Iezuitismul în România

Jump to navigation Jump to search
Iezuitismul în România
de Ion Creangă
Referințe: Ion Creangă, Opere, Editura Minerva 1970, vol. II.

Publicat, ca și articolul precedent, în ziarul Noul curier român, I, 46, 8 aprilie 1872, p. 1—2, sub semnătura „Pr. I. Creangă", de unde îl reproducem.


Este cunoscut de toți aceia cari au cetit istoria culturei popoarelor cît rău a produs activitatea iezuitismului în cele mai multe țări ale Europei. Societatea omenească n-a avut niciodată mai mari adversari, dușmani mai neîmpăcați decît acești monștri, învăluiți în sacul pocăinței, ascunși supt masca cucerniciei, iar în inimă și în suflet, cu cele mai negre planuri, cu cele mai negre vicii și păcate.

De la anul 1808, cînd un decret al lui Napoleon I puse capăt inchizițiunei barbare, neumane, iezuitismul a perdut din rolul și puterea ce avea mai înainte. Cu toate aceste, pe la finele anului 1863, această sectă avea încă peste 7.529 membri în vro 19 provincii europene. Cele mai cumplite lovituri le-au suferit însă iezuiții în cei din urmă doi-trei ani, de cînd îmbuibatul Cap al Cetății eterne pretinsă a i se recunoaște absurda infailibilitate, ridiculizată de cătră însăși luminata parte a clerului catolic. De atunci iezuitismul a devenit o batjocură, și toate țările unde instrucțiunea se găsește în mîna acestor oameni, astăzi caută s-o ia din mîna lor, căci s-au convins, în fine, că lumina iezuitică pentru societate este un întunerec, un infern.

Țara noastră, atît de bună, atît de mănoasă, mulțămită clerului și religiunei sale ortodoxe, a fost scutită pănă în timpul mai nou de năvala acestor secte sau, mai bine, insecte otrăvitoare, măcar că și ea a avut să treacă prin un mare purgatoriu; căci cine a putut încă să uite timpurile de tristă aducere aminte ale fanarioților, cînd țara gemea supt invaziunea călugărilor și a fanarioților greci, cari au copleșit locurile cele mai frumoase ale țărei și care tot cu aceeași mască de pocăință și cucernicie iezuită „ca lacoma omidă di pe frageda mlădiță, ca neagra lipitoare pe sînul de zăpadă al dulcei copiliță”, sugeau din frunză sucul și sîngele din vine, în blînda Românie!!!... În sfîrșit, însă, grație forței noastre naționale, am scăpat de acești oaspeți urîcioși, dar, precum se pare, am scăpat numai pentru a reintra într-un alt purgatoriu, acela al iezuitismului papal.

Țara noastră este bună, este ospitalieră, este tolerantă; ea n-a persecutat niciodată religiunile străine din sînul ei. Dar probe destul de puternice avem că acele religiuni au nutrit și nutresc încă ura cea mai amară contra ei. Astfel avem probe despre religia ebraică, astfel au constatat unele ziare chiar anul trecut că în claustrele călugărițelor catolice copilele române date spre educație se desnaționalizează și-și perd respectul chiar pentru familia lor.

Cu toate aceste, pe cînd toate țările au început a izgoni această sectă din sînul ei, la noi iezuiții se sporesc din ce în ce, poate pentru că se refugiază aici la noi de prin țările de unde-i alungă, înto[c]mai precum se refugiază ovreii. Așa e țara noastră... e bună și tolerantă! Tot ce este mai infectat în societatea europeană se grămădește pe malurile Dîmboviței și a Bahluiului, căci aici aerul pare mai priincios!...

Pentru ca să cunoaștem pînă la ce grad a ajuns deja încuibarea iezuiților în țara noastră, lăsăm să vorbească acum Biserica română, ziarul religios-moral din București, cu data de 2 aprilie, care iată ce ne spune: „Sîmbătă, la 25 martiu, vrînd a respira un aer mai plăcut, mai curat, am crezut că cel de pe colina Filaretului este cel mai favorabil din două punturi de vedere, pentru curățenie și pentru apropiere. Traversînd acea colină cîteva minute, un ce extraordinariu ne atrase privirea spre gara Giurgiului cătră un șir de seminariști în număr ca de treizeci de juni, îmbrăcați în costum de clerici, urmați de cîțiva iezuiți. Curiozitatea ne îndemnă să întrăm în gară; tocmai în acel moment sosi și trenul de sară de la Giurgiu. Din numeroasele vagoane se pogoară un călugăr catolic cu o barbă mare, la a cărui aparință toți acei juni descoperiră capetele și, cu pălăriile în mînă, sărută mîna cu respect acelui călugăr iezuit ș-apoi pleacă în capitală.

Pănă azi n-am știut că iezuiții au fondat și seminariu în România. Care să fie scopul — toți ne întrebăm — că iezuiții să aibă și seminariu, cînd n-au necesitate de dînsul? Și cum tolerează guvernul asemenea institute? Rațiunea ne răspunse că catolicii au otărît a mări propaganda prozelitismului în România, siguri fiind că nu-i controlează nimeni. După noi, ei n-au nici un drept și nici o necesitate de a fonda seminariu, deoarăce pentru coloniile venite pe furiș în țară erau destui 10 preoți; și de vreme ce astăzi sunt sute, pentru ce și seminariu? Căci în România de dincoace de Milcov nu e decît o singură comună catolică, compusă din bulgari convertiți, cari se numesc pavlicheni, și această comună este în marginea Bucureștilor și se îngrijește d-a dreptul de bărăția din capitală. Iar dacă în România de peste Milcov se găsesc cîteva comune în districtul Neamț și Bacău locuite de unguri catolici, colonizați în timpul lui Ștefan cel Mare și care-și păstrează religiunea, ceea ce dovedește marea toleranță a României, pentru aceia, precum știm, în Iași esistă un seminar catolic (??) al statului nostru; pentru ce și altul în București? Care este necesitatea seminariilor catolice, cînd dintr-ale noastre se azvîrlu tinerii afară? Dar mulțimea de preoți ce vin în țară pe toată ziua ce cată? Noi știm că preoții noștri abia cu mari greutăți capătă cîte unul voia de a trece frontiera în vecinătate, precum în Turcia, Transilvania și Bucovina; așa și preoții greci și bulgari pierd cîte o lună pe la porturile noastre pănă să capete voia să între în țară, și atunci încă numai într-un mod condiționat!

Catolicii sunt privilegiați, de dînși[i] nu se ocupă nimeni, ei întră în țară ca în țara lor, fără să fie întrebați care le este misiunea. Ar trebui să se ceară de la S. S. Episcopul catolic o listă de cîți preoți are nevoie pentru comunitatea catolică, și regimentele de iezuiți să se trimeață la urma lor, pentru că în România chinoviu catolic n-a esistat; istoria nu ne arată că ar fi esistat vreodată.”