Idilă din munți

Idilă din munți de Heinrich Heine, traducere de Ion Bentoiu

I

În coliba de pe munte
Locuiește un miner.
Brazii verzi foșnesc în noapte,
Luna strălucește ’n cer;

Iar in jilțul din colibă,
Minunat in flori cioplit,
Fericit e cine șade —
Și-s chiar eu cel fericit.

Pe un scaun stă copila
De genunchi-mi rezemată,
Ochii sunt ca două stele,
Gura ei împurpurată.

Blânde, stelele albastre
Mă privesc în ochi senin,
Ea șiret pe gură pune
Albul deget ca de crin.

Muma fetei nu ne vede,
Fusu-n mâna ei se zbate,
Iară tatăl din chitară
Cântă cântece uitate.

Mititica-și moaie glasul
Și vorbește pe șoptite:
Pân-acum îmi spuse dânsa
Multe taine negrăite.

„Vai, de când mătușii mele
I-a lost dat și ei să moară,
Nu mai mergem nici la Goslar,
Cum mergeam odinioară.

Noi suntem așa de singuri
Pe-nălțimile pustii!
În zăpadă iarnă-ntreagă
Suntem îngropați de vii.

Mă muncește strașnic frica,
Inima nebună-mi bate,
Când colindă-n miez de noapte
Duhurile necurate”.

De cuvântu-i speriată
O cuprind acum fiorii,
Cu mânuțele-amândouă
Își astupă ochișorii.

Fusul sfârie-n colibă,
Brazii verzi foșnesc afară
Și duios răsună-n noapte
Vechiul cântec din chitară.

— „Teamă n-ai, copilă dragă,
De strigoi și vrăji haine —
Stol de îngeri zi și noapte
Stau de veghe lingă tine”.

II

Bate bradul la fereastră
Cu lungi degete-nverzite:
Din înalt tăcuta lună
Blânde raze ne trimite.

În odaia de culcare
Doarme tatăl, doarme muma.
Veseli înșirând nimicuri
Doar noi doi stăm treji acuma.

— „Că te rogi ades la Domnul
Eu nu cred, orice mi-ai spune:
Tremuratul buzei tale
Nu e semn de rugăciune.

Recea buzei tremurare,
Când o văd mă-nfricoșează.
Însă teama mi-o gonește
Dulcea ochiului tău rază.

Mă-ndoiesc că porți în suflet
Al credinței drept cuvânt.
Spune, crezi tu oare-n Tatăl
Crezi în Fiu și-n Duhul Sfânt?”

— „Când mă alintam la mama
Pe genunchii ei călare,
Eu credeam adânc in Tatăl
Cel nespus de bun și mare.

El din plin zidi pământul
Și pe om stăpânitor.
Luna, soarele și aștrii
Le-a pornit pe drumul lor.

Când crescui apoi mai mare
Și-ncepui mai mult sa știu,
Cu-nțeleaptă judecată
Am crezut atunci și-n Fiu.

El a lost acela, care
Ne-a ’nvățat ce e iubirea
Și primi cu multe chinuri,
Drept răsplată, răstignirea.

Azi sunt om cu carte multă,
Străbătut-am mult pământ
Și din inima-mi întreagă
Cred acum și-n Duhul sfânt;