Idealurile sociale și arta

Jump to navigation Jump to search
Idealurile sociale și arta
de Constantin Dobrogeanu-Gherea


Am zis în articolul meu Asupra criticii științifice și metafizice că un scriitor în general are datoria să răspundă la observațiile ce i se fac, dar câteodată, în cazuri excepționale, această datorie de a răspunde se preface în datoria de a tăcea. Tocmai într-un astfel de caz sunt față cu dl Philippide, care în numărul festiv al Convorbirilor literare a scris în contra mea un articol, Idealuri, articol confuz, fără început și fără sfârșit, cu o mulțime de chestii abordate însă fără șir, fără sistem, fără o idee conducătoare, sărituri de la una la alta, aluziuni personale malițioase care merg până la injurii, și toate astea într-un stil! Și ceea ce e și mai rău, cu pretenții absolut nefundate la spirit, și ce spirit!

E evident că la astfel de articole nu se răspunde și n-am fi răspuns dacă n-ar fi intervenit următoarele considerații importante: articolul dlui Philippide e tipărit în Convorbiri literare, o revistă care a avut o influență însemnată asupra dezvoltării culturale a țării noastre și e tipărit în numărul festiv prin care revista serba douăzeci și cinci de ani de existență; iar în tot articolul dl Philippide vorbește nu din partea persoanei d-sale, ci din partea Junimii ca grup literar. Articolul pare a fi o declarație de principii făcută după douăzeci și cinci de ani de existență a unei reviste importante și deci el capătă o însemnătate cu totul disproporțională cu valoarea lui intrinsecă.

Având deci în vedere condițiunile excepționale în care apare articolul, e evident că trebuie să răspundem și să răspundem chiar pe larg.

Să răspundem! Ușor de zis! Dar cum să răspunzi la acest articol care începe cu combaterea idealurilor sociale în artă și sfârșește cu o declarație melancolică, că d-sa, dl Philippide, s-a deziluzionat de spiritul d-sale, iar la mijloc se vorbește de netrebnicia idealurilor sociale pentru artă, de literatura antică, medievală, modernă, de creștini, mormoni, quackeri, de incultura țării noastre, de cauzele tuturor nenorocirilor noastre sociale de azi, de rolul Junimii, de ceea ce a putut și ce n-a putut să facă ea, de cercurile utopice și șarlatanești în literatură, de socialism, de oamenii care nu se spală, nu se piaptănă, și de alții care se spală, se piaptănă, de dinamită, de ireligiune, de ceea ce a învățat și ce n-a putut d-sa să învețe, și toate acestea presărate cu o mulțime de aluzii malițioase care merg până la injurii. Și în felul acesta d-sa distruge socialismul, anihilează nihilismul, spulberă comunismul, preface în praf idealismul, critică constituționalismul, blamează progresismul, reabilitează junimismul, laudă moderantismul, și toate acestea în opt pagini — asta nu e glumă!

Decât, acuma cum să răspund eu? La ce anume să răspund? Pozițiunea, cum vedeți, e foarte critică chiar și pentru un critic și ar fi chiar imposibil de răspuns dacă n-ar exista o metodă de analiză care se cheamă metoda de eliminare. Aplicată la polemică, ea însemnează următorul lucru: având a răspunde la un articol care e plin de digresiuni ce n-au nimic de a face cu chestia, le eliminezi una câte una și răspunzi numai la rest, dacă mai rămâne, rest care trebuie să fie în chestie, dacă ai eliminat cu stăruință tot ce nu e. Dar pentru a vedea ce e în chestie și ce nu e, trebuie să vedem de ce e vorba.

În articolul meu Morala și personalitatea în artă [1] , articol la care a răspuns și dl Maiorescu, am studiat importanța unor înalte idealuri sociale pentru un artist și pentru un grup de scriitori ce ar dori să creeze un curent intr-o țară, un curent literar și intelectual. Pentru ilustrarea ziselor mele, am citat grupul junimist, care n-a avut o înrâurire așa de puternică asupra societății noastre pe cât ar fi putut să aibă, judecând după talentul membrilor grupului, și aceasta din cauză că n-a fost condus de idealuri sociale mai mărețe, mai înalte.

Dl Philippide îmi răspunde silindu-se a arăta: 1. Că un ideal social nu e deloc necesar unui artist ca atare, că n-are a face una cu alta.

2. Că Junimea a avut și ea un ideal modest, dar sănătos, pe care l-a și realizat în parte; mai mult însă n-a putut face Junimea, având în vedere condițiunile țării noastre.

Și acum, știind despre ce e vorba, putem să începem operația eliminării.

Mai întâi cred că trebuie să eliminăm aluziile și chiar injuriile personale ce ni se adresează. Curios lucru! Pe dl Philippide n-am onoarea să-l cunosc nici personal, nici impersonal; de existența d-sale până la articolul Idealuri n-am auzit; când am vorbit de talentații membri ai Junimii, d-lui bineînțeles nu putea să creadă că fac aluzie la d-sa. De ce deci, după ce se amestecă într-o vorbă care nu-l privește, mai face încă și un șir întreg de aluzii malițioase și ajunge la injurii personale? De ce ?

E adevărat că un început de explicație am găsit într-un articol al dlui Maiorescu: Leon Negruți și Junimea. În acest articol dl Maiorescu enumeră pe toți membrii Junimii, caracterizând pe fiecare cu un adjectiv special — spre pildă: „franțuzitul Korné" „închisul estetic Burghelea", „hazliul Paicu" etc. Acolo găsesc între „blajinul Miron Pompiliu" și „supergingașul Volenti" pe izbucnitorul Philippide Hurul!..." Așa da, se mai explică articolul d-sale. Dacă e izbucnitor, n-ai ce să-i faci, doar nu era să-și schimbe dlui firea de hatârul meu. Decât, chiar în cazul acesta, n-au ce căuta injuriile și aluziile malițioase. Aluziile și personalitățile, în general, nu sunt recomandabile în polemică și sunt scuzabile numai într-un singur caz, atunci când sunt spirituale; dar din nenorocire aluziile dlui Philippide n-au deloc acest avantaj.

După ce chiar de la începutul articolului ține a declara că eu sunt socialist (ceea ce sunt în adevăr, cu voia dlui Philippide), apoi urmează astfel: „Ori, n-avem idealuri pentru că ne spălăm, suntem politicoși, ne tundem părul și barba, nu citim și nu mâncăm umblând pe stradă și nu stăm la vreo tejghea cu cartea în mână pentru ca cine va trece și ne va vedea să zică: bre, da'ce învățat!... N-avem idealuri pentru că n-am vrut să imităm cu orice preț, ca momița, și n-am crezut că am ferici țara românească dacă am împodobi-o cu toate darurile țărilor Apusului deodată, dacă i-am da datoriile lor, bolile lor, socialiștii lor? Pentru că, din această dorință de a imita cu orice preț, n-am împins răul desfrâului și al formei goale până la culme, n-am îndemnat pe copii să lase școala și să sară în capul părinților, nu le-am dat în mână, în loc de regula de trei, cărți unde să învețe cum să arunce bombele de dinamită, să fie leneși și obraznici, împodobindu-se cu nume false, unde să învețe că D-zeu a făcut lumea rău și că noi, oamenii, o putem cârpi mai bine?" Mai departe vorbește dl Philippide de acei care au idealul „în vreo himeră de egalitate și pace", „în răsturnare, foc și omor cu orice preț". Și mai vorbește dl Philippide de acele cercuri utopiste cărora le pare lesne de ajuns orice țintă, „căci cine este mai curajos decât ignorantul?" adaugă d-sa cu politețe. Declară apoi că nu scrie cărți pentru a nu specula credulitatea oamenilor. Mai departe... dar în sfârșit în tonul acesta e scris mai tot articolul.

Acum au înțeles cititorii noștri cine sunt acești nespălați, care mănâncă pe stradă, cine stă la tejghea cu cartea-n mână ca să arate că e grozav, cine imitează ca momița, cine sunt ignoranții, cine se gândește la foc și omor cu orice preț... Toate aceste grațiozități spirituale sunt adresate mie sau prietenilor mei.

Nu degeaba e izbucnitor d-lui și nu degeaba se recomandă singur de la începutul articolului că e politicos — dacă chiar combate pe adversarii săi, apoi îi combate subțire.

E de prisos, sper, să insist că această parte a articolului trebuie s-o eliminăm: 1) pentru că n-are absolut nimic comun cu chestia și 2) pentru că n-are absolut nimic comun cu spiritul.

Și acum, fie zis în treacăt, sper că și cititorii mei, și dl Philippide vor înțelege de ce nici noi în articolul de față nu vom pune mănuși discutând cu d-sa.

Am făcut prima eliminare. Dar eliminând aluziile și injuriile ce ni se adresează nouă, trebuie să eliminăm și laudele ce-și adresează dl Philippide d-sale și prietenilor d-sale. Se înțelege, e foarte merituos din partea d-sale că învață pe copii cu frica lui Dumnezeu și a părinților, să șadă bine la masă, să nu se joace cu dinamita ca nu cumva, ferească Dumnezeu, să se întâmple vreo nenorocire. Și iarăși când d-sa ne spune, și noi n-avem nici un drept să nu-l credem, că se spală, se piaptănă, se tunde, nu scrie cărți, nu umblă mâncând pe stradă, apoi toate acestea pentru o țară mică ca a noastră sunt destul de frumoase. Decât... toate acestea, drept vorbind, îl privesc pe d-sa, sunt de domeniul privat, și poate să se găsească vreun cititor din cei nespălați care să zică: dar ce ne pasă nouă dacă dl Philippide se spală ori ba, și ce are a face rolul pe care l-a jucat Junimea în țara noastră cu chestia cum se tunde dl Philippide? Sunt două chestii deosebite, fiecare cu importanța ei particulară, și care deci trebuiesc tratate în două articole deosebite. Prin urmare, eliminăm și această parte a articolului.

Și eliminând laudele ce-și aduce dl Philippide, trebuie să fim drepți și să eliminăm și hulirile ce-și aduce d-sa. Căci dl Philippide e un om franc și spune drept și calitățile și neajunsurile ce are. Calitățile le-am văzut, să vedem acum neajunsurile. „Eu, zice dl Philippide, am învățat la Bârlad șapte ani italienește și după șapte ani nu știam să declin italienește cumsecade." Și chiar sfârșește cu următoarea mărturisire melancolică: „...păcat că pe calea hotărâtă de dânsa (de Junimea), pe calea adică a muncii serioase, n-am putut noi ceilalți mai tineri să ducem toți lucrul mai departe. Dorința nu mi-a lipsit mie unuia, dar, oricât de adânc cercetez în conștiința mea, nu văd aiurea cauza sterilității spiritului meu, decât în lupta grozavă pentru a înfrânge defectele creșterii mele, în rușinea care mă împiedică de a specula credulitatea altora mai proști decât mine, împroșcându-i cu articole și cu cărticele și poate — mă doare inima să o mărturisesc, pentru că și eu am avut iluzii multe, — în slăbiciunea acestui spirit însuși".

Se înțelege, e trist și melancolic când trebuie să susții o luptă așa de „grozavă pentru a înfrânge defectele creșterii" și iarăși e foarte trist când trebuie să pierzi multe iluzii ce ai avut în privința spiritului tău, și noi nu putem decât să-i dorim dlui Philippide să iasă învingător, de se poate, din lupta „grozavă" ce a întreprins. Iar în privința iluziilor, iarăși nu putem decât să-i dorim ca cel puțin pentru viitor să nu mai aibă astfel de iluzii nefundate, nici multe, nici puține, pentru a nu suferi deziluzii, care totdeauna lasă o urmă amară într-un suflet nobil. Dar, dreptatea înainte de sentimente, și dreptatea ne obligă să recunoaștem că și aceste mărturisiri sunt de domeniul privat, și ca atare trebuie să fie eliminate. Dar, va zice dl Philippide, oare poeții nu vorbesc și ei de atâta amar de vreme tot de afacerile lor private și intime? Așa e, decât poeții le spun în versuri. Dacă și dl Philippide ar fi făcut un poem în care ar fi scris că în șapte ori în șaptesprezece ani n-a putut să învețe declinările italienești, atunci ar mai merge, dar în proză nu.

Dar, va riposta iarăși dl Philippide, dacă am vorbit de cei șapte ani ce am întrebuințat pentru învățarea declinărilor și de defectele creșterii, apoi aceasta a fost pentru a arăta ce proaste școale avem și ce proastă creștere ni se dă, și deci astfel am vrut să dovedesc că într-o așa țară Junimea n-a putut să facă mai mult decât a făcut. Dar, vom riposta și noi la rândul nostru, exemplele nu sunt deloc doveditoare, pentru că pot să se găsească cititori, mai ales dintre cei care cred că „D-zeu a făcut lumea rău și că noi, oamenii, o putem cârpi mai bine", care să zică: „Nu-i vorbă, proaste școale avem, proastă educație și creștere ni se dă, dar când cineva în șapte ani nu poate învăța declinările italienești, apoi n-o fi toate de la creștere, o fi ceva și de la naștere!" Așadar, e evident că trebuie să eliminăm și această parte ca nefiind în chestie, rămânând ca d-lui să scrie un articol deosebit despre slăbiciunea spiritului d-sale.

Mai departe, trebuie să eliminăm din discuție toată partea articolului care privește socialismul. Și aceasta iată pentru ce. Pentru dl Philippide, socialismul e o himeră de egalitate, un fel de „amestecătură viitoare", iar socialiștii sunt un fel de sectă religioasă ca mormonii, care umblă nespălați, învață pe copii să sară în capul părinților, umblă cu bombe și nu se gândesc decât la răsturnare, foc, omor. După cum se vede, dl Philippide are despre socialismul modern o idee așa de clară, parcă l-a învățat șapte ani în liceul de la Bârlad. Evident dar că trebuie să eliminăm și socialismul din discuție. Dar eliminându-l, ne vom permite să dăm cititorilor următoarea problemă spre dezlegare, o problemă în felul celor din regula de trei — iat-o: „Dacă marelui savant german Schäfle i-au trebuit, după propria sa mărturisire, zece ani pentru a pătrunde socialismul, dlui Philippide, așa dotat de Dumnezeu cum este, câte secole i-ar trebui pentru ca să-și facă o idee de socialism?"

Mai departe, trebuie să eliminăm acea parte a articolului care tratează chestii economico-sociale — pentru că și pe acestea le abordează dl Philippide cu o rară competență. Așa, spre pildă, dacă țăranii noștri sunt ruinați, dacă boierii au pierdut moșiile, dacă comercianții au pierdut dughenele... știți care e cauza?

Cauza e că la mijlocul veacului acestuia pe români i-a apucat „tendința fără frâu... de a zbura cu orice preț până la culmile culturii Occidentului". Ce e adevărat și ce e fals în această frază, ar fi interesant de discutat; dar această discuție nu intră în cadrul acestui articol.

După aceste eliminări, ajungem în sfârșit la aceea ce e în chestie. Aceasta se împarte în două părți: prima e în privința idealurilor sociale în artă și a doua în privința junimismului. Să ne ocupăm mai întâi de partea a doua — junimismul.

În privința Junimii, dl Philippide în scurt ne spune că Junimea s-a opus formelor goale și barbare ce s-au manifestat în literatură, s-a opus formelor și formulelor umflate, goale de înțeles, s-a opus superficialității în toate și a creat un curent mai sănătos în literatură și limbă, a produs câteva opere de valoare, iar dacă n-a putut să facă mai mult, cauza e că țara noastră a fost și este incultă, are tot școli ca în Bârlad etc. Aici trebuie să declarăm că suntem cu totul de acord cu partea articolului unde dl Philippide vorbește despre aceea ce a făcut Junimea. Junimea s-a răsculat contra latinizării absurde a limbii, contra neologismelor, contra formelor goale, barbare, greșite, a creat o ortografie mai omenească, a dat câteva opere de valoare...

Foarte adevărat, și-mi pare bine că de astă unică dată pot să fiu perfect de acord cu dl Philippide. Pot să-l asigur că înțeleg și prețuiesc cel puțin tot atâta cât și d-sa utilitatea și meritul acestei lupte junimiste; decăt, de la această influență literară binefăcătoare, până la aceea influență socială de care vorbesc eu, mai e un pas, și ce pas! Dar, zice dl Philippide, Junimea n-a putut să facă mai mult pentru că țara noastră e incultă, săracă etc. și în două pagini d-sa înșiră dovezi și ilustrează incultura noastră.

În loc de acest lux de dovezi de care nimenea n-are nevoie, dl Philippide ar fi făcut mult mai bine dacă-mi răspundea la aserțiunea mea din chiar articolul pe care-l combate, că într-o țară incultă ca a noastră e mai ușor de a avea o influență hotărâtoare. Și dacă e așa, atunci toate argumentele și ilustrațiunile d-sale în incultura noastră servesc teza mea, nu pe a d-sale. Cum nu pricepe dl Philippide că dacă Junimea a putut să aibă o influență literară și științifică în țara noastră, apoi e tocmai din cauză că țara e incultă, e la începutul culturii ei? Cum nu pricepe dl Philippide că în Franța ori Englitera, cea mai mare parte a junimiștilor nu numai că n-ar fi putut să aibă o influență mare asupra mișcării intelectuale, dar nici n-ar fi putut să apară măcar pe arena publicității?

E dar evident aceea ce am zis în articolul meu la care răspunde d-sa, că într-o țară cultă cum e Franța, în țara lui Victor Hugo, Musset, Moličre, e mult mai greu de a hotărî o mișcare intelectuală, de a crea o școală, de a influența în bine o întreagă evoluție socială decât într-o țară semicultă cum e a noastră. Acolo, în Franța, ar trebui pentru aceasta un cerc de genii, la noi ar fi fost de ajuns talentele de care dispunea Junimea. Și cu toate acestea influența lor socială a fost mică.

Dar, va obiecta d-sa, ce e acea influență, ce sunt acele idealuri sociale ale unui curent literar și intelectual? Desigur, e greu de răspuns în câteva cuvinte, totuși vom încerca. Și fiindcă în principiu și teoreticește nu ne vom înțelege cu dl Philippide, de aceea-i vom da câteva exemple concrete.

S-a vorbit mult de curentul literar al lui Lessing, și chiar s-a comparat acel curent cu curentul junimist, probabil fiindcă junimiștii pomeneau des despre Lessing.

E adevărat că Lessing a avut o mare influență asupra literaturii și limbii germane; el a creat întrucâtva acel admirabil instrument de care s-au servit în urmă Schiller, Goethe, Heine. Lessing a fost creatorul teatrului modern german, Lessing creatorul criticii științifice în Germania; dar Lessing totdeodată a fost un mare cetățean, un mare luptător pentru demnitatea omenească, pentru libertate, pentru dreptatea socială, pentru lumină. Întreaga lui creațiune respiră această iubire de oameni, de adevăr, de democrație, el a murit persecutat, sărac, dar n-a șovăit, n-a trădat marea cauză pentru care a luptat toată viața. Și aceasta, între altele, face nemuritor numele lui. Sub influența lui s-au dezvoltat Schiller, Goethe, Herder; el și cu dânșii formează acea perioadă strălucitoare clasică a literaturii germane, acel mare curent intelectual care a influențat atât de mult, așa enorm de mult, asupra înjghebării și dezvoltării națiunii germane ca atare. Tot acest curent a provocat curentul literar, intelectual, revoluționar numit das junge Deutschland (Germania tânără), ai cărei membri cei mai influenți au fost Heine, Borne, Gutzkow, Laube, Mundt, Rahel, Freiligrath...etc. Aceste două curente literare și intelectuale rezumează nu numai viața artistică și intelectuală, dar încâtva și viața socială a Germaniei pentru aproape un secol și mai bine. Aceste curente literare și intelectuale au făcut, spre pildă, pentru unitatea [2] Germaniei mai mult decât toți regii și Bismarkii împreună. Se înțelege, nici unitatea, nici dezvoltarea Germaniei nu s-a făcut așa cum au visat ei, marii și nobilii poeți și scriitori, dar toți cei care și acum se luptă în Germania pentru bine, pentru dreptate, pentru îndreptarea relelor sociale, pentru un viitor mai frumos, toți, într-un fel ori într-altul, direct ori indirect, își trag originea și sunt influențați de aceste două mari curente literare și intelectuale.

S-ar putea răspunde că Germania e o țară civilizată, cultă, nu ca noi. Să luăm deci o țară mai asemănătoare cu noi după cultură: Rusia.

Pe la 1840 se formează în Rusia un cerc literar și științific sub conducerea marelui critic rus Belinski, publicistului și nuvelistului Herzen, istoricului Granovski etc. Acest cerc provoacă în Rusia un puternic curent literar și științific, din el ies scriitori ca Gogol, Turgheniev, Dostoievski și alții. Dar acest cerc literar nu se închide în formula „artă pentru artă", o formulă, cum vom vedea mai jos, cu totul absurdă. Deșteptând Rusia la viață literară și artistică, acest grup de literați o deșteaptă la viața umanitară, cetățenească. Sub condițiuni nimicitoare, sub cnutul rusesc, acești scriitori vorbesc de idealuri omenești, de demnitatea omenească, de marile principii ale revoluției franceze. Acest curent a avut o colosală influență asupra marii reforme — eliberarea țăranilor din robie. El dă naștere unui alt curent, pe la 1860, curentul marelui economist și critic Cernâșevski, criticului Dobroliubov, poetului Nekrasov și unui șir întreg de scriitori de talent. Aceste două curente literare și intelectuale provoacă întreaga mișcare eliberatoare din Rusia. Tot devotamentul, abnegațiunea, eroismul tineretului rus, care a pus în mirare o lume întreagă, a fost inspirat și provocat în mare parte de aceste două curente literare și intelectuale. Și acum, când despotismul a triumfat, când un mare întuneric învăluie colosala împărăție rusească, tot ce gândește și speră în această țară, tot ce luptă pentru un viitor mai bun, tot ce suferă în întunericul Siberiei a fost inspirat, a fost educat de aceste două mari curente literare și intelectuale.

A înțeles acum dl Philippide? Și aș putea să-i mai dau alte exemple. Așa, spre pildă, marele curent literar și intelectual ce s-a format în țările scandinave pe la 1865 și al cărui suflet sunt Brandes, Björnson, Ibsen și alții.

Dar Junimea! În sensul literar propriu-zis, păstrând proporțiile, activitatea și influența ei are o asemănare, bineînțeles o slabă asemănare, cu activitatea unui Lessing sau a unui Belinski. Junimiștii de frunte au venit din Germania, Franța, de unde au adus o frumoasă cultură literară, ei au fost influențați, și-au format gustul lor literar după strălucita literatură clasică germană a lui Lessing, Schiller, Goethe, Herder, Heine. Evident că influența lor asupra literaturii noastre, lupta lor cu curentele absurde în poezie, în limbă, nu putea fi decât binefăcătoare, progresistă, aproape revoluționară. Da, lupta și influența literară a Junimii în acest sens are ceva din lupta lui Lessing.

În schimb, întru cât privește spiritul acestui curent, spiritul social, influența lui socială, nu numai că n-a fost în aceeași direcție, dar n-a fost nici indiferent, ci, ceea ce e mai rău, a fost în multe privințe contrariu spiritului lui Lessing și tuturor marilor curente literare și intelectuale ce s-au produs în același sens. Junimea s-a răsculat contra formelor goale, contra cuvintelor mari golite de înțeles, pângărite în gura Cațavencilor și Farfuridilor noștri. Junimea s-a sculat contra speculei ce se făcea cu aceste cuvinte.

Decât, tot zeflemisind, bătându-și joc, repudiind cuvintele mari, au ajuns să zeflemisească, să repudieze și adevăratul conținut al acestor cuvinte. Junimea cu drept cuvânt și-a bătut joc de marile cuvinte libertate, fraternitate, egalitate, care ajungeau un mijloc de exploatare în gura politicienilor noștri puțin scrupuloși; dar dând afară aceste cuvinte, Junimea le-a dat afară cu conținutul lor cu tot ori, cum ar zice neamțul, a dat afară apa din copaie împreună cu copilul.

În această privință, Junimea s-ar asemăna cu un muzicant care, scârbit și revoltat cu drept cuvânt de profanarea, de caricaturizarea genialelor creațiuni muzicale ale marilor maeștri de către flașnetarii din stradă, s-ar scârbi de înseși capodoperele muzicale și s-ar întoarce la muzica de acum două sute de ani, confundând astfel execuția păcătoasă cu valoarea intrinsecă a unor creațiuni nemuritoare. Cum această distrugere a conținutului adânc umanitar, a marilor idealuri umanitare și sociale a influențat asupra activității politico-sociale a Junimii, aceasta nu ne privește aici, fiindcă aci scriem un articol literar, nu politicosocial; aci deci ne interesează influența acestui factor asupra Junimii literare și intelectuale. Pentru noi e neîndoielnic că această influență a fost foarte dezavantajoasă.

În adevăr, Lessing și literatura clasică germană s-au manifestat ca deschizători de drumuri noi (bahnbrechend), nu numai în limba și forma literară, dar mai ales în fondul, în conținutul și spiritul literaturii lor. Ei deschideau orizonturi largi gândirii și simpatiei omenești, ei luptau în adevăr pentru libertate, frăție și egalitate în sensul adevărat al cuvântului, ei au fost revoluționari nu numai în formă, ci și în fond. Ce s-a făcut deci cu acest conținut prețios, cu spiritul social, cu ideile largi, umanitare, ale unui Lessing? Acestea au fost date afară, după cum am văzut, împreună cu cuvintele mari și înlocuite cu un conținut conservativ, câteodată reacționar și în orice caz contrariu celui lessinghian. Și astfel s-a arătat un fenomen așa de rar în istoria dezvoltării literare și intelectuale, că un cerc literar și intelectual, care a fost bahnbrechend, cum zic nemții, progresist, aproape revoluționar în lupta pentru limba și forma literară, a fost conservativ, câteodată chiar reacționar, pe cât e vorba de conținutul ideal și spiritual, de conținutul social al acestei forme. Și astfel, în țara noastră, unde sunt posibile combinațiile cele mai stranii, unde e posibilă o constituție liberală alături de o practică și de niște moravuri aproape feudale, unde sunt posibile împerecheri ca liberal-conservator etc., s-a făcut posibilă și împerecherea Lessing-Schopenhauer.

Pentru ca în câteva cuvinte, printr-un singur exemplu, să caracterizăm marea deosebire dintre curentul literar al Junimii și curentele progresiste despre care am vorbit, rog pe cititorii mei, mai ales pe acei care cunosc istoria dezvoltărei literare moderne, să-și închipuie pe Lessing, Schiller, Heine, pe Belinski, Herzen, Cernâșevski, pe Brandes, Björnson, Ibsen etc. semnând o petiție în care s-ar cere înființarea pedepsei cu moartea. [3]

Se înțelege că această formă așa de nouă, cu spiritul și fondul așa de vechi, nu putea să ție casă bună împreună, și fondul nu putea să n-aibă o influență rea asupra formei, asupra dezvoltării ei. Pentru că, încă o dată, ceea ce a dat putere atât de mare literaturii clasice germane a lui Lessing, Schiller, Goethe, Herder, n-a fost numai forma splendidă nouă, ci conținutul ideal, umanitar, spiritul înalt, ideile mari sociale ce ea conținea. Însăși forma a putut să devie așa de frumoasă mulțumită conținutului pe care trebuia să-l exprime.

Lipsind acest spirit social, înlocuit cu altul nu numai neasemănător, ci în multe privințe contrariu, evident că acest conținut trebuia să influențeze în rău și forma, astfel încât chiar influența pur literară și științifică a Junimii a fost mai mică decât ar fi putut fi, luând în seamă talentele de care dispunea. Ideile, principiile, idealurile conservative și schopenhaueriene nu pot să inspire o mare mișcare literară-artistică. Aceasta trebuie să o recunoască chiar aceia care cred aceste principii salutare în alte privințe.

Și dovadă că principiile Junimii n-au putut să formeze o puternică legătură spirituală între membrii ei, o legătură care să-i țină strâns legați într-un grup de luptă literară, e faptul că membrii ei s-au despărțit, s-au împrăștiat și chiar cei mai de seamă s-au apucat de alte afaceri în afară de literatură și mișcarea intelectuală a țării. Și iată că Junimea, cu cei mai mulți membri încă în viață, a ajuns să facă parte din istoria trecută a literaturii noastre — ceea ce nu s-a întâmplat iarăși cu nici un curent puternic literar și intelectual ce a existat vreodată. Și astfel, în parte s-a zădărnicit o manifestare literară și intelectuală care ar fi putut să dea cu totul alte roade. Și deci, pe altă cale ajungem la aceeași concluzie la care am ajuns acum șapte ani în pasajul pe care-l citează dl Philippide, și anume că înrâurirea Junimii și roadele ce a adus ea, ca un grup literar și intelectual, ar fi trebuit să fie mult mai mari decât au fost, având în vedere talentele de care dispunea acest grup. Și una din cauze e că Junimii îi lipseau acele idealuri mărețe sociale și umanitare care însuflețeau curentul literaro-intelectual al lui Lessing, das junge Deutschland, BelinskiHerzen, Brandes-Ibsen etc. Se înțelege, e ușor a reduce la absurd vorbele adversarului, zicând: „Dar ce voiți? Ca Junimea să fi produs niște Shakespeari și Goethe, și să lumineze așa deodată țara românească?" Desigur că nu. Shakespeare ori Goethe sunt niște accidente fericite pe care-i produc popoarele culte la sute de ani unul, iar o întreagă țară nu se luminează deodată de o sută de grupuri și curente literare. Mai mult, eu însumi în alt articol dovedesc că epoca istorică în care s-au dezvoltat junimiștii a fost defavorabilă pentru o puternică mișcare literară și intelectuală. Deci nu-mi fac în privința aceasta nici o iluzie. Decât, cred și sunt convins că, dacă Junimea ar fi fost condusă și pătrunsă de înaltele idealuri sociale de care am vorbit mai sus, rodnicia și influența ei ar fi fost mai însemnată și mai binefăcătoare chiar de la început, ar fi și mai puternică acum și influența ei s-ar întinde cu mai mare putere de acum înainte.

Aș putea aduce multe exemple din activitatea Junimii, pentru dovedirea ziselor mele; îmi lipsește însă spațiul, de aceea voi aduce numai un singur exemplu, și acesta e însuși articolul dlui Philippide, care arată atât de bine adevărul ziselor mele.

În adevăr, Convorbirile literare, după cum se știe, sunt organul Junimii. După douăzeci și cinci de ani de existență a acestei reviste, Junimea scoate un număr festiv și în acest număr de serbare este și un articol pentru apărarea idealurilor ei, scris de dl Philippide. Ei bine, în tot articolul, dl Philippide arată că nici nu pricepe măcar cuvântul idealuri, îl zeflemisește, râde și petrece pe socoteala lui, parcă cine știe ce comicărie ar fi.

„Idealuri — zice dl Philippide — plănuiesc și eu atâtea, când n-am nici o treabă, încât mă minunez cum, după teoria dlui Gherea, nu m-am ales până acum măcar un înger". Idealuri, de altmintrelea, după dl Philippide, are fiecare om, numai „unul și-l pune în bani, altul în glorie... mulți în vreo himeră de egalitate...", și afară de asta, ce trebuie idealuri, mai ales artistului? Iată, spre pildă, zice dl Philippide, „Goethe și Schiller, niște oameni ca toată lumea, din punct de vedere al idealelor (dacă nu poate ceva mai pe jos)..." Cum nu? O fi învățat și ei la liceul din Bârlad! Ce trebuie idealuri artistului? urmează d-sa. Iată, Pietro Aretino a fost un pungaș, un escros și ce lucruri de seamă a făcut în artă. [4] Și în felul acesta apără dl Philippide idealurile Junimii! Nu-i vorbă, Junimea nu poate să fie învinovățită pentru toate câte le spune dl Philippide, dar totuși e neîndoielnic că această absolută nepricepere a idealurilor sociale și petrecerea pe socoteala lor e caracteristică pentru un discipol al Junimii și e neîndoielnic că și aceasta are o parte bună de vină, dovadă, de altmintrelea, că acest articol monumental e tipărit în numărul festiv al Convorbirilor.

Am sfârșit cu partea a doua a articolului dlui Philippide, care trata despre Junimea; acuma trecem la partea-ntâi, care a fost menită în gândul autorului să trateze despre idealuri sociale și artist, sau mai bine despre netrebnicia idealurilor pentru un artist ca atare.

Dl Philippide, după ce citează un pasaj din criticile mele despre idealurile Junimii, urmează așa: „Acest scriitor confundă idealurile înalte sociale, adică în limba d-sale socialiste, cu întreaga dezvoltare intelectuală a omului, ca și cum faptul că ar avea cine va idealuri înalte ar fi un talisman care ar face din el în mod necesar un mare artist, scriitor, dispensându-l de altă muncă și putere. Eu cred..." Ce crede dl Philippide vom vedea mai pe urmă, ceea ce cred eu însă e că în polemică se cere să expui vederile adversarului într-un mod corect, să nu-i atribui lucruri pe care nu le-a spus și mai ales contrarii celor zise de el. Aceasta cred că e o cerință de corectitudine elementară. Dl Philippide pare a nu o recunoaște deloc.

Așadar, eu confund idealurile sociale cu întreaga dezvoltare intelectuală, și, după mine, idealurile înalte ar fi un talisman, care face pe om scriitor mare fără altă muncă și putere! Oriunde a venit vorba despre idealuri și artist și mai ales chiar în articolul la care răspunde dl Philippide, am insistat asupra faptului că idealurile înalte nu sunt deloc un talisman. „Pentru opera artistică moralizatoare — zic eu în acel articol — se cer deci două condițiuni: înălțarea morală și ideală a artistului și puterea creatoare, geniul. Una singură dintr-însele nu ajunge. Să presupunem un om cu înalte idealuri, dar fără talent de pictură. Să zicem că presupusul pictor ar face un tablou cu subiect și scop foarte moralizator; firește că în ciuda moralității pseudopictorului tabloul va fi prost, picioarele vor fi unul mai lung și altul mai scurt, între părțile trupului nu va fi nici o proporție... în sfârșit, tabloul va fi o caricatură și numai putere de a moraliza nu va avea." Iată ce zic eu chiar în articolul la care răspunde dl Philippide. Cum se poate să nu fi înțeles dumnealui un pasaj atât de clar? Curios. Și ceea ce e mai curios, e că atribuindu-mi o absurditate, o idee absolut contrarie celei pe care am susținut-o, d-lui în tot articolul stăruiește să combată acea absurditate. Solidă polemică!

„Eu cred atât — urmează dl Philippide — că într-un anumit loc și timp, o operă de valoare este posibilă numai cu condiția ca cel care se încearcă să o producă, să se împărtășească mai întâi din cultura deja existentă, că adică un om care, fără ca să cunoască ceea ce se știe deja până acum în matematică, s-ar încerca așa deodată și de capul lui să studieze numerele, liniile și suprafețele, ar ajunge pănă la tabla lui Pitagora ori poate, dacă ar avea inteligența lui Pascal, până la câteva teoreme din geometria lui Euclid, dar și-ar pierde vremea degeaba și, dacă ar vrea cumva să-și anunțe cu zgomot descoperirile, ar deveni ridicol; cultura o cred trebuitoare pentru progresul unei literaturi, și de la Horațiu încoace toată lumea tot așa a crezut-o."

Așa crede dl Philippide, iar noi credem că d-lui face aici o confuzie curioasă și regretabilă, adică mai mult curioasă decât regretabilă. Confuzia pe care o face d-lui e că amestecă o operă de artă cu o operă științifică. Această confuzie îi ascunde adevărul dinaintea ochilor. Dacă d-lui ar fi priceput și aprofundat diferența între o operă artistică și o operă științifică, atunci necesarmente d-sa ar trebui să fie de acord cu mine și atunci nici articolul n-ar fi văzut lumina zilei, ceea ce în primul rând ar fi în avantajul d-sale. Și, fiindcă această confuzie și această diferență e așa de importantă, ne vom opri la ea mai mult.

Se înțelege că pentru o operă științifică de valoare, trebuie ca creatorul ei să cunoască tot ce s-a făcut până la el în aceeași ramură științifică și în caz contrariu pseudosavantul va face o operă ridicolă; dar nimănui de la Horațiu încoace, și sperăm că și până la el, nu i-a venit în gând să susțină că un poet de geniu va face o operă ridicolă, dacă nu va cunoaște tot ce s-a scris în literatură până la el. Se înțelege că e și o parte de adevăr aici. Și eu am susținut că o largă cultură literară va ridica și mai mult valoarea creațiunilor unui artist, dar, desigur, nici eu, nici nimeni pe lume n-a susținut că în caz contrariu opera unui artist va fi ridicolă. Robert Burns, cel mai mare poet scoțian și unul din cei mai mari poeți ai Engliterei, a fost un țăran muncitor de pământ și n-avea decât crâmpeie de cunoștințe literare. Cu toate acestea a produs lucrări geniale. Un țăran român care ar avea aptitudini geniale pentru matematică, dar lipsit absolut de orice cultură, cum este, ar putea să ajungă cu descoperirile lui până la tabla înmulțirii și, dacă ar anunța descoperirea, s-ar face ridicol; dar țăranul român care nici n-a auzit de existența vreunei literaturi, creează capete de operă cum sunt Miorița, Mihu Copilul, Meșterul Manole etc., care ar putea să figureze cu cinste în orice literatură europeană. De unde această deosebire așa de mare? Deosebirea provine din însăși deosebirea materialului cu care operează știința de o parte și arta de alta și din deosebirea modului cum lucrează asupra noastră știința și arta. Știința are a face cu cunoștințele omenești, cu producțiunile intelectului omenesc, hotărât progresânde, acumulabile, care pot să fie strânse și consemnate; arta (literatură, poezie) are a face cu sentimentele, emoțiunile, pasiunile, dorințele, năzuințele omenești, foarte capricioase și variabile după timp și loc, după fiecare om, ele progresează foarte lent și sunt neacumulabile, neconsemnabile etc.

Un om care se ocupă de matematici va găsi în cutare sau cutare volum consemnate toate cunoștințele matematice de la Pitagora până în zilele noastre. În care volum vom găsi consemnată gelozia de la Homer până în zilele noastre? Și de aceea un om care vrea să facă o operă de valoare în matematică trebuie negreșit să cunoască întregul lanț al cunoștințelor acumulate, altmintrelea va face o operă ridicolă; iar artistul care va zugrăvi gelozia, poate să facă o operă de mare valoare necunoscând nici pe Othello. Tocmai această mare deosebire a făcut pe mulți să cadă în exagerația contrarie, nerecunoscând nici o influență culturii largi asupra creațiunii artistice, ceea ce e desigur iarăși o greșală.

Dl Philippide se vede că nici n-a auzit de existența unei întregi școli critice literare care numără partizani celebri ca Taine etc... și care susține că cultura științifică distruge arta și talentul artistic.

Modul cum lucrează asupra noastră savantul și artistul, o operă științifică și o operă de artă, e iarăși deosebit. Un savant lucrează asupra intelectului nostru, asupra priceperii noastre și are ca material cu care și prin care lucrează, obiecte, lucruri, fenomene ce au însemnătate pentru oameni într-un mod indirect; astfel sunt cantitățile pentru un matematician, corpurile cerești pentru un astronom, structura și clasificarea plantelor pentru un botanist (despre științele sociale nu vorbim în acest articol). Artistul însă lucrează asupra sentimentelor noastre. Materialul cu care lucrează el e însuși omul, sunt pasiunile, simpatiile, idealurile omenești, năzuințele omului spre bine, frumos, drept, adevăr. Acesta e doar materialul cu care lucrează artistul, scriitorul, poetul; cu acest material și prin el dânsul lucrează asupra oamenilor. Cum se poate dar ca materialul cu care și prin care lucrează el să fie indiferent pentru opera lui, să nu depindă de el însemnătatea operei artistului, trăinicia ei? Cum se poate ca ideile și idealurile sociale să fie indiferente pentru opera artistului? Pentru că ce sunt aceste idealuri sociale decât năzuințe ideale de mai bine în sensul social, năzuințe de iubire omenească, de simpatie, de domnia simțămintelor și instituțiilor frățești între oameni, de dreptate socială? Și toate acestea sunt însuși materialul poeziei.

În privința omului de știință se poate, în adevăr, cu oarecare rezervă, admite aceea ce zice dl Philippide, că adică idealurile sociale, idealul savantului nu influențează asupra operei lui, care depinde de alte condițiuni. Zic „cu oarecare rezervă", pentru că și dl Philippide poate va admite că un savant ori un grup de savanți ce vor avea ca ideal progresarea științei în țara lor, spre mai marele bine al semenilor, vor avea șanse să facă mai mult în știință decât aceia care s-ar conduce numai de interesul bănesc. Și iarăși cred că va admite și dl Philippide că în vremurile când ocupațiile și descoperirile științifice puteau să atragă după ele tortura inchiziției și moartea, atunci desigur pentru ocupațiile științifice și pentru lățirea cunoștințelor științifice se cereau înalte idealuri sociale și cetățenești. Decât, și atunci idealurile savantului aveau o însemnătate indirectă. Pentru vremea noastră, admitem că idealurile savantului n-au a face cu operele lui științifice, că nu sunt necesare pentru acele opere și că o descoperire mare științifică ar produce același efect dacă ar fi făcută de un escroc ca Aretino ori de un om ideal ca Shelley.

În opera unui matematician se înțelege că nu voi căuta idealurile sociale ale savantului, pentru că ele nu pot fi exprimate în ea și deci ea nu ni le va sugera. În opera unui poet însă, și mai ales a unui mare poet, sunt exprimate simpatiile lui, idealurile lui, și această operă va tinde să ne sugereze aceleași simțăminte, aceleași idei și idealuri. Și dacă e așa, și așa este, atunci e evident că cu cât sentimentele exprimate în opera artistului sunt mai umane, mai nobile, cu cât ideile și idealurile exprimate în ea sunt mai largi, cu atâta opera artistică e mai trainică, mai adevărată, mai frumoasă, mai prețioasă. De la opera unui matematician voi cere să fie la înălțimea științifică a epocii, pentru a nu falsifica cunoștințele și inteligența oamenilor; de la opera unui mare poet cer să fie la înălțimea sentimentală și ideală a epocii spre a nu falsifica simțămintele și idealurile oamenilor. Aceasta, sper, e clar ca lumina zilei.

Se înțelege, nu voi căuta înălțimea ideală a artistului într-o descriere a unui peisaj, dar după cât știu, nici un mare poet dintr-aceia care fac mândria omenirii nu s-au ocupat numai cu peisajul, ci au vorbit și au fost preocupați de sentimentele, de destinele, de simpatiile, de idealurile omenești. Se înțelege iarăși că nu cad deloc în exagerație făcând din idealurile înalte un talisman. În contra acestei absurdități m-am ridicat de mai multe ori și noi am văzut deja ce bine m-a înțeles dl Philippide.

Și iarăși se înțelege că, spre pildă, puterea de a sugera imagini și sentimente e cea dintâi condiție fără de care nici nu poate exista un artist scriitor. Și cu cât e mai mare această putere, cu atât e mai mare și artistul; decât, din doi artiști cu aceeași putere, cu permisiunea dlui Philipide, îmi permit a crede că e preferabil acela care are idealuri sociale mai înalte și cred că acesta din urmă va fi și un poet mai mare și opera lui va fi mai frumoasă, mai durabilă.

Între Aretino și Alfieri prefer pe cel din urmă, deși după puterea artistică Alfieri poate n-a fost mai mare decât Aretino; dar Alfieri prin operele lui artistice a chemat la deșteptare Italia din acea degradare pentru care a lucrat între alții și Aretino, Pulci, Lodovico Dolce etc. Și de aceea vorbind de Aretino, un critic mai pricepător va zice: „Păcat, dacă n-ar fi fost așa de degradat și desfrânat, ar fi putut produce o operă care ar fi rămas". Se înțelege că dl Philippide gândește cu totul altmintrelea. După d-lui, „de la idealul scriitorului atârnă numai direcția în care lucrează, un om adică patriot va produce scrieri patriotice, un om religios va scrie lucruri evlavioase și tot așa mai departe, dar cât de durabile, adică adevărate și înțelese și frumoase vor fi scrierile, aceasta atârnă de atâtea împrejurări independente de idealurile scriitorului (cultură, inteligență, bani, sănătate, gust de a scrie etc.)". Nu știu, zău, ce-i vor fi făcut dlui Philippide ideile și idealurile, că tare le persecută. Închipuiți-vă numai: însemnătatea, durabilitatea unei opere artistice poate să depindă de orice voiți — de cultură, bani, sănătate, gust, statură, dantură, numai de idealurile artistului, de idealurile încorporate în opera artistului, nu. Parcă idealurile sociale nu sunt și ele o parte a dezvoltării culturale, în sensul larg al cuvântului. Și parcă nu tot cu atâta drept pot să spun și eu, că de la gustul artistului va depinde forma scrierilor lui, dacă va scrie proză sau versuri, poeme sau drame etc... iar însemnătatea scrierii va depinde de altele ș.a.m.d. Cum vedem, greșeala consistă în eliminarea unui element al operei artistice, pentru a recunoaște însemnătatea operei numai în elementele care au mai rămas. Dl Philippide și alții de puterea analitică a d-sale elimină un element constitutiv al unei opere artistice și, văzând ori crezând că și după această eliminare opera urmează a fi însemnată, conchid că elementul eliminat n-are nimic de a face cu însemnătatea operei. E tot așa de logic ca și când cineva și-ar smulge o șuviță de păr și, văzând că n-a chelit, ar scoate concluzia că a fi chel sau nu, nu depinde de păr.

Desfacerea unui tot în elementele lui constitutive e o necesitate a gândirii, a cunoașterii; în aceasta dar consistă analiza. Decât, nefiind dat tuturor capetelor să fie analitice, multe cudățenii s-au întâmplat în manifestările gândirii omenești, mai ales în filozofie și estetică. Așa, spre pildă, esteticienii metafizici, după ce descompun opera artistică în elementele ei, încep să elimine aceste elemente unul după altul și, după ce le-au eliminat pe toate, când n-a mai rămas nimic, acest nimic a fost botezat forma ideală transcendentală, veșnică etc... Și mai frumos e că pentru esteticienii metafizici tocmai acest nimic constituie esența artei. De aceeași ordine de idei și greșeli e și despărțirea formei de fond în opera de artă. Nepricepând unii, adică mulți, că forma și fondul în artă pot să fie despărțite numai în abstracție, că în realitate e imposibilă forma fără fond și fondul fără formă, le separă și caută în formă însemnătatea și înțelesul artei, iar fondul pentru ei e secundar, e accidental, esența e forma. Acestei concepții greșite se datorește formula artă pentru artă.

Alții, revoltați contra acestei concepții false și a formulei înguste, cad într-o exagerare contrarie și comit o greșeală identică. Despărțind forma de fond, ei, ca protest contra formulei artă pentru artă, care vede esența artei în formă, văd esența în fond. Fondul e esențial, forma e accidentală; oricum ar fi forma, fondul să fie însemnat. Și ca rezultat s-au apucat să dea rețete și teze cu care ar trebui să umple artistul producțiunile lui artistice. Și câtă gândire, câtă luptă a trebuit pentru ca să ajungem la acest mare, dar simplu și clar, adevăr, cum sunt de altmintrelea toate adevărurile mari, că forma și fondul nu pot să fie despărțite unul de altul decât în abstracție, că frumosul unei opere de artă consistă tocmai în armonia formei și fondului, că forma și fondul deopotrivă ajută și constituie chiar însemnătatea și frumosul unei opere.

Deci, cea mai mare, mai adevărată, mai însemnată operă artistică ce s-ar putea măcar imagina într-o anumită epocă, e aceea care va avea cea mai perfectă formă artistică posibilă în acea epocă și cel mai însemnat fond, adică cele mai înalte sentimente, idei, gândiri, idealuri la care s-ar fi putut ajunge în acea epocă. Ce simplu și ce clar adevăr! Și cât de puțini sunt acei care l-au pătruns și cât de mulți sunt aceia care vorbesc papagalicește despre armonia formei și fondului, care repetă chiar adevărurile de mai sus, dar care cad în cele mai absurde greșeli când e vorba de a aplica aceste adevăruri, și câți sunt acei care fac greșeli aproape tot așa de mari ca și cele făcute de dl Philippide.

Închipuiți-vă numai! Idealurile artistului, idealurile încorporate în opera artistică n-au nimic de-a face cu însemnătatea, frumusețea, durabilitatea operei!

Să luăm de pildă geniala poemă a lui Shelley: Laon and Cythna. În această poemă, într-o formă genială sunt încorporate imensa iubire a poetului și marea lui compătimire pentru tot ce suferă și plânge, iubirea nemăsurată de adevăr și libertate, ura contra nedreptății și apăsării, înaltele și neînfrânatele năzuințe spre dezrobire, spre dreptatea socială, spre frăția omenească. Acum scoateți din poemă acele idealuri ale artistului de iubire, de libertate, de dreptate socială, idealuri care, după dl Philippide, n-au nimic a face cu însemnătatea și durabilitatea operei artistice, și spuneți ce va rămânea. Va rămânea forma, versurile geniale... Dar această formă, aceste versuri sunt inspirate tocmai de idealurile artistului, aceste versuri exprimă acele idealuri, ele deci nu pot rămâne când dispare ceea ce ele exprimă. Atunci ce va rămânea? Poate ar putea să spuie dl Philippide.

Pentru a dovedi teza d-sale, că idealurile n-au nimic de-a face cu însemnătatea operei de artă, dl Philippide aleargă tocmai în literatura antică, la greci, crezând că măcar în vremurile atât de îndepărtate să-și găsească un argument pentru teza ce susține. Puteți să vă închipuiți ce i se va întâmpla sărmanei literaturi grecești, când o va caracteriza din punctul de vedere al idealurilor sociale și morale dl Philippide. Ascultați numai: „...Homer — zice d-sa — unde tot idealul stă în mâncare multă și în bătaie, apoi teatrul lui Eschil — Sofocle cu fatalitatea — ce mai ideal! — și teatrul lui Euripide cu deznădăjduirea și scepticismul..." De discutat idealurile în artă, bineînțeles, cu dl Philippide nu voi mai discuta, așa în treacăt numai îi voi aduce opinia unui cunoscător care a studiat literatura antică tocmai din acest punct de vedere, Lucien Arréat, în frumoasa sa carte: La morale dans le drame, l'épopée et le roman [5] , rezumă astfel studiul său asupra epopeii și dramei antice:

„Am arătat de la început în epopeea și drama primitivă expresiunea marilor scopuri sociale. Aceasta înseamnă, precum fără îndoială s-a observat, a studia sentimentele în obiectul lor, acțiunea omenească în rezultatele ei, și dacă pot zice astfel, datoria în înfățișarea ei exterioară. Sfințenia mormintelor, trăinicia familiei, puterea cetății, sunt scopurile pozitive de care încă se călăuzește pasiunea în tragedia antică!"

E curios cât de mici par toate văzute prin prisma dlui Philippide, la ce proporții reduce d-sa tot ce atinge! Idealurile epopeii și tragediei grece sunt mâncarea, bătaia și scepticismul. Goethe și Schiller, după idealuri, sunt ca toți oamenii, dacă nu mai jos, socialismul e un fel de sectantism, socialiștii niște sectanți caraghioși ș.a.m.d.

Pe oamenii mari, ca și pe oamenii mai puțin însemnați, dar care ies din făgașul comun, trebuie să-i judecăm după măsura pe care ne-o dă genialul Hegel pentru oamenii istorici. „Oamenii istorici — zice Hegel — trebuiesc judecați după principiile generale care constituiesc esența intereselor și pasiunilor lor. Ei sunt oameni mari pentru că au săvârșit lucruri mari, și nu închipuit, ci în adevărat și necesar mari... Care dascăl de școală nu s-a încumetat de a dovedi, luând ca exemplu pe Alexandru Macedon și Juliu Cesar, că acești oameni au fost împinși de cutare sau cutare pasiuni și de aceea au fost imorali. De unde urmează imediat că

el n-are aceste pasiuni, și dovadă e că n-a supus Asia și n-a învins nici pe Darius, nici pe Porus, ci trăiește binișor și lasă pe alții să trăiască."

Noi n-avem nimic de zis, să trăiască cu toții și oamenii mari, și oamenii însemnați, și oamenii de talent, și dascălii de școli de care ne vorbește Hegel, îndeplinindu-și fiecare menirea pe pământ, după cum e dat fiecăruia, după organizația lui. Așa e și la alte specii animale, spre pildă la păsări. Sunt între păsări șoimi, vulturi, dar sunt și păsări domestice: găini, rațe, curci. Cele dintâi, sus de tot, deasupra piscurilor uriașe, se scaldă în aerul dimineții uitându-se în depărtările albastre, unde li se deschid orizonturi imense. Cele din urmă se plimbă prin curtea din dos uitându-se la uluci, fiecare împlinindu-și menirea după organizația ei. Atât numai, să nu se compare rața cu vulturul, să nu zică rața: „Vulturul? Dar ce e vulturul? Un nespălat! De când mă scald în copaie, n-a venit măcar o dată să se scufunde și el cu mine!" Și să nu zică iarăși găina: „Șoimii? Dar ce sunt ei? Păsări ca toate păsările, dacă nu cumva ceva mai pe jos. Și ei acolo sus se plimbă prin curte, scormonind cojile de cartofi pe care le aruncă slujnica din bucătărie!" Asta nu trebuie să facă, încolo să trăiască cu toții. Decât, îți faci și următorul raționament: găina numai atunci nu s-ar compara cu șoimul, când ar pricepe ce e șoimul; dar dacă ar pricepe, atunci n-ar mai fi găină! Grea dilemă!

De altmintrelea toate acestea nu sunt deloc în chestie. Vezi cât de molipsitoare sunt exemplele rele! Având a face cu digresiunile dlui Philippide, m-am molipsit și am ajuns și eu să le fac, și din polemica cu d-sa am ajuns la păsările domestice.

Cititorul n-are decât să facă cu digresiunile mele ceea ce am făcut eu cu digresiunile dlui Philippide — să le elimine.


[1] De fapt: Personalitatea și morala în artă (n. ed.).

[2] Pentru a evita o neînțelegere regretabilă, rog pe cititorii mei să aibă în vedere, că dacă eu în de-a lungul acestui articol studiez influența socială a artei și a artistului, aceasta însă nu vrea să zică deloc că neg ori nu recunosc influența altor factori asupra dezvoltării sociale. E evident că sunt și alți factori. Spre pildă, factorul material economic are și mai mare influență asupra dezvoltării sociale decât factorul artistic și chiar decât cel intelectual în general, cum am arătat în altă parte (vezi Concepția materialistă a istoriei). Aci însă, în acest articol, am specialmente în vedere factorul artistic și intelectual, iar dintre artiști specialmente pe poeți și scriitorii mari.

[3] Dacă pomenesc aici despre acea petiție, o fac cu mare neplăcere. Acest fapt a fost de atâtea ori exploatat cu scopuri foarte puțin curate contra junimiștilor. Dar o pomenesc fiindcă singur acest fapt zugrăvește admirabil enorma diferență dintre fondul, spiritul, idealul social al curentului literaro-intelectual al Junimii și al celorlalte curente.

[4] Ar fi păcat să se piardă acest pasaj monumental asupra lui Aretino. Îl reproducem întreg pentru posteritate, pentru ca să se vadă cum a știut dl Philippide, dascăl de românește, să scrie și să apere Junimea. Iată-l:

„Pietro Aretino, părintele meseriei pe care francezii o numesc chantage, cu toată imoralitatea lui, a produs singurele comedii de valoare în secolul al XVI-lea, secolul de aur al literaturii italienești, a introdus cel dintâi, în excelentele sale observații asupra scriitorilor contemporani, metafore din lumea

culorilor, a vorbit cel dintâi de conturul, coloritul, relieful unei idei, unei scrieri, producând astfel limba criticii literare, de care se servesc chiar cei mai neprihăniți autori astăzi, fără să se gândească că vorbesc limba — cum să-i zic? — noi n-avem, românii, cuvânt potrivit pentru a exprima valoarea morală a lui Pietro Aretino! Și din acest punct de vedere a avut și Junimea un ideal".

Adică din care punct de vedere, d-le Philippide?

[5] Morala în dramă, epopee și roman (n. ed.).