Idilă din munți

Idilă din munți de Heinrich Heine, traducere de Ion Bentoiu

Publicată în Analele Dobrogei, an. 1, nr. 1, 1920, p. 102

I

În coliba de pe munte
Locuiește un miner.
Brazii verzi foșnesc în noapte,
Luna strălucește-n cer;

Iar in jilțul din colibă,
Minunat in flori cioplit,
Fericit e cine șade —
Și-s chiar eu cel fericit.

Pe un scaun stă copila
De genunchi-mi rezemată,
Ochii sunt ca două stele,
Gura ei împurpurată.

Blânde, stelele albastre
Mă privesc în ochi senin,
Ea șiret pe gură pune
Albul deget ca de crin.

Muma fetei nu ne vede,
Fusu-n mâna ei se zbate,
Iară tatăl din chitară
Cântă cântece uitate.

Mititica-și moaie glasul
Și vorbește pe șoptite:
Pân-acum îmi spuse dânsa
Multe taine negrăite.

„Vai, de când mătușii mele
I-a fost dat și ei să moară,
Nu mai mergem nici la Goslar,
Cum mergeam odinioară.

Noi suntem așa de singuri
Pe-nălțimile pustii!
În zăpadă iarnă-ntreagă
Suntem îngropați de vii.

Mă muncește strașnic frica,
Inima nebună-mi bate,
Când colindă-n miez de noapte
Duhurile necurate”.

De cuvântu-i speriată
O cuprind acum fiorii,
Cu mânuțele-amândouă
Își astupă ochișorii.

Fusul sfârie-n colibă,
Brazii verzi foșnesc afară
Și duios răsună-n noapte
Vechiul cântec din chitară.

— „Teamă n-ai, copilă dragă,
De strigoi și vrăji haine —
Stol de îngeri zi și noapte
Stau de veghe lingă tine”.

II

Bate bradul la fereastră
Cu lungi degete-nverzite:
Din înalt tăcuta lună
Blânde raze ne trimite.

În odaia de culcare
Doarme tatăl, doarme muma.
Veseli înșirând nimicuri
Doar noi doi stăm treji acuma.

— „Că te rogi ades la Domnul
Eu nu cred, orice mi-ai spune:
Tremuratul buzei tale
Nu e semn de rugăciune.

Recea buzei tremurare,
Când o văd mă-nfricoșează.
Însă teama mi-o gonește
Dulcea ochiului tău rază.

Mă-ndoiesc că porți în suflet
Al credinței drept cuvânt.
Spune, crezi tu oare-n Tatăl
Crezi în Fiu și-n Duhul Sfânt?”

— „Când mă alintam la mama
Pe genunchii ei călare,
Eu credeam adânc in Tatăl
Cel nespus de bun și mare.

El din plin zidi pământul
Și pe om stăpânitor.
Luna, soarele și aștrii
Le-a pornit pe drumul lor.

Când crescui apoi mai mare
Și-ncepui mai mult sa știu,
Cu-nțeleaptă judecată
Am crezut atunci și-n Fiu.

El a lost acela, care
Ne-a ’nvățat ce e iubirea
Și primi cu multe chinuri,
Drept răsplată, răstignirea.

Azi sunt om cu carte multă,
Străbătut-am mult pământ
Și din inima-mi întreagă
Cred acum și-n Duhul sfânt;

Căci făcu minuni și face,
Încărcându-se de glorii
Și pe sclavi din jug îi scoase,
Nimicind asupritorii.

El gonește rele neguri
Și nebuna nălucire,
Ce mereu înveninează
Veselie și iubire.

Cavaleri armați o mie
Are-n juru-i Duhul sfânt,
La porunca lui stau gata
Plini de loc și de avânt.

Steagul lor se-nalță mândru,
Scot din spede scânteieri
N-ai vrea tu să vezi, copilă,
Așa mândri cavaleri?

Mă sărută, mă privește
Și m-ascultă, căci eu sunt
Unul dintre cavalerii
Cei aleși de Duhul sfânt.

III

Sol tăcut, afară luna
Printre brazi se furișează,
Lampa noastră obosită
Doar abia mai luminează.

Blând lucesc doi ochi albaștri
Cu lumina lor curată,
Ard în pară obrăjorii —
Și grăiește mândra fată:

—„Din mâncări ne fură noaptea
Duhuri negre uneori:
Ce-ncuiem în ladă seara,
Nu se mai găsește-n zori.

De pe lapte iau smântâna
Duhuri rele și păgâne,
Iar pisica vine-n urmă
Și mănâncă ce rămâne.

Și pisica-i vrăjitoare,
Căci pe timpul cel cumplit
Ea se urcă noaptea-n munte,
Sus la turnul părăsit.

Un castel a fost acolo,
Plin de fală și plăceri,
Petreceau în strălucire
Paji, femei și cavaleri.

Un blestem de vrăjitoare
Biet castel, căzu pe tine —
Astăzi cântă cucuvaia
Printre tristele-ți ruine.

Însă zise vrăjitoarea:
„Doar cuvântul cel vrăjit,
Spus la ceas de noapte tainic
Și la locul potrivit,

Va preface iar ruina
În castel plin de plăceri,
Vor petrece iar într-însul
Paji, femei și cavaleri.

Cel ce va grăi cuvântul
Va fi domn cum altul nu-i,
Iar trompete și chimvale
Vor cânta mărirea lui”.

Înfloresc pe mica gură
Dulci icoane din povești
Și din ochii ei albaștri
Izvorăsc lumini cerești.

Peste mîini îmi înfășoară
Părul ei cel auriu,
Degetele mi le-alintă
Ș-apoi tace ’ntr-un târziu.

În odaia liniștită
Totu-mi pare cunoscut
Lucrurile-acestea toate
Parcă le-aș mai fi văzut.

Ceasul murmură. Chitara
Prinde singură să cânte,
Pe cărări de vis acuma
Gându-ncepe să s-avânte.

Iată ora potrivită,
Iată locul potrivit
Și-mi alunecă pe buze
Chiar cuvântul cel vrăjit.

Vezi, copilă, miezul nopții
Își înclină neagra-i frunte,
Râu și brazi în freamăt mare
Au trezit Bătrânul munte.

Din adâncul lui răsună
Cânt de voci și de chitară
Și răsar nenumărate
Mândre flori de primăvară

Flori străine, minunate,
Agitându-se-mpreună,
Își amestecă parfumul
Strânse-n patimă, nebună.

Trandafirii, flăcări roșii,
Sparg întinderea luminii.
Ca săgeți de vii cristale
Către cer se-nalță crinii.

Viu arzând lucesc în slavă
Stele mari cât mândrul soare
Crini-n albele potire
Strâng a razelor splendoare.

Iară noi mai mult ca toate
Ne-am schimbat în astă vară:
Facle, aur și lumină
Pretutindeni ne-nconjoară.

Tu, copilă, ești prințesă
Si coliba cea de ieri
E castel în care cântă
Paji, femei și cavaleri.

Si eu sunt stăpân pe tine,
Pe castel și toate cele,
Iar trompete și chimvale
Cântă imn măririi mele!