi lipsea estensiunea notelor acute și coloarea comică ce urma să dea fiecăria fraze muzicale, iar ca actor nu ne-a dat decît gesturi manierate și o mulțime de mișcări silite și contrarii bunului-simț.

Domnul Boccabadate, primul bas profund, nici prin partițiunea din această operă n-a reeșit să tragă asupra-i simpatiile publicului; cauza fiind foarte cunoscută lectorilor noștri, credem de prisos a o mai înșira aci. Notăm numai că celebra arie scrisă pe versurile La calunnia a transportat-o cu un ton mai jos și a cîntat-o astfel că semăna cu o adevărată calomnie, prin care basul nostru a parodiat pe sărmanul Rossini în paguba unui numeros public ce înfruntase noroaiele capitalei ca să vie să-l asculte.

Doamna Tognolati a fost bine în partițiunea de subretă. În arieta Il vecchioto cerca moglie ne-a dat ocaziunea să auzim cîteva note întonate, pronunțate bine și accentuate cu acurateță; în fine, ne-a dat tot ce aveam drept a pretinde de la o cantatrice de al doilea ordin.

Domnii coriști și-au adus aminte, în această operă, că sunt italieni și că știu, cînd voiesc, a-și împlini datoria cu esactitate.

Orchestrul a lăsat să se vază marea lipsă ce are de violine.

Terminăm revista noastră rugînd pe domnul maestru de capelă ca să facă a se cînta în viitor recitativele acestei opere dupe un ordin mai estetic, căci astfel precum fură ele cîntate pînă acum seamănă mai mult cu o profanare decît cu niște părți menite a lega diferitele membre ale operei între dînsele și a face intriga inteligibilă.


  1. Aprețierea esecutării partițiunii bărbierului este făcută după prima reprezentare a operei, căci la a doua, domnul Steller se afla indispus și a cîntat tot rău.
  2. Rode a trăit pe timpul revoluțiunei franceze și a fost celebru concertist de violină și compozitor.