Icoana

 

Ei se sărutau pierduți, cu ochii în rătăcire. Mîinile li se înlănțuiau, vîrîndu-se necontenit una pe sub alta, ca șerpii ce se încolăcesc în neștire; neodihnită și totuși prevenitoare, delicată întrecere de a stăpîni cît mai deasupra spațiul ucigător de cald dintre brațul și coasta trupului iubit. Pe urmă mișcările asidui cedau una alteia; ritmul lor obosea în amplitudini largi, tot mai largi… Urechea le era totuși dincolo de ziduri și de uși.

Iar în rătăcirile îmbrățișărilor supreme, grăbite și sălbatece, teama se topea. Sfîrîia calcinată în lumina orbitoare a spasmului… Avea miros de tămîie și de mirodenii nemaicunoscute.

Iar afară domnea întruna liniștea uniformă și impunătoare. Vuietul depărtat al străzilor era ea, liniștea aceasta, care se zbătea ca marea în propria ei imensitate. Era numai un vuiet liniștea această și nimic altceva deosebit. Ei înșiși o măreau la neînchipuit cu tăcerea lor agitată.

Dar pendula cea grea bătu despărțirea și ei ascultară cuminți această sfătuitoare bătrînă, care niciodată nu dăduse greș. Se ridicară aproape instinctiv, iar ea rîse puțin cît de mecanică fusese această mișcare. Însă în rîsul ei era mai mult siguranța, era bucuria sigură de împlinirea, punct cu punct, a ceea ce ea numea în derîdere „programul” ei și care se desfășura cu regularitate de mașinărie.

Dacă el ar mai fi zăbovit chiar puțin peste tot ce trebuia făcut și zis ca bunul rămas să fie deplin și nici searbăd, ea nu s-ar fi supărat, de bună seamă; dar o undă pătrunzătoare de tristețe ar fi încercat-o, căci ar fi ghicit atunci apropierea sfârșitului.

Dar îi plăcea la amantul ei, la acest vlăjgan solid, puțin cam trecut, dar destul de zdravăn, cum știa de bine să măsoare totul, să prevadă și să sfîrșească la vreme, să umple timpul, cînd devine gol și dezgustător, să scurteze pauzele lungi și umilitoare. Iar bunul lui rămas era un cap-de-operă de precizie și tact; un financiar genial, care taie în cîteva minute cea mai grea și mai delicată operație. O grabă prea mare, prea vădită, ar fi fost cu adevărat o jignire; o retragere stîngace, poticnită, întîrziată, i-ar fi produs neliniște și milă. Dar el punea în cele cinci minute, cît mai stăteau după bătaia ceasului, alte ceasuri întregi; aci era marea lui artă. Era ceva fatal și cabotin în toată atitudinea lui din aceste cinci minute; ea-și da seama perfect de întreaga mascaradă, dar îi plăcea pentru siguranța și aplombul cu care jocul era condus. Și nu arare se îndoia dacă era numai un joc.

Propriu-zis, îndoiala aceasta o cam neliniștea pe ea în răstimpuri; dar o necăjea mai mult pentru că, pur și simplu, își făcea loc în capul ei. N-avea nevoie de nici o sinceritate și de nici o credință.

Și acum, cînd trupul ei se sfîrșea, subtilizîndu-se între mîinile bărbate ce îndeplineau jocul savant, ochii i se opriră pe Fecioara cea mare de deasupra divanului iubirei lor. Și ochii spuseră: „Nu-mi trebuie nici o credință, nici o credință… căci și astfel el e atît de cald”. Și izbucni acum în rîs și mai aprig.

Iar Fecioara și pruncul de la sîn cu figurile lor de ulei plesnit de vechime, parcă acoperite de o plasă de păianjen, rămaseră nemișcați în cadrul greu de bronz.

— De ce rîzi? o întrebă el, tresărind brusc și cu o figură atît de uluită, că parcă i-ar fi smuls cineva o mască de pe obraz.

Dar ea rîse și mai grozav și pe urmă îi spuse:

— Cît ești de actor…

El se desfăcu deodată de dînsa, făcu cîțiva pași înapoi și puse mîna pe inimă. Ei îi displăcu mișcarea, dar observă, așa cum fruntea lui se încrețise acuma, că sprîncenele-i negre se îmbinau atît de puternic, încît parcă formau una, iar ochii-i erau oblici, ca de Mefisto. Și alunecă domol spre el. Numai că el păstra încă postura aceea caraghioasă, cu mîna pe inimă, lipsită de orice legătură cu gesturile fine de pînă acum; iar cînd se apropie mai mult de dînsul, el făcu cîțiva pași înapoi.

— Hai, șfîrșește! Îi strigă și păru atît de nedumerită, de parcă el ar fi înnebunit subit.

Dar atunci unul din picioarele lui se învîrti în jurul celuilalt, ca un compas, și el căzu deodată pe-o rînă, greu și înfundat. Și dintre buzele lui scăpă, răgușit și bolborosit, numele ei, pe care pînă acuma îl pronunța ca pe-un nume de sfîntă:

— Anișoara, Anișoara, Anișoara!

Atît. Pe urmă mai bolborosi ceva indistinct și tăcu de tot. Iar ea se uită înfiorată la Fecioară, singura de față la această nemaipomenită întîmplare. Și Fecioara o privi la rîndu-i de sub plasa de păianjen, ca de departe, de foarte departe, atît de departe, că se înspăimîntă.

Se repezi la trupul întins și începu să-l zgîlțîie.

— Scoală, scoală-te… haide, scoala-te… Mircea trebuie să sosească.

Vocea ei poruncitoare devenea tot mai rugătoare: că fuse în genunchi și se ruga:

— Haide, Sandule, înțelege, te rog…

Îi șoptea la ureche și mîinile ei se plimbau pe corpul inert.

— Căldură! căldură! strigă deodată, așa cum corăbierii rătăciți ar striga: „Pămînt!” Haide, Sandule! revino-ți… căci trăiești, dragul meu, ești cald… iată, ești tot cald…

Și atîta ea credea că e de ajuns, ca el să trăiască și să înțeleagă. De aceea se abătu cu noi puteri asupră-i, plină de nădejde și de îndîrjire.

Corpul de jos stătea însă nemișcat și era greu ca o buturugă; și mîinile erau grele. Un magnet puternic parcă le lega de restul corpului.

Ea privi aiurită pendula de stejar vechi, asemeni unui turn de castel medieval, spart de vechime. Discul de alamă apărea necontenit prin spărtură, lucios ca un disc lunar printre ruine. Și timpul curgea cu fiecare smucitură și tic-tacul cădea dulceag și armonios peste stupoarea de moarte.

„Mircea trebuie de-acum să vie.” A doua oară ideea aceasta se prăvăli în gîndu-i cu greutate de poruncă. Și instinctiv mîinile ei apucară mîinile zgîrcite, care rezistau; căutară punct de reazim între subțiorile unde căutaseră voluptatea. Se opinti și trase. Și corpul de plumb începu să se tîrască cu greutate pe parchet. Observă că pe covoare mergea mai anevoie și-l ocoli doar pe scîndurile lucioase. Izbi cu spatele ușile, care se deschiseră larg. (Atît de regulat se succedaseră pînă acum punctele programului, că siguranța n-o lăsa nici măcar să încuie.) în antreul puțin încărcat de mobile fu ceva mai ușor.

Cînd îl aduse în sfîrșit la ușă, își îndreptă șalele frînte și respiră de mai multe ori larg și șuierător; reveni în iatac să așeze preșurile deranjate, se întoarse lîngă cel căzut, să-l potrivească cu creștetul spre ușa cea mare a antreului, ca și cum ar fi căzut pe spate, abia ce intrase și făcuse un pas, doi. Se repezi la telefon, ca să dea alarma, dar o idee și mai luminoasă o făcu să nu mai aștepte legătura cerută. Se repezi să deschidă ușa și să așeze pe căzut jumătate de trup dincolo, jumătate dincoace de prag.

— Mircea, Mircea! Dumnezeule! Ah, ai venit, în sfîrșit… Și astupă cu degetele tremurătoare sticla de eter pătrunzător. Mircea… este Sandu… A sunat, am venit să-i deschid și el s-a prăbușit deodată peste prag…

— A venit de mult? de-abia se auzi, parcă zugrumată, vocea lui Mircea…

— O, nu cred să fie un sfert de ceas înainte de a veni tu… Doamne ce vorbesc, poate și mai puțin…

— Cum, și de ce n-ai chemat slugile? izbucni el parcă într-un fel de ciudă și ea stătu la îndoială dacă necazul acesta subit este pentru prietenul străfulgerat sau pentru întrebarea cea nouă și cea mare, care se deschisese poate în gîndul lui…

— Nu-i nici o slugă… Le-am învoit pe toate..:

— A-ha…

Ea-l privește încordată, printre genele lăsate alene peste luminile scormonitoare ale ochilor; i se păru chiar curios că o întrebare, așa de grea și de importantă, atît de tîrziu începe să încolțească într-un creier omenesc. Și privi cu compătimire și curiozitate tidva atît de solid construită a soțului său.

— Doamne, bietul Sandu! șopti Mircea, parcă răspunzînd gîndurilor ei. Frate, dar nu putem să-l lăsăm aici…

— Desigur, desigur, încuviință și ea, iar prisosul de suflet, care i se oprise un moment în gîtul supraîncărcat, își luă zborul ca o ușurare.

— Ajută-mi tu, Anișoara… Apucă-i tu picioare…

Iar Mircea îl apucă voinicește de subțiori.

— Bietul Sandu, șopti și ea:

Și i se păru curios că pînă acum un moment nu găsise să-l compătimească. Deci nu-l iubea și îndoielile ei trecute cădeau de la sine. Surîse voioasă acestei constatări, ca și cînd și-ar fi descoperit puteri uriașe, pe care pînă acum și le ignorase. Și acum ajungeau în iatacul unde se iubiseră, ochii-i fugiră șireți spre sfînta fecioară, care stătuse, ca de obicei, martoră îndrăgostirii lor de astăzi, mai grozavă ca niciodată.

„Ce vei fi crezînd tu, oare, bună femeie?” o întrebă cu clipișul ochilor, contemplîndu-i marama albastră, de-o culoare limpede și curată, cu un suflet îngeresc. „Ce-ai crezut cînd ai văzut atîta pasiune adineauri?”

Și-apoi ca o completare, după ce îl așezară pe divanul bucuriilor de moarte de pînă acum un ceas:

„La noi nu mai merge credința, madame…”

Ea spunea toate acestea dintr-o pornire spontană de înveselire lăuntrică, subită, că lucrurile se limpeziseră mai repede decît se aștepta.

Totuși îndrăzneala acestui „madame” o sperie și o făcu să-și plece ochii. Roz-albul pal, vechi și liniștit al obrazului dumnezeiesc o ului mai ales. Rămăsese atît de calm după insulta cuvîntului lumesc și nepotrivit, că parcă se întorsese să aștepte și palma cealaltă. Un clopot se porni la biserica din capul străzei și ea se cutremură de sus pînă jos.

„Nu e bine să glumești cu lucrurile sfinte”, se sfătui singură… Și fără de voia ei, gîndul, pe care se sili să-l oprească aci, continuă:… „cel puțin acum”…

Își scutură nervos pletele tăiate și negre-lucii și abia acum văzu figura schimbată a lui Mircea și auzi răgetul lui:

— Unde ți-s gîndurile?! N-auzi ce-ți spun? Sticluța de eter!… La ce te gîndeai, spune!… urlă el, și era atît de înfiorător cu ochii aceia care scînteiau ca riîște cărbuni.

— La sfînta fecioară… mă uit…

— Acum e timp de sfînta fecioară?..:

— Acum, cred… mai ales…

El tăcu și, văzînd că nările lovitului de soartă nu tresar sub înțepăturile licoarei pătrunzătoare, dădu sticla la o parte și începu să-i ridice și să-i lase rînd pe rînd brațele țepene… În curînd obosi.

— Ia tu brațul ăsta…

Vru să-i facă loc alături, dar chiar atunci amîndouă brațele moarte îi scăpară din mînă…

— Dar cine a doborît scaunul ăsta?

— Eu… probabil… cînd a sunat… m-am ridicat repede.

— Tu te-ai ridicat așa de repede?… Curios… Și cum probabil… probabil…

— Ei da… În împreju…

Se opri brusc. Dar el smulse restul cuvîntului din gură.

— …în împrejurările astea, ai vrut să spui… dar împrejurările nu se iviseră încă atunci cînd el a sunat.

Ea asculta întrebările și argumentele lui, mirată că mintea lui tîrzielnică le poate formula atît de repede și precise. Și se înălțase din talie, gâta să le prijoane cu racheta iscusinței ei, amuzată ca un jucător de tenis.

— Nu înțeleg ce vrei să spui cu asta… Îi replică acum, cu aer de jignire. M-am ridicat și a căzut scaunul.. Și pe urmă, cred că se poate înțelege, fără mari sforțări, că n-am avut timp ca să-l ridic… Și mai pe urmă, te rog, n-am nevoie să dau explicații…

Iar după o pauză, văzînd că el și-a isprăvit munițiile prea repede:

— Pardon, te rog acum să-mi explici dumneata… De ce mă întrebi toate acestea?… Și ce sunt aerele acestea de inchizitor?

Dar el nici nu o asculta. Privea cu luare-aminte toate lucrurile din cameră, ochii lui fugeau neçontenit de la scaun la scaun, aluneca [u] pe dunga preșurilor, se întorcea [u] la divan și iarăși porneau înapoi, crescuți, disperați, din ce în ce mai disperați, ca ochii acelui care a pierdut o piatră prețioasă. Simțea că e-n apropierea pietrei scumpe și totuși era un făcut ca să n-o găsească; un fir de iarbă o acoperea poate, sau poate nimic n-o acoperea; oricare altul, dintr-o singură aruncătură de ochi, avea s-o găsească, desigur; o vrajă ascunsă însă îl împiedeca anume [pe] el s-o poată singur descoperi.

Și atunci, zdrobiți și umiliți, dintr-un îndemn atavic, de bună seamă, sau poate numai în mod reflex, ochii aceștia se ridicară și ei acuma pe vestmîntul albastru al sfintei fecioare.

Anișoara, care-i pîndea mișcările cu luare-aminte ferită, de pisică, tresări deodată și-n ochi i se înroură brusc ceața nesigură a temerei. Dar fu ceva trecător, de care îi veni să zîmbească. Într-adevăr, ce-ar mai fi putut născoci și icoana asta, oricît ar fi de sfîntă? Într-adevăr, ce-ar mai fi putut să născocească pentru a mai veni în ajutorul nedumerirei lui? E o margine și-n puterea lucrurilor sfinte, cum e o margine în toate!…

Ea-și dădea seama destul de bine că e un drăcușor mic în căpșorul acela neastîmpărat și palid din marea oglindă a păretelui din contra; și el o ațîța spre chipul sfînt, cum se îndeamnă copiii la joacă în preajma focului uriaș și viclean din noaptea cîmpului și sar deasupra-i și se îmbrîncesc într-însul, păcălindu-se. Ea vrea să-l alunge din minte, dar în oglindă sprîncenele ei erau atît de negre și îmbinate, că-i păreau o depărtată pasăre în zbor, care atinge slăvile și cade și se ridică iarăș; iar în sînge-i fierbea năvalnic dorul zburdălniciei.. Într-adevăr, ce-ar mai putea, face acum sfînta fecioară?… Zău că ar fi curioasă să afle.

— Cum, Anișoara, tu găsești acuma timp să te contempli în oglindă? răsună deodată vocea uimită a lui Mircea. Doamne! voi femeile…

Și-n cuvintele lui mustrătoare era atîta bucurie și atîta siguranță, că ea văzu limpede cum se înseninase acum de orice îndoială tidva lui atît de bine construită. Și-i răspunse rîzînd:

— Observam că intenționai să te rogi la icoană și vream să-ți respect…

Și el, în prada celei mai mari fericiri, o întrerupse uimit și el, totuși, că pot vorbi și rîde astfel lîngă icoane și muribunzi:

— Să lăsăm astea, Anișoară… Înțelege, e prietenul meu cel mai bun… Doamne, trebuie să vestim pe cineva… Dar slugile alea nu s-au mai întors, frate?…

Și ieși pășind atît de ușor și atît de fericit, cu toată nemulțumirea vădită contra servitorilor, și trînti cu atîta nepăsare ușa, care nici nu se închise, că ea simți cum rîd toate organele dintr-însa și asculta fermecată, ca un ecou plăcut ce se repetă într-una, ușile celelalte trîntindu-se rînd pe rînd, tot mai departe și mai încet…

Atunci, apucîndu-și de o parte și alta cutele rochiei scurte cu vîrful degetelor și petrecîndu-și grațios un picior după altul, făcu o reverență adîncă sfintei fecioare din cui, pe care o încheie cu cuvintele obișnuite dansatoarelor și acrobatelor:

— Et voilà, madame!

Dar tot atunci, deodată, și de bună seamă din pură întîmplare, omul cel țeapăn prinse glas. El bolborosi la început ceva neînțeles, apoi cuvinte articulate, însă fără șir…

Anișoara se apropie mirată de dînsul. Și dădu plictisită din umeri, căci lucrurile de-abia se aranjaseră… acum cine știe ce încurcătură se mai putea ivi… cel puțin de-or trece momentele cele grele ale trezirei pînă nu vine bărbatu-său…

Dar în gîtlejul acela gîlgîiau întîi sunete vagi, silabe greoaie, fărîmituri de vorbe. Se amestecau toate ca un hîrîit de ornic ruginit, care se pregătește să bată orele. Ș-apoi cîte un cuvînt distinct și clar ieșea izolat și fără rost, ca din beregata mecanică a unei păpuși.

Atunci ea simți cum tremurul irezistibil al fricei celei mai groaznice începe s-o zgîlțîie din nevăzut.

Se apropie de adormit și-l zgudui la rîndu-i cu putere.

— Sandule… deșteaptă-te, Sandule…

Iar drept răspuns, gîlgîitul lui Sandu lăsă să se audă:

— A-ni-șoara… A-ni-șoara…

— Sandule, trezește-te, îl ruga ea grăbită, privind aiurită ușa rămasă întredeschisă; și-l zguduia necontenit, în răstimpuri. Iar vocea îi lua intonări plîngătoare și triste: El este aici, înțelegi?… A venit… Îi șopti înfiorată la ureche, privindu-l cu încredințare că aceste cuvinte își vor face îndată efectul, ca un descîntec…

Dar omul întins pe canapea stătea nemișcat înainte și cuvînta întruna printre gîlgîituri. Bolborosea vorbe fără rost, ca un muribund în agonie, dar din cînd în cînd cuvintele lui aveau înțelesuri care o zguduiau.

— Brațele… brațele tale…

Ea aștepta îngrozită trîntiturile ușilor prin care ieșise bărbatu-său. Dar ele întîrziau. Și muribundul cuvînta necontenit, alcătuia fraze, clama adevăruri groaznice, inconștient, ca oracolii epileptici, turburați de fumurile subterane ale peșterilor.

— Ce moi… sunt… brațele tale…

Atunci ea băgă de seamă cît de hidos rînjește de întunerec căscătura ușei prin care ieșise bărbatu-său; vroi să fugă într-acolo, să suprime dintr-o îmbrîncitură această gură sinistră a întunerecului și a îndoielei, dar se opri de la primul pas, căci în urmă-i răsunau acum știutele vorbe:

— A-ni-șoara… imbecilul n-a început încă să bănuie…

— Taci! Îi strigă, nemaiștiind ce să facă și bătînd cu piciorul în podea.

Dar părtașul ceasurilor trecute de fericire boscorodea înainte, palid ca moartea și cu ochii închiși, cînd zugrumat și de-abia inteligibil, cînd răspicat și clar:

— O… imbecilul n-a început să bănuie… n-a început să bănuie…

— Taci, șuieră ea și degetele îi și apucară buzele trădătoare, strîngîndu-le una într-alta cu deznădejde, aiurită, însălbăticită. Dar vorbele lui își făceau necontenit loc, scăpau parcă printre degete ca apa printre steii stâncilor și o înecau de furie și spaimă. Sau parcă vorbea cu nasul.

— Anișoara, Anișoara… imbecilul cu tidva pa…

Atunci îi apucă și nasul și strînse cu toată furia, cu toată disperarea de care era capabilă, pînă cînd în sfîrșit vorbele acelea care o ucideau încetară, topite în hîrîituri surde, în suspine vagi, în nimic…

Și numai cînd văzu că ochii lui se deschiseseră enormi, ficși, sticloși, numai atunci dădu un țipăt și se dădu cîțiva pași înapoi. Și tot atunci rînjetul de întunerec al ușei vecine se căscă și mai mare și Mircea ieși din beznă, vesel, radios:

— Ai terminat, cred… Îi spuse.

Numai atît. Și traversă cu pași largi, majestuoși iatacul plin de lumină, trecînd printre ea și mort.

Ceasurile trecură. Luna discului de alamă străbătea necontenit pendulul în chip de ruină. Și afară domnea necontenit liniștea, care acum se biruise pe sine însăși. Era acum pură și desăvîrșită, ca liniștea fundului de ocean. Zadarnic Anișoara mai trăgea cu urechea la ferestrele pline de întunerec fără margini de afară. Zadarnic ochii ei spionau cea mai mică mișcare, cea mai neînsemnată iluzie de mișcare a corpului inert, întins pe divanul celei mai neînfrînate dezlănțuiri de patimă pe care o trăise.

Nimic. Nimicul domnea pretutindeni.

Și ochii obosiți de nimic și așteptare se ridicau învinși și înfricoșați pe chipul sfînt zugrăvit pe lemn, cu pruncul în brațe și cu maramă albastră. Acolo, în dosul ochilor limpezi și buni, se hotăra desigur ultimul destin… Care putea fi acesta?

O iertase oare?

Dar Fecioara din dosul plasei de văpsea crăpată privea tot acest zbucium și toate aceste grozăvii de departe, de foarte departe.