Idealul și pozitivul

 

I

Cînd primăvara vine pe cer și pe cîmpie,
Cînd aerul se împle de dulce armonie,
Cînd crîngul și gîrlița șoptesc într-un deșert,
Poetul atunci iese pe coasta ce răsună
Și inima-i, ca harpă, sloboade-un împreună
La marele concert.

Cotește rîndurica, se-nalță-n viersuri nouă,
Alunecă pe iarba ce scînteie de rouă
Și ageră se-ntoarce, se pierde leșinînd.
Se gudur porumbeii, se-mbucă turturica,
Aleargă mielușeaua, zîmbește floricica,
Sticleți și filomile se sparg pe crăci cîntînd.

Acestea văd poeții cînd soarele răsare;
Cînd soarele de prier cu dulcea sa vîlvoare
Îl cheamă să-l salute pe creasta unei văi;
P-atunci, pe cînd bogatul s-adoarmă abia poate, –
Și-n somn, numai zăstîmpuri!— Ce visuri speriate
De griji și oameni răi!

Cînd soarele-n domenuri de raze luminate
Se-ntoarce ca eroul din lupte depărtate
Și-mprăștie căldură și viață și amor,
Cînd brazde muncitorul, în trîmbe înnegrite,
Întinde în departe pe maluri însmăltite,

Precum artiști dau umbre la peisajul lor;
Cînd ies pe bătăture, pe prispele lipite,
Grămezi, grămezi copiii cu plete aurite,
Cu grase piciorușe, cu ochii scînteind;
Și mumele lor tineri, cu furcile în brîuri,
Privesc la pînze-ntinse pe margine de rîuri
Spuind și povestind;

Cînd soarele apune pe văi și pe colnice;
Cînd satul tot se împle de vaci și de junice;
Cînd sare vițelușii și ugerul e plin;
Cînd rumene copile, flăcăii numai zale
Își râd cu dinți de lapte, se trag de mîini din cale,
Își spun cîte o glumă, își iau un măr din sin; –
Atunci, atunci poetul natura contemplează.

Se miră și se-ncîntă, și crede, adorează
Cu pruncul și cu firea pe Tatăl Creator.
Bogatul îns-atuncea pogoanele măsoară,
Tot numără clăcașii ce-l văd și se-nfioară,
Gîndind la dijma lor.

De este vrun lac pacinic, de este vro pădure
Bătrină ca pămîntul, ce n-a văzut secure;
De este vro livede de flori și de miros,
În care saltă iepuri și presuri ciripește,
Și prepelița paște, cîrsteiul șerpuiește
Ș-insecte purpurate plec spicul undoios, –

Poetul le privește cu-o sfîntă bucurie,
În orișice nuanță citește-o poezie,
Se lasă p-o visare, explică un. Mister. –
În vreme ce bogatul, străin l-astă plăcere,
Se uită cu ochi rece și calculă-n tăcere
În inima-i de fier:

Cît dă, în ierne grele, ast lac ce-a să sleiască,
Pădurea ce-a să taie, livezi,ce-a să cosească.
Și camăta ce-aduce cu sumele pe ani?
Sărac este bogatul cînd astfel calculează!
Bogat este poetul cînd firea adorează!
Sărac este bogatul cu sacii lui de bani!

II

De e cîte-o frumoasă ce scînteie privirea-i,
Ce-ncîntă frumusețea-i, ce fermecă zîmbirea-i
Ș-al căror sîn se saltă d-o flacără d-amor;
D-al căror organ dulce poetul se-nfioară,
Bogatul le privește, se uită, le măsoară,
Și spune, dintr-o vorbă, cît face-amorul lor.

De e un bun prieten ce-n dulcea sa iubire
Își uită interesul l-a altui fericire;
Sau țară unde omul lumina a văzut;
Sau sclav ce duce viața sub bici, sub tiranie;
Sau gîrbov care zace în lungă agonie;
Vădane ce pierd bunul ș-un reazim ce-au avut, –

Poetul l-astea toate pătruns de grea mișcare,
În palpit crud sloboade o lungă suspinare
Și cerul cu-al său suflet șoptesc un sfînt mister,
Căci țara lui pe dînsul la suflet îl atinge;
Căci lacrămi de sclavie cuțite-n el împinge;
Căci gîrbov, orb, fămeie din gîndul său nu pier.

Bogatul însă spune și țara lui cît face,
Și sclavul cîți bani taie. –
Lui gîrbov, orb, nu-i place
Cînd astfel cred bogații, sunt însuși chiar satani.
Eu plîng bogatul care în bani tot prețuiește!
Ferice e poetul ce plînge și iubește!
Nemernic e bogatul cu sacii lui de bani!

III

De este templu-n care trufaș-arhitectură
Se urcă pe coloane d-adîncă săpătură,
Se-ntinde pe sub boite ce timpul a lustrat,
Și unde-nscrie ruga antica-i maiestate;
Și plînsul și tămîia, adînca pietate
Locașul și-a-nsemnat;

Aicea unde-artiștii, peneluri înzeite,
Cobor Dumnezeirea pe lemne vechi sfințite
Și dau icoanei graiul din placa lor ieșind;
Aici unde se-nalță măreața poezie
Din mii de guri vergine pe dulce melodie
Ș-eco o poartă iară pe marmuri reci șoptind,

Poetul se strămută! îi rîde serafimii,
Străluce zeitatea, amerinț herovimii
Și capul său s-aprinde d-un foc dumnezeiesc! –
Bogații își pun ochii pe candeli aurite,
P-o cruce numai pietre, icoane-mpodobite,
Ș-un preț le hotărăsc.

Cînd sună în iteatruri orchestre zgomotate,
Și-n loji, ovale șiruri, prin lustruri luminate,
Se-mplînt pe albe sînuri zambile, amarant,
Cînd tremură în spasmuri arcușul pe vioară;
Cînd flaotul sloboade suspinuri ce-nfioară;
Cînd trîmbița vibrează; fanfarele ne salt;

Cînd răpide semnalul oprește armonia,
Perdeaua se ardică și vine istoria,
Și veacuri mai uitate le-ntoarce înapoi;
Cînd scena unei crime, virtuți încet ne fură,
Ne-amestecă cu-Edipii, cu Bruții ce conjură
Și ei renasc în noi, –

Ah! Arta pe poetul ca farmec îl învinge!
Cu Bruții el turbează, cu Iocasta plînge,
Și inima-i se împle de rane, de balsami; –
Bogatul, însă, prețul intrării socotește.
Este poetul cînd arta îl uimește!
Sărac este bogatul cu sacii lui de bani!