Icoane din Carpați

 

I (Un șuier lung — gem osii ferecate &mdash)

Un șuier lung — gem osii ferecate —
Un strigăt viu — nebun de libertate !
Pe roți uruitoare
Vagoanele urnite
Alunecă ușoare
Mai iute, mai grăbite, —
Dar inima-mi nebună
Mai iute-ar vrea să meargă
Și bate-n piept, să-l spargă,
Să zboare-n lumea largă
De-atîta voie bună!

Griji amărîte, zbuciumări deșarte,
Vă las de-acum !
Vă las cu bine ! La o parte !
Voi n-aveți ce-mi căta la drum !
Pieriți, întunecate duhuri !
Sunt liber ca ciocîrlia-n văzduhuri !
Îmi flutură părul în vînt,
Și cînt, —
Mă cheamă-n zare munții, munții mei !
Ce dor, ce dor adînc mi-era de ei!

Ce dor i-a fost poetului
De freamătul brădetului,
De murmurul izvorului,
De fluierul păstorului,
De glasul păsărelelor
Și de vecinul stelelor —
De vîrful Caraimanului,
Ce dor, ce dor i-a fost sărmanului !...

II (Stă Caraimanu-nnegurat... )

Stă Caraimanul 'nnegurat,
Moșneag în veci cu fruntea sus ;
Slăvitul zilei împărat
Încet se lasă spre apus.

Și cum se uită la moșneag,
Se mai oprește-o clipă-n loc :
I-azvîrle cu un zîmbet drag
Pe frunte-un diadem de foc.

Iar după culmi, doi nourași,
Urcînd tiptil, în zare, sus,
Rîd răsfățați și drăgălași,
Privind idila din apus.

III (Fânu-i strâns, și de pe luncă...)

Fînu-i strîns, și de pe luncă
Oamenii spre casă vin.
Lacrimă de-argint, scînteie
Steaua serii în senin.

Văile-alburesc în zare,
Satul se-nvelește-n fum.
Cel din urmă car răscoală
Colbul adormit pe drum.

Dulce și încet se-ntinde
Tihna pe pămînt și-n cer...
Sus pe deal răsare luna,
Melancolicul străjer.

IV (Din culmea Vîrfului-cu-Dor)

Din culmea Vîrfului-cu-Dor
Mă uit în zări senine
Și iar m-apucă aprig dor,
Odorul meu, de tine.

Departe, peste munți și văi,
E casa ta cea mică...
Sînt duși în sat părinții tăi,
Și-n prag stai singurică...

Că nu-s un vultur... să mă salt
Din plaiurile-aceste,
Și ca un fulger din înalt
Să cad fără de veste,

Și să te iau cu mine, sus,
Și să te duc la mine,
Departe, unde lacrimi nu-s,
În zări în veci senine.

V (Este ceasul cînd truditul)

Este ceasul cînd truditul
Muncitor voios aruncă
La o parte grija zilei
Și uneltele de muncă ;
S-au întors de la pășune
Liniștitele cirezi,
Umbre cresc pe nesimțite
Prin grădini și prin livezi.

Dar un zvon de mii de glasuri
Umple zarea fără veste :
Craiul zilei, stînd s-apună,
A încremenit pe creste.
Văile răsună toate,
Dealurile viu răspund
Și vijelios se-nalță
Pulberea departe-n fund.

Sună dealul, valea sună,
Stă văzduhul să se spargă
De tălăngi nenumărate
Ce izbesc în bolta largă,
Căci coboară de la munte
Oile, și curg puhoi,
Cu un greu potop de ceață
Înainte și-napoi...

Un berbec cu coarne-ntoarse,
Tacticos și prea cuminte,
După gît c-un clopot mare,
Merge singur înainte.
Pe la margine dulăii ;
Urecheatul, la mijloc,
Cu desagii grei în spate,
Anevoie-și face loc.

Iar prin pulberea de aur
Tocma-n capul celălalt
Crește umbra-ntunecată
A ciobanului înalt :
Cu căciula într-o parte,
El pășește plin de fală,
Sara purpurie-i schimbă
Zeghea-n mantă triumfală...

VI (Doina)

DOINA

Se tînguiesc
    Tălăngi pe căi,
Și neguri cresc
    Din negre văi,
        Plutind pe munți...
    La făgădău,
    La Vadul-Rău,
    Sus, la răscruci,
    Vin trei haiduci
    Pe cai mărunți...

Grăiesc încet...
    Un scurt popas —
Și spre brădet
    Pornesc la pas
        Cei trei călări...
    Sus, peste plai,
    Tăcutul crai
    Al nopții reci,
    Umbrind poteci,
        Se-nalță-n zări...

Și neguri cresc,
    S-anină-n crăngi ; —
Se tînguiesc
    Și plîng tălăngi
        Pe căi pustii...
    Se duc uitați
    Cei trei fîrtați,
    Săltînd în șa,
Plutind așa,
        Ca trei stafii...

Dar cînd ajung
    La cotituri,
Un chiot lung
    Din mii de guri
        Dărîmă stînci...
    Haiducii mei
    Doinesc toți trei ;
    Și clocotesc,
Și hohotesc
    Păduri adînci...

VII (Ciobănașul)

CIOBĂNAȘUL

La curte vine-un ciobănaș
Cînd îi abate lui să joace,
Și mult e hoț și e poznaș
Că e copil din munși, și pace !

Sînt rupte bietele-i opinci,
Căciula lui în fund e spartă,
Dar el c-un pumn doboară cinci
De-i cată unul și-altul ceartă.

Și cum e scurt și îndesat,
Rîd, dar se tem de el ficiorii,
Și parcă-i eș mai mare-n sat,
Că joacă tot în fruntea horii.

El dă porunci la lăutari,
A lui e cea mai mîndră fată,
La el se uită mici și mari,
Și-apoi acela-i joc o dată !

Acum o prinde frumușel,
Acum o lasă și-o îngînă,
Și moare fata după el
Cînd o-nvîrtește pe sub mînă...

Iar cînd ceilalți se-aruncă-n joc
Și-abia se-ndeamnă slab din gură,
Tot el aruncă, la noroc,
Cea mai frumoasă strigătură...

VIII (Cu fruntea-n mînă albă)

CU FRUNTEA-N MÎNA ALBĂ...

Cu fruntea-n mîna albă răzemată,
Cînta frumoasa fată la fereastră,
Cînta de dor,
Și glasu-i dulce și tremurător
Se înălța în liniștea albastră
A luminoasei nopți de vară...
Căci era noapte-adîncă, albă, clară
Și trist cînta copila fermecată
De liniște și de singurătate...
Și singură se asculta cîntînd,
Și nu sfîrșea un cîntec jumătate,
Că altul îi venea mereu în gînd.
Și nu știa nici ea de unde vin
Aceste triste cîntece uitate...

Cînta de dor și chin,
De lacrimi tăinuite în tăcere,
De zile de zbucium și nopți de veghere,
Și de chemări, de patimi neînvinse
În deznădejdea brațelor întinse,
De ani pustii de lungă așteptare,
De zilnice-amăgiri
Și hohote de plîns la deșteptare...

Încremenise brazii ascultînd
În liniște... pe uliți — nici un pas...
Doar Prahova cea fără de popas
Curgea în vale,
Amestecînd în al copilei glas
Tot murmuru-necat al apelor sale...

IX (Jos, între care)

Jos, între care,
Vitele rumegă ;
În depărtare
Văile fumegă.

Dorm muncitorii
Pe lîngă focuri ;
Apele morii
Murmură-n scocuri.

Scapără stelele...
Ceasul în care
Dănțuie ielele
Lîngă izvoare...

Sprintene, vesele
Peste coline,
Joacă miresele
Apelor line.

X (La gura peșterii)

LA GURA PEȘTERII

La gura peșterii adînci
Stam lîngă foc, în fapt de sară,
Și flăcările, aruncînd pe stînci
Roșateca lor pară,
Închipuiau o horă de fantasme.
Iar apele șerpuitoare,
Cu scoborîri și creșteri
De sute de izvoare,
Își îngînau eternele lor basme
În fundul neștiut al negrei peșteri...

Trosneau din foc scîntei din cînd în cînd,
Și sus, pe cer, s-aprinse-ntîia stea.
Ci eu stăteam la foc, visînd,
Și ascultam la pustnicul bătrîn,
Ce-mi povestea
Minuni adînci din cuibul lui de brazi...
— ...Demult, demult, trăia un neam păgîn
De oameni mai puternici și mai mari
Ca oamenii de azi,
P-aceste plaiuri binecuvîntate...
Ei nu știau de sapă și de plug,
C-aveau de toate cele din belșug,
Așa precum le-a fost lăsat Preasfîntul...

Și au venit din locuri depărtate
Puhoi de seminții
Și au umplut pămîntul
Cu zgomotul neostoitei lupte
Și strigăte pustii...
Un beac întreg luptară în zadar
În frămîntări neîntrerupte
Cu-acești vrăjmași,
Dar, biruiți, n-au mai putut să ție
Și au fugit, și s-au ascuns
Departe-n fundul fără de hotar
Al peșterii, de nimeni nepătruns...

Și-acolo au și-acum împărăție
Bătrînii uriași,
Și-adese-n nopțile senine,
Cînd liniștea domnește-n bolți, pustie
Păn-la urechea noastră vine
Un vuiet surd de pași...

Astfel îmi povesti sihastrul,
Apoi tăcu...
O liniște de vrajă se făcu,
Și fumul se-nălța albastru,
Iar flăcările, aruncînd pe stînci
Potopul lor de pară,
Închipuiau o horă de fantasme,
Și apele, fierbînd clocotitoare,
Cu scoborîri și creșteri
De sute de izvoare
Își îngînau eternele lor basme
În noaptea fără fund a negrei peșteri...

XI (Fantastic norii se-nveșmîntă)

Fantastic norii se-nveșmîntă,
Străpunși de suliți lungi de aur,
Și ca-ntr-un lac de sînge crește
Întreaga zare-nspre coclaur.

Semn de război !... Un glas de bucium,
Din văi, mă face să mă speriu...
Visam, Austrie, că-n flăcări
Se darmă vechiul tău imperiu...

XII (Dar soarele coboară-n asfințit)

Dar soarele coboară-n asfințit,
Din văi cresc neguri cenușii,
Năvală dau pe culmi în sus,
Și clopotele-au amuțit.
Pe gînduri dus,
Călugărul desculț a-nchis
Străvechiul paraclis,
Și intră în chilia-i de sihastru.

Dar negurile cresc, mereu întind
Zabranicul lor lung, întunecat...
Pe rînd s-aprind
Făcliile văzduhului albastru,
Luceafărul scînteielor răsare,
Și luminițe licăresc prin sat...
Departe, orga surdă a pădurii,
Cu mii de șoapte, taine de izvoare,
Răsună-ncet, răsună lin,
Pe urmă tace...

O, ceas divin !

Acum începe mîndrul parastas
În templul veșnic al naturii...
Sus, peste lumea adormită, mută.
Potir de-argint în mîna nevăzută
A îngerului purtător de pace,
Se-nalț luna dintre brazi...

Gigantic preot în odăjdii sfinte,
Străluce Caraimanul solitar...

Și tu, pierdut, o, suflet, în extaz.
Cazi în genunchi...