Idilie

Jump to navigation Jump to search
Idilie de Constantin Negruzzi
(Satirii)
Alcătuită de Constantin Negruzzi în 1824


Întru o dimineață a unii zile de vară când de abia începusă auritile zori a să răvărsa pe orizonul cel ca porfira și când roua dimineții răcoré atmosfera ce aprinsă de arsițile soarelui, când toate pasărelile împreuná frumoasăli lor glasuri spre a alcătui o armonie dulce de cântări spre lauda zâditoriului și când florile aceli de multe feliuri aducé un miros plăcut, unde voi mai afla un așa frumos loc? (zice un satir cari duce în latile lui spate un mari burduf plin de must și suptsuoară o cupă și un bucium), unde un așa loc! (adaogé el, căutând împregiurul lui) aice, iarbă verdi, aice răcoritoare umbră supt acești mari stejari, și ce aer minunat! De pe costișa aceasta privăsc cu dulceață pe vali oile pășunând în sunetul fluierului păstoresc. Iată și izvor cu o apă mai limpide și mai curată decât cristalul, aice am și acest rădiu prin cari razile soarelui nu pot răzbate, of! Aice voi șâdé. Zâcând aceste cuvinte, au pus gios burdufu și poamile ci le culesăsă, după aceea turnând, be must, binecuvântând pe Bachos că au dat și satirilor dulcele lui nectar, în vreme aceea, pe denapoi, un alt satir viind încet l-au apucat de ochi.

— Lasă-mă, cine ești? au strigat istalalt, trăgând flocoasăli mâini a prietenului, cini ești? Lasă-mă,

— Pe numile lui Pan, nu te voi lăsa păn nu mă vei cunoaște.

— O! tu ești satire din alăturata peștiră.

— Ah! răule, tu mă cunoști de pe glas, eu eram să pui rămășag cu tine ca să-ți beu puțintel must ...

— O! vino, prietine, că-ți voi da și far de aceea cât îți va trebui.

— Dar ce cauți aice?

— Astăzi mi-am călcat puțintel must și am venit să mă vesălesc, tocma și tu, satire, bine m-ai nimerit, vino să bem împreună.

Satirul îndată s-au pus gios și au început a deșarta des cupile:

— Prietine, zici, dacă-i să mă ospătezi cum să cade, cântă-m ceva ca să fii desâvârșit: iată-ți și buciumul.

— Și ce să-ți cânt?

— Cântă-mi ... cântă-mi ... mări, cântă-m cântecul cel întâi cari l-au cântat Pan cu naiul cel făcut din nimfa Sirinx cari s-au metamorfosăt în trestie și cu cari tângui amoriul său cel nenorocit.

— Bucuros, au răspuns celalalt, astăzi voi să te mulțămesc la toate. Aceste zâcând și bând și o cupă de must ca să-și mai dreagă glasul, și oftând au început într-acest chip:

„Nemilostivă Sirinx, dumnezăiesc chip și inimă de tigru, în sfârșit nu te-ai plecat la rugăciunile meli, în sfârșit m-ai lăsat într-o vecinică jale, cumplită amorezată! la ce nu ț-am plăcut! Cunosc că acești lungăreți ai mei obraji, sprincenile aceste afundate și nasul meu acest urât nu ț-au plăcut, dar însă când încă prunc fiind, Ermat m-au arătat dumnezăilor, toți s-au bucurat, toți au râs cu vesălie de acest hazliu al meu chip. Așa! așa! cu urechile meii te-amauzit zâcându-mi că sunt cu coarne și cu barbă de țap, dar însă acest chip al meu au nebunit pe nimfa Ihó. Tu de multe ori mi-ai zis că sunt cu picioare de capră, și eu te-am ascultat cu mulțămire, nădăjduind că mă voi învrednici vreodată să te sărut ca să stâng para amoriului acé cari mă arde, dar tu de-a purure cumplită, de-a purure surdă la rugăciunile meli, darurile meli îți era urâcioasă, și mielușălul acel încă sugători la țâțile maicii săli pe cari țâ-l dam me-l aruncai înapoi. Dar cu toate aceste, o, nemilostivo, nu mă diznădăjduiesc cu totul. Socotesc că voi puté să te îmbrățoșăz, să te sărut, dar acum mi-ai răpit cu nemilostiviri și această de pe urmă mângăieri, prefăcându-te în trestii. Te tânguiesc, o, nimfă, jăluiesc ochii tăi acei negri și mari, mă mâhnesc de acé înaltă talie, acel piept ca crinul, mâinile tali aceli albi, pentru cari și Ira te-au zavistuit, ah! aceste toate nădăjduiem să li îmbrățoșăz, să li sărut și să mă vesălesc, dar, o! cum s-au schimbat toate întru o trestie uscată, numai pentru pizma ta, o, Sirinx, numai pentru ca să nu vezi pe Pan fericit, și ai nimerit, o, cumplită nimfă. Iată eu, în loc ca să îmbrățoșez un trup și niște brață, apuc o trestie uscată, în loc ca să sărut răcoritoare buză și niște obraji ca trandafirul, apropii gura me de niște aspri trestii, și în loc ca, îmbătat de disfătări să cânt într-acele fericire me, mă faci să plâng într-însăle, rătăcit, departi de satiri, prin codrii cei pustii și întunecoși, soarta me ce crudă. Păduri și câmpii, tânguiți pe Pan, livezi și dumbrăvi plângeți-l pe el, copacilor, nu rodiți, flori și ierburi veștejâțâ-vă, Pan urăște livezile celi răcoroasă. Pan urăște florile celi mirositoare: nimfilor, nu vă mai bucurați, nimfilor nu vă mai împodobiți, au prăpădit Pan nădejde, au perdut pe frumoasa lui nimfă; iată trupul ei cel minunat sădi acoló prifăcut în stuh și bătut de vânturile crivățului. Jăliți satiri și nu râdiți, jăliți și nu vă îmbătați, Pan urăște sărbătorile, Pan ș-au spart burduful cu must, ascundeți-vă în fundul peșterilor și acolo în întuneric tânguiți norocul său, și voi, păstori și păstoriți, cântați cu jăli patimile lui Pan, faciți să răsuni munții și văile de jălnicile voastre cântări, insuflați și turmelor voastre cu melodie măhniciunile meli. Ah! Plângiți toate! Tânguiți-vă toate! Că Pan ș-au prăpădit nădejde, ș-au perdut nimfa. Iată acoló stă dumneziescul ei trup, prefăcut în trestie și bătut de vânturile crivățului.“

Aice au isprăvit satirul cântecul său.

—O, prietine! au strigat celalalt, eu m-am mulțămit cu tine astăzi mai mult decât la nunțile lui Zeus și a Irii cu toți muritorii în Olimp, deci să mântuim și mustul cari au mai rămas.

Aceste zâcând, au început iarăș a be, păn au sfârșit tot mustul din burduf, și prietinul s-au dus vesăl iar celalalt, văzând că au început a să înfierbântá soarile, s-au tras lângă izvor pe pajiște, supt umbra unor tufoși tei și s-au culcat să-s odihnească.