Ierni jilave

 

În seara aceea de ajun eram nespus de agitat. Cu îngrijorare fără de seamăn mă repezeam, după scurte popasuri, dintr-un colț al curții într-altul, scrutînd cerul cu încordate priviri. Mai ales în miazănoapte îmi pusesem toată nădejdea; de-acolo avea să vină mult așteptatul nor de zăpadă. Mi-l închipuiam enorm și alburiu, cu chip de om; un Moș Crăciun plutind greoi sub povara darurilor, pe căile văzduhului.

Era cu neputință pe-o vreme ca asta să nu se ivească, scuturîndu-și barba de omăt: un cer atît de plumburiu și potolit, e drept, dar atît de ghețos? Numai fata din casă mă tot necăjea: — Domnule, poftim înăuntru, ai să răcești… Fără îndoială că nici n-o luam în seamă. Însă cura ieșea cam des: „Domnule, îi spun cocoanei!” ajunsese chiar de nesuferit. Atîta nesimțire nu-mi mai fusese dat să văd: să se sinchisească așa de puțin de norul cu ninsoare, cînd a doua zi era Crăciunul!

În fundul curței, însă, salcîmul cel mare, străjerul nostru înspre hotarul miazănopței, luase o înfățișare prea fantastică în negura crescută pe nesimțite. Copacii mai scunzi și toate uscăturile acelea informe ale arbuștilor din preajma-i conturau acum arătări din cale afară de stranii, pentru ca pasul meu să se mai aventureze până acolo. Chiar aici, aproape de ușa bucătăriei, unde, de la tăierea porcului, se strămutase tot sufletul casei, susurul metalic al crengilor și fantasmele negre, care creșteau spre mine, mă făceau să dau pas cu pas înapoi, spre scara salvatoare. Moș Crăciun dăduse drum înainte-i la toate lighioanele stihiilor, ca să alunge pe cei ce-ar vrea să afle secretul închegărei lui din baierele văzduhului.

Cu drept cuvânt mă gândii că iscodirea mea mi-ar putea fi fatală; povești bătrîne erau doar vechi mărturii despre îndrăzneții prefăcuți în dobitoace, arbori sau stei, pentru că pândise din loc ascuns minunile nepătrunse, ca să le fure taina.

Prudența mă sfătui că e timpul să intru;atunci surprinsei în dreptul unuia din geamurile, care tocmai se aprinsese, primul fulg. Îl văzusem; nu mai putea fi nici o înșelare! Venise din împărăția neagră de deasupra, minusculul flutur degerat, se repezise în lumina geamului, spre a cădea orbit în întunericul dedesupt. Uitai toate fantasmele și toată înțelepciunea poveștilor străvechi și rămăsei ca vin haiduc la pândă, în negură, cu ochii țintă în mănunchiul luminos. Al doilea sol al fericirei mele nu se grăbea deloc. Știam însă să am răbdare…

— Domnule… Ia uită-te… vai de mine… unde s-a pitulat…

— Taci odată, cobeo… că din pricina ta… fi-ți-ar… cața…

— Așa?… Mă duc drept la cocoana…

Îmi venea să mă iau după ea și s-o apuc de coade. Și rebegit cum eram, tremurînd tot, lacrămi de mînie, de frig și de deznădejde îmi înghețară în colțul ochilor.

Intrai în casă zdrobit. Și numai marea pregătire din bucătărie îmi mai aduse inima la loc. Mirosul drojdiei de bere mă înzdrăveni și galbenul cocilor de cozonac, surâzându-mi galeș din formele crețe de tinichea, îmi potoli mânia…

Cînd ieșii într-un târziu afară, sa vad fulgi albi se vânzoleau buluc în pătratele luminoase ale ferestrelor, roi de fluturi și fluturași în vîrtej fără odihnă, eternă întrecere către sărutul mortal al flacărei înșelătoare. Dar lămpile erau departe, în dosul geamurilor aburite, și micile insecte de gheață pierdeau cerneri-cerneri, în noaptea vicleană, în care se ascunsese frigul.

Nu-mi venea să cred ochilor și multă vreme r-am privit neîncrezător; dar, cînd pe negrul de pretutindeni au început să răsară și să se lărgească ostroave de albeață, n-am mai avut nici o îndoială. Nu bătea acum nici pui de vînt și totuși am auzit lămurit forfotul infinit al puzderiei de vietăți, cu piciorușe de steluță, cîntîndu-și astfel din cer și pînă în tină bucuria fără margini a vieței.

Atunci n-am mai putut rezista bucuriei mele. Și cu căciulița și cu umerii îmbrăcați în solzișori de ie, ca într-o armură de argint, am năvălit înăuntru:

— Mamă!… mamă, n-auzi… mamă?…

— Ce poftești?

— Ninge, mamă…

— Ninge, mamă, n-auzi…

— Să faci bunătatea să nu mai ieși afară și să te culci numaidecît.

A doua zi m-am trezit cu noaptea-n cap. Nu îndrăzneam să deschid ochii; îmi păstram pentru tot mai tîrziu plăcerea de a fi orbit de albul coperișurilor prin geamul din dreptul patului.

Dar nu putui avea prea multă răbdare; dezlipii pleoapele; dincolo de geam domnea încă întunericul. Căutam să deslușesc prin negură căciula de omăt a casei vecine. Dar nimic nu se putea distinge. Numai în auzu-mi începuse să prindă răsunet un zgomot monoton, înfundat și sinistru. Și cu el, o bănuială amarnică își făcu loc în cămăruțele inimei mele.

Nu se poate! Doar aseară nu s-a pornit cea mai zdravănă ninsoare? Nu văzusem eu fulgii cu ochii mei? N-am intrat eu în bucătărie cu umerii plini de zăpadă, de parcă aș fi avut pe ei epoleți grei de general, și cu cușma troian de nea…? Fără doar și poate; de prea multă teamă îmi vîjîie urechile…

Negurile se descleștau pe îndelete, iar șindrila casei vecine se lămurea acum întunecată și posomorîtă, cu lugubrele ei răni verzi de mușchi și licheni. Nici urmă de zăpadă. Și ropotul ploii vuia tot mai greu și uniform de parcă se prăbușea încoace goana necurmată a unui regiment de artilerie.

În ziua aceea a fost petrecere mare în casa bătrînească. Se strînsese toate neamurile, cu tineri și bătrîni, iar lăutarii se răsuceau din șale ca foaia de hîrtie pe jăratec. Din cutiile afumate ale viorilor, cîntecele bătrîne ieșeau trase de arcușuri, ca minunățiile trase de bagheta magică din cufărașul fără fund al scamatorului.

Vremi peste vremi, veacuri și mai bine stăteau îngropate în sicriașele mici și sonore. Iar bunicul ne privea biruitor din ceața atîtor timpuri de demult și povestea cu graiul lui uscat și întra-adins:

— … Ehe, ce mai ierni, domnule! Îngropau casele troienii! Veneau lupii pînă-n mijlocul tîrgului. Mi-aduc aminte odată, pe-o zăpadă cum n-a mai fost…

Ascultam pe gînduri vocea lui acum molcomă și priveam la copacii jilavi de afară.

— …da ce… ăsta e Crăciun?…

Aerul compătimitor, cu care mă învăluia, mă făcea să mă cutremur ca de frig. De ce se uita bunicul tocmai la mine?

În ochii lui stinși și blînzi, citeam ca într-o carte cu povești triste că frumusețea vremurilor se pregătește de ducă odată cu ai lui. Iar nouă ne rămîneau Crăciunuri jilave, cu băltoace și noroi.

Mult timp, după masă, am stat la geam, cu capul în mîini, strivindu-mi nasul în sticla aburită. Cu neînțeleasă încăpățînare ascultam monotonia ucigașă a ploii, privind năucit cum repezi și nesfîrșite suliți tăiau văzduhul, de parcă oștenii arhanghelilor se puseseră să prăpădească pămîntul. O pasăre neagră se desprinse din stolul speriat de afară și mi se așeză pe cuget, învăluindu-l tot în zbaterea aripilor întunecate. De ce tocmai cu mine începeau Crăciunurile posomorîte, sarbede, murdare?

Dar pînă întru-noptat tot nu putui să tălmăcesc în împletitura încurcată a firelor de ploaie uriașa și nédreapta schimbare a firei. Pe stradă treceau drumeții rari și întârziați. Un copil izvorî și se pierdu în întunerec, sărind cu nepăsare într-un picior. Sărmanul, el nu știa cărei triste soarte eram hărăziți!

Seara petrecerea reîncepu și bunicul își reluă povestirile pironind iarăși numai pe mine privirile lui, care parcă veneau de departe, de foarte departe. În afară de părinții mei, erau acum numai bătrîni la masă, și-n mijlocul atîtor capete albe, ca neaua Crăciunurilor de odată, mă simțeam nespus de stingher.

Ochi streini și reci mă ținteau; mă simțeam înconjurat de necunoscuți. Ei își povesteau nepăsători fericirea de odată, fericirea pierdută, pe care aveau s-o ajungă din urmă în curînd. Iar în locul ei și-n locul lor, nimic decît noapte, ploaie și frig. Mă văzui singur, cu totul singur, dibuind orbește într-o beznă fără sfîrșit. Îmi fu frică.

— De ce tremuri? mă certă mama. Ieri toată ziua mi-ai stat în frig.

Începui să plîng…