Iancu Moroi

Jump to navigation Jump to search
Iancu Moroi
de Barbu Ștefănescu-Delavrancea
Publicată în 1884 în suplimentul literar al gazetei România liberă, semnată pentru prima oară cu numele ce și-l va lua de aici înainte: "De la Vrancea".
Lui Alexandru Economu


I[modifică]

Nu se auzea, în întunericul unei nopți de toamnă, decât lătratul câinilor din mahala. Pe ulițele strâmte și dosnice de pe lângă Grădina Icoanei, noroiul și bolovanii de piatră se împestrițau cu băltoacele întinse de-a curmezișul drumurilor. Felinarele, înfipte din răspântie în răspântie, nu luminau mai mult decât stâlpii telegrafului. Norii posomorâți burnițau, înecând casele într-o atmosferă fumurie și împufată asemuită cu aburii ce plutesc alene pe deasupra bălților.

În fața unui maidan, îngrădit cu lațe, o casă mai răsărită decât celelalte. Pridvorul ei, de scânduri noi, rânjea în întuneric, ca un șir de dinți uriași.

Înlăuntru, răsturnat în lungul patului, cu capul vârât într-o pernă, și-ascundea fața în mâini domnul Moroi. Slab și deșirat, îmbrăcat în haine negre, părea gata de plecare, cu toate că și-afunda capul din ce în ce în pernă cu sforțarea unui om slab care, voind să scape de pericol, închide ochii și strânge cât poate pleoapele.

În fața unei oglinzi mari, cu pervazuri poleite, dna Moroi se piaptănă. Părul negru, azvârlit pe spate, face ape-ape la lumina a două sfeșnice cu trei ramuri. Rotundă la obraji, albă, cu ochii negri și mânioși, se-ntoarce când pe-o parte, când pe alta, nemulțumită de cum își potrivește pieptănătura.

Cu o fustă scurtă, cu corsetul pus, cu mâinile goale până în umeri, cu ghetele descheiate, cu o talie rotundă și mlădioasă, cu pieptul plin... femeie bine zidită... tânără încă... frumoasă... mai mult plăcută decât frumoasă. Coleg de liceu cu Delavrancea în 1875-1876; a făcut parte din grupul "Trubadurului"; nepotul scriitorului Ciru Oeconomu.

Bate din piciorul drept. Strânge pieptenele. Își mușcă buza de jos. Închide ochii și strecoară, printre dinții albi, câte un "ah!" care-i mișcă repede pieptul.

După o răsuflare, grea ca de osândit, dl Moroi ridică capul din pernă și, cu un glas slab și umilit, îi zise, privind-o lung:

— Pentru ce, Sofi?... Pentru ce vrei cu orice preț să mergem? Vremea e urâtă... Mie nu prea mi-e bine...

Dna Moroi trânti pieptenele pe scânduri, de se sparse în două. Se încordă în lungul trupului și îngheță rigid, ca o pârghie, în dreptul oglinzii.

Figura prelungită și galbenă, barba rară și căruntă, ochii albaștri și stinși ai dlui Moroi îmbătrâniră într-o secundă. Acest cap blajin și trist, abia susținut de un gât scofâlcit, păru că se descompune. În locul ochilor și gurii se adânciră două umbre profunde. ll;llllllll — Vreau să mergem! răspunse apăsat dna Moroi. Vreau fiindcă vreau... Trebuie să înțelegi odată că nu pot trăi ca o pusnică. Ne-au invitat oamenii. Și e superiorul d-tale. Ai dori să te privesc ca pe-o icoană, să trăiesc numai cu tusea, cu junghiurile și cu palpitațiile d-tale? Cine strică dac-ai îmbătrânit șef de birou? Lipsa ta de tact și amorțeala în care trăiești. Dacă nu te-aș mai scoate în lume, nu știu, zău, de n-ai pierde și acei 300 de lei... Și taci?... N-auzi?... Nu vezi?... Taci?... Trebuie să mergem... Le-am scris că viu!

— Dar nu știi cât ne costă seratele directorului? Cu ce să mai fac față... Dumnezeu știe!

În vorbele lui Moroi era atâta durere și dezgust laș, încât ar fi mișcat pe cel mai împietrit om. Mânia Sofiei amorți o clipă, se prefăcu în milă, dar într-o milă rea, care înveninează fiindcă împiedică de-a vorbi. Și sfârși în revoltă:

— Nu care cumva ai socotit că răpindu-mi tinerețile din închisoarea de la Centrală , să le închizi, ca într-o ocnă, în aceste Școala de fete cu internat, în București; localul a fost construit după planurile arhitectului Ioan Mincu. Azi școala medie nr. 10.

patru ziduri... În familia d-tale de căruțași și precupeți, de șase ani de când îmi mănânci zilele. În fiece zi socoteli și catastișe. Împrumuturi la fiece păcătoasă de rochie. Spaimă la fiece pereche de ghete... Dar ce am eu ca lumea?... viața din casă?... relațiile cu oamenii civilizați?... balurile?... băile?... Minciună și cârpeală toate!... Ah! dacă nu mi-ai fi ieșit înainte!... Ah! dacă n-aș avea pe Fiți, îngerașul mamei!... Mă înțelegi?... Trebuie să mergem... Le-am scris că viu!

Ochii ei, plini de lumini vinete, zguduiau, mai mult decât orice cuvânt, șubreda ființă a lui Moroi, care nu trăia, în aceste scene de supunere oarbă, decât pentru umilință și decepție.

— Sofi, îngână șeful de masă, am pus și lanțul, și ceasornicul la ovrei, atât ne mai rămăsese în casă. Am scontat leafa numai ca să-ți fac 200 de lei... Te-am ascultat... Dar gândește-te și tu... Până când?... Ce-o să mai amanetăm dacă pierdem și-n astă seară?

— Destul! Aceeași comedie de la nuntă și până azi!... Aceeași nesimțire... Același egoism! Vreau să vorbesc directorului de înaintarea ta. Mi-a făgăduit mie... mie! Nu putem să stăm la o parte, ca niște cerșetori... Oamenii cu educație fac ce fac și ceilalți... Mă mir că nu simți aroganța oamenilor cu maniere când te văd lihnit, tremurând la fiece leu pierdut... Și au dreptate... Așa e lumea... Așa e viața... Tu nu ai nici inimă, nici cap!

Dna Moroi se trânti pe o veche canapea damaschinată și începu să plângă, strângându-și obrajii în mâinile încărcate cu inele. Suspinele ei sugrumate și repezi izbeau adânc, ca niște alice, în inima lui Moroi, care bătea din ce în ce mai violent.

Se sculă în picioare. Slab, aiurit, păși ușor, de teamă de-a nu se frânge de la încheieturi, și îngenunche la picioarele soției sale. Răsuflarea se opri ca la un om ce se prăbușește într-o groapă fără fund. Până când genunchii îi ajunseră la covor, i se păru o eternitate de rușine maladivă. Câteva pete rumene îi răsăriră în obraji.

Întinse încetinel mâinile pe genunchii dnei Moroi, care se scâncea zadarnic, fără nici o lacrimă în ochi. Și, cu înfățișarea unui câine obișnuit să fie bătut, șopti, mângâind-o:

— Dacă vrei tu... Dacă zici tu... Dacă nu se poate altfel... Îmbracă-te, dragă Sofi, să mergem... Cum poftești... Nu mai plânge... Știi că-ți face rău...

Și mângâierile lui monotone îndrăzniră a i se apropia de umeri. Când își plecă buzele, uscate și pârlite, pe mâna ei mică și parfumată, un surâs licări în ochii lui tăiați de munca registrelor.

Plecă fruntea pe genunchii ei. Sărută de mai multe ori în același loc, și de plăcere, și de greutatea de-a-și mai ridica capul, și de frică de-a o privi drept în față.

Neștiind cum să sfârșească și nemaiputând lupta cu tăcerea, îngână:
— Dacă vrei tu... dacă zici tu... Poate în astăseară să avem mai mult noroc... Scoală, Sofi... Mă duc îndată după trăsură...

Dna Moroi, ștergându-și ochii ei uscați, îi răspunse răstit, nevoind să-și trădeze mulțumirea:

— Cum, tu?... tu?... Dar slujnica unde e?
— Stanei... n-am putut să-i plătesc pe două luni... N-aveam decât cei 200 de lei... A plecat lăudându-se cu judeca...

Sofi se sculă repede. Se duse la oglindă. Începu din nou să se pieptene. Își desfăcu câteva codițe, strâns împletite din frunte până la urechi, ținând între dinți un ac de cap.

Moroi, jinduind zadarnic o vorbă din partea ei, un surâs, o căutătură cu coada ochiului măcar, își puse jobenul țuguiat. Îmbrăcă un pardesiu, castaniu de felul lui, dar înverzit de soare, și, tresărind la sunetul clanței, se strecură pe ușă, abia îndrăznind să-și descarce toată inima într-un suspin. Vântul fluiera prin streșini. Până la Sofi erau trei uși închise, totuși, Moroi furișă prin geamuri o privire. I se păruse că revolta lui, atât de tainică, descuiase rând pe rând fiece ușă, spărsese geamurile și-l dăduse de gol.

II[modifică]

E ora 11. Ploaia răpăie pe acoperișurile de șindrilă și pârâie pe cele de tinichea, parcă ar bate tobele. O trăsură cu coșul ridicat lupta cu noroaiele mahalalei. Caii, micșorați în ham de opintire, nu răsuflau decât în lapovițe, aruncând șipote întregi de sub picioare, care se spărgeau de capră, de roțile și de scările trăsurii, până pe deasupra coșului. Birjarul înjura. Ajunse în Podul Mogoșoaei. Ținu înainte până la Biserica Albă și apucă pe Strada Fântânii. Iancu Moroi făcu semn cu vârful umbrelei să oprească în dreptul unor case cu două caturi, luminate de sus până jos ajurnu , cum observă Sofi Moroi.

Birjarul învârti un leu alb în mâna lui udă și scorțoasă.
— Cuconașule, păcat de Dumnezeu, mi-am omorât caii... Numai un franc?

Apoi, văzând pe cucoană că-și întinde boierul spre gangul caselor, ridică glasul:

— M-ai luat de la teatru... nu plec de-aici!...
— Dă-i dracului ce i-oi da, șopti Sofi, și-și îmbrânci bărbatul din loc.

— Sofi, n-am nici un gologan... rămân 198...
— Dă-i ce i-oi da... ne-aude de sus... ce nesimțire! N-ai nici de birje!... Începi de la poartă să rupi din 200... Tu ești devena de vom pierde...

Moroi se cutremură, întinse birjarului încă un leu. Nădușelile îi brobonară fruntea.

El e de vină... Cum nu s-a gândit să împrumute doi franci de la copist?...

Și, suind scările directorului, urechile îi vâjâiau de țipetele nevestei de-a doua zi, care îi dovedea, apucată de nevricale, că el e de vină. Corect: a giorno ca ziua (it.). De la déveine ghinion, nenoroc (fr.).

Până ce suiră scara, se împiedică de câteva trepte și-și trecu batista prin toate buzunarele. Vroi să-și scoată ceasornicul și se sperie că l-a pierdut, până ș-aduse aminte de "Solomon Berștein & fiu" din fața Bisericii Crețulescu.

Sfârșise prin a se convinge că el o să fie de vină dacă or pierde și-acum, ca de obicei.

Până la ușă suise în urma Sofiei. Apropiindu-se de intrare, Sofi îi dete brațul, îi lăsă 50 de lei, iar restul îl luă pentru combinațiile sale. Când puse mâna pe clanță, îi furișă în ureche, cu o asprime sugrumată:

— Iancule, bagă de seamă!... Nu te ambala ... Deschide-ți ochii... Nu-ți urmări miza!

Deschiseră ușa salonului. Dl director le ieși înainte. Vesel, legănându-și pântecele, învârtindu-și un deget prin lanțul de aur de la brâu. Sărută curtenitor mâna dnei Moroi. Întinse vârful degetelor șefului de masă. Moroi le atinse cu tot respectul cuvenit unui superior.

Directorul, după ce-și netezi favoritele roșcate și clipi des din niște ochi mici cu pupilele vărgate, dete brațul dnei Moroi, lăsând în urmă pe subalternul său, care abia îndrăznea să calce covorul șefului.

În mijlocul salonului, două mese lungi, înțesate de musafiri. La una domnii, la cealaltă doamnele. Directorul se opri și, în surâsul tuturor, introduse pe noii-veniți.

— Mi se pare că vă cunoașteți cu toții... Dl și dna Moroi... Candelabrul plutea în mijlocul salonului, mișcând ușor flăcările a trei rânduri de lumânări. Oglinzile, paralele, înmulțeau nesfârșit, de-o parte și de alta, mesele, scaunele cu mătase roșie și întreaga adunare cu aspectul și gesturile ei. În oglinzi predomina mișcarea, în salon zgomotul. A-și lua avânt; a miza sume mari (din fr. emballer).

Pe pereții căptușiți cu hârtie cu buchete de liliac și trandafiri, câteva tablouri și trei-patru heliografii. Pe niște măsuțe ovale, chesele de tutun și de dulceață, pahare subțiri, albe, tăiate la vârf c-un cerc mat, lingurițe de argint, farfuriuțe și cești de porțelan.

Salonul avea aerul unei cafenele, din cauza fumului de tutun, gros și trezit, al cărui miros pătrunsese în mobile și începuse a îngălbeni hârtia de pe pereți.

Pe cele două mese cu postav verde, câte-o lampă mare de bronz. Și doamnele, și domnii jucau cu o plăcere nespusă. Zarva se încrucișa, apoi se potolea pentru câteva momente și reîncepea cu aceeași amețeală de fraze, de cuvinte și glume, și vesele, și necăjite.

Cucoanele vorbeau toate deodată și trânteau furios cărțile. Și peste toată această zarvă, s-auzea regulat, ca bătăile unui ceasornic:

— Carte.
— Da.
— Nu.
— Șapte.
— Opt.
— Cinci.
— Bac! Pachetele de cărți treceau din mână în mână, trântite pe masă de cel care pierdea și așezate delicat de cel care avusese o mână norocoasă.

În mijlocul mesei la care jucau bărbații, deoparte sta directorul Ministerului de Finanțe, în fața lui, un avocat renumit, galben, cărunt, ras și cu o mustață groasă, fluiera o polcă și zuruia o pilă de napoleoni, supărând, prin nepăsarea lui, pe căpitanul Delescu.

Căpitanul mototolea necăjit câteva hârtii de 20 și scârțâia scaunul la fiece mișcare. Gras, gros și rumen, cu vârful nasului roșu, cu un barbișon negru și lung; fălcile îi ieșeau din linia tâmplelor; capul i se țuguia în con; ceafa lată se răsfrângea într-un val de carne unsuroasă peste gulerul strâns al mundirului. Lângă dânsul, tânărul Palidis, feciorul bancherului cu același nume, urmărea jocul, își fuma țigara, repezea pe nas coloane de fum și arunca la distanță cercuri care se lărgeau și se spărgeau în părul unui bătrân din față.

La un cap al mesei, printre mai mulți tineri, dl Christodor, fost birtaș, acum proprietar a trei moșii, mestecă câteva cărți, și-așteaptă rândul și nu slăbește din ochi rubla aruncată pe masă.

După un ceas de joc, orice urmă de cuviință încetă. Fiecare stă pe scaun cum îi vine mai bine. Cei grași, înfierbântați mai ales de frica pierderii și de râvna câștigului, se descheie la veste.

Numai căpitanul stă cu mundirul încheiat reglementar, ba chiar cu mantaua în jurul șoldurilor enorme, ca două burdufe de ciriviș.

— Căpitane, îi zise avocatul, dogorești ca un cuptor, de ce nu-ți pui mantaua în cuier? Ne-ai îndatora pe amândoi.

Căpitanul tocmai se gândea la o mână ce-l ținuse de trei ori... 130 de lei în bancă... întinse de câteva ori pachetul cu cărți, făcu semn că trece mâna, apoi și-o retrase.

— Dai ori nu dai? Trece mâna dacă ți-e frică! Joci cărți de când erai sergent-furier, și tot n-ai mai învățat cum se joacă! îi zise necăjit tânărul Palidis.

Căpitanul se scărpină pe gușă. Parcă ar fi ras o burtă de șalău. Ridică capul spre cucoane și strigă cu o voce groasă:

— Lino dragă, m-a ținut de trei ori, să dau a patra oară? În râsul tuturora se auzi glasul ascuțit al unei cucoane slabe: "Mai dă o dată!"

Dădu și pierdu. Căpitanul se sculă furios și, adresându-se brutal către avocat:
— Mai lasă-mă, nene, în pace! Ce-ți pasă de mantaua mea? Cheful adunării acoperi vocea de taur a militarului. Mânia lui, sinceră și idioată, era ridicolă.

— Mantaua e de vină.
— Dă-o dracului, căpitane!
— Nu vezi că-i lipsesc doi nasturi?

— Îi cade epoletul.
— Trimite-o acasă, Delescule, că pierzi tot! Căpitanul plecă cu niște pași de elefant, în entrée se auzi:

— Măi... soldat... pune mantaua în cuier... Dă-o afară... Du-o acasă, numaidecât, și adu-mi pe cea nouă...

Când se întoarse, se așeză cu spatele la avocat, care zuruia vesel un purcoi de napoleoni.

Moroi pierduse treizeci de lei. Trist, slab, cu capul rezemat într-o mână, căuta în întunericul creierului ceva care să-l răpească din mijlocul sunetului de bani, din râsul și din cearta tuturor. Puținul sânge ce mai avea i se strângea la inimă. Un frig de gheață îi șerpuia prin șira spinării, împrăștiindu-se, ca prin niște țevi, în tot trupul, din creștet până la tălpi. În fundul urechilor, un vuiet ca o apă ce se aude noaptea în depărtare. Uneori, aiurit, își simțea creierul stingându-i-se încetul cu încetul, ca un cărbune care se înfașă în straiele sale de cenușă. Casa i se întorcea împrejur. Masa de joc se depărta cu restul paralelor. Conștiința se întrerupea din slaba ei veghere. Se simțea în aer. O greutate în stomac ș-o greață i se ridica până la gât.

— Domnule Moroi, ți-a venit mâna, îi zise bătrânul Christodor. Șeful de masă tresări, ca un om care moțăie și se izbește cu barba în piept.

Un sublocotenent de roșiori, făcând un "clanc" din limbă, trecu pe lângă directorul Ministerului de Finanțe și, trăgându-l de mânecă, îi făcu cu ochiul spre șeful de masă, îngânând pe nas: "Deșteaptă-te, române, din sooomnul cel de moaoaoarte..."

Directorul zâmbi, regretând, foarte sincer, că "bietul om nu are o leafă mai mare".

Ofițerul plecă spre masa cucoanelor, legănându-se în mers, târșâind picioarele ca să-și asculte zornăitul pintenilor. Ocoli masa, privind și surâzând c-o politețe forțată la fiece cucoană, tânără Vestibul (fr.).

și bătrână, și nu se opri decât la spatele dnei directoare. Se apropie de dânsa și, profitând de o neînțelegere ivită între doamne
— cum foarte des li se întâmplă la chemin-de-fier — o atinse ușurel.

Directoarea se făcu că-i cade jos un bilet și, plecându-se să-l caute, îi șopti:

— Nicule, ai dat tot? Ofițerul se plecă repede, ca un cavaler, să ajute pe dna directoare și, pe când bâjbâia, cu ochii în sus, îi netezi piciorul și-i răspunse într-un fel de tuse-imitație:

Devenă, puiule! tot! și ce mai aveam al meu... Bine-bine nu-și aducea aminte să mai fi avut ceva al lui. În tot cazul, nu mințea. Pierduse trei sute de lei cu acea galantomie cu care se pierd banii picați din cer.

Când tânărul ofițer auzi la masa domnilor "250 în bancă!", se repezi, strigând cu ifos: "50 țiu eu!" și vârî mototol în buzunarul pantalonilor patru hârtii de câte douăzeci.

— Dle director, continuă el, închipuiește-ți noroc, ieri cu trei napoleoni am câștigat la "Clubul Progresului" o mie de lei. Ș-aș fi câștigat și mai mult dacă doi dintre cei mai căutați în saloanele Bucureștilor, unul deputat și altul avocat, n-ar fi stricat jocul, ajungând la scaune. Se bănuiau de... afaceri politice...

— Protestez, zise jurisconsultul, aseară am fost și eu la club (era membru) și nu s-a întâmplat nimic. Dar privind roșeața din obrazul tânărului sublocotenent, adăugă: Adică, când zic nimic, înțeleg mai nimic. Chestie de apreciere...

— Da, chestie de... de apreciere, încurcă cavalerul, și nu-și mai găsea locul.

— Nicule, ai câștigat, îi zise directorul, uitându-se cam lung la el.
Merci, mon directeur! îi răspunse pripit, dând puțin la o parte colțul părului sclivisit ce-i lucea pe fruntea sa îngustă. Numele unui joc de cărți (fr.). Mulțumesc, directore! (fr.).

— Căpitane, zise avocatul, pentru Dumnezeu, m-ai scăpat de dogoarea mantalei, fii așa de bun și alege-ți alt portmoneu în locul acestui fund de sticlă... te asigur că nu e parfumat deloc!

Veselia reînvie, împrăștiind în chipurile obosite câteva licăriri de viață. Toți priviră pe bietul căpitan amețit de pierdere și de rușine.

— Dar unde-ai găsit, căpitane, acel fund de sticlă?
— Spune drept... între noi să rămâie...
— Mă prind pe trei patace că nu bei chiuraso din el!

— Nu-l mai lăsați să iasă afară...
— Aruncă-l, căpitane, că nu e de trăit... Nici cu el nu faci parale...
— Domnilor! strigă directorul, abia stăpânindu-și râsul (văzuse pe căpitan cum își vâra ciobul de sticlă în buzunarul mundirului), domnilor, e mâna la dl Moroi!

Șeful de masă puse mâna pe cărți, întinse c-o mișcare zgârcită și desperată cea din urmă patacă. Începu să dea cărți adversarului. Își apropie moneda de dânsul. Semn rău. Prea o depărtase întâiași dată. Răsuflarea i se opri.

— Nouă! strigă repede Christodor — moșierul, fostul birtaș — și trase repede cele două mize.

Dl Moroi scăpă cărțile din mână. Scăpă mâinile pe masă. Închise ochii. Îl înecă o tuse seacă.

N-avea decât o carte.
— Trage cartea, nene Moroi... de unde știi? Trage cartea! îi zise Palidis, revoltat de bucuria bătrânului moșier.

Și, luând cărțile, azvârli pe față a doua carte a bancherului, zicând satisfăcut:

— Fantele de treflă cu nouă de caro, fac tot nouă! "Bravo!" repetară de mai multe ori cei care pariaseră, pe de-alături, pe mâna bancherului.

Moșierul, palid de mânie, așează rublele în dreptul bancherului. O bucurie sinistră, ca a bolnavului care, cu o zi înainte de-a muri, visează că s-a însănătoșit, tresări în dl Moroi și-i încremeni Corect: curaçao; numele unui lichior franțuzesc.

câtăva vreme în chipul său stors, pe sub a cărui piele subțiată albeau dunga nasului și pometele obrajilor. Dădu din nou cărți.

De astă dată pierdu. Trecu pachetul moșierului și-și sprijini în pumni greutatea capului.

— Ai pierdut tot, dle Moroi? întrebă avocatul.
— Psîîîî! întrerupse directorul Ministerului de Finanțe, făcând cu ochiul jurisconsultului spre dna Moroi.

— Mai bine că te lefteriși, mormăi căpitanul Delescu, întinzându-se de barbișon, tot n-aveai noroc... Apoi își îngropă în gușă câteva cuvinte: De câte ori punea în contra mea câte-o sărăcie de patru lei, îmi spărgea toate băncile... Mai bine!... Parcă fuse pe gândul meu!...

III[modifică]

Mesdames et messieurs , ceaiul! zise directorul, sculându-se de la joc. Și, după ce-și frecă repede mâinile, vârî, fără zgomot, în buzunarul pantalonilor un pumn de poli imperiali.

Bărbații se sculară, unii triști, alții nepăsători, veseli, glumeți. Se apropiară de masa cucoanelor învrăjbite la joc.

Sofi nu mai avea cu ce să-și ție mâna. Se sculă furioasă de pe scaun.

— A pierdut tot! dobitocul!... a pierdut tot! zise ea văzând pe Moroi singur la masa verde.

Moroi, prins de friguri, cu ochii pe jumătate închiși, amețea la fiece mișcare a capului. O spaimă vagă îl necăjea ca un vis urât.

Când chiar conștiința suferinței îi adormi și mâinile îi căzură de pe masa verde, se pomeni făr' de veste zguduit. Sări în picioare. Se trezi din nou în mijlocul societății pe care o ura cu toată mânia omului slab, bolnav, exploatat și învins. Doamnelor și domnilor (fr.).

Când își întoarse capul... căzu moale pe scaun. Era Sofi. Din ochii ei două lumini, ascuțite și reci.

— Ai dat tot! zise Sofi, apucându-l de umăr. (Buzele vinete îi tremurau de mânie.) Răspunde... tot? Nici patru lei nu ți-au mai rămas?

— Da... Sofi... îngână Iancu Moroi.
— Ți-am spus ori ba, dinainte, că tot tu ai să fii în astăseară, ca întotdeauna, devena și rușinea mea?

— Da... Sofi... eu sunt fară noroc. Iartă-mă... Eu sunt devena... Și lumea îi dispăru. Conștiința propriei sale existențe încetă la răspunsul ce Sofi se pregătea a-i azvârli. Picioarele începură a-i tremura. Amețeala îi sugrumă glasul. Câteva lacrimi, pe zbârciturile chipului.

— Ieși!... Ieși!... să nu te vadă lumea... Și îi arătă cu mâna întinsă — ai fi zis, o statuie — ușa ce da în coridor.

Când Moroi dispăru împleticindu-se, ea îi scuipă în urmă și îi dădu cu tifla.

— Bolnav... prost... fără noroc!

IV[modifică]

Cucoanele abia se învoiră să întrerupă jocul. Aburi groși și parfumați se înalță din paharele cu ceai fierbinte și risipesc un miros de sulfină în aerul trezit al salonului.

Lumea se împarte în grupuri. Unii se plimbă, vorbesc și râd în silă. Alții se tolănesc pe canapele, legumind ceaiul linguriță cu linguriță.

Ploaia izbește în geamuri ca și cum ar da cineva cu pumni de mazăre. Vântul se umflă cu vuiet de toamnă.

Mai la o parte, căpitanul de linie, căpităneasa și sora ei, dra Mimi, o ocheșică destul de frumoasă și durdulie, sorb alene, mestecă pesmeți de Brașov, urmărindu-și fiecare gândurile și planurile care ar fi putut izbuti, fără cutare greșeală, și de nu s-ar fi pus la spatele lor cutare neghiob ca un par de gard.

De acest grup se apropie tânărul Palidis, zâmbind către dra Mimi.
— Ah ! ce posomorâtă e vremea afară, ce melancolic e vântul, domnișoară...

Se așeză pe canapea lângă dânsa.
— Ai dreptate. Ce melancolic e să pierzi la cărți... răspunse Mimi, muindu-și surâsul în paharul cu ceai.

— Lino dragă, mormăi ca un urs căpitanul, și cu patru aș fi câștigat. Pontul avea: opt peste cinci. Închipuiește-ți, dragă, bătrânul Christodor, el, care nu trage niciodată la cinci... S-ar fi făcut 250 în bancă. Mâna se schimba. Mai treceam de două ori... O mie de lei.

— Dar eu, Delescule! Și numai tu ești de vină. Acum, în urmă, când nu vruseși să-mi dai cinci lei. Aș fi jumulit pe directoarea. Am urmărit pasa în gând. Tocmai de cinci ori ținea. Făceam 180 de lei. Și iată, pe ochii mei, tocmai la a cincea oară mă opream. Ce sa-ți fac? Nu mă-nțelegi. Aveam o inspirație, dar știi, cum te văd și mă vezi...

Delescu închise ochii, se plecă la urechea nevestei sale și îi șopti, așa de încet, câteva cuvinte, încât Lina nu auzi decât: "...mâine... bani... revizie". Cu toate acestea, ea îi răspunse, necăjită, foarte convinsă:

— Mai încet! Ce dracu! îmi spargi urechile...

V[modifică]

La un colț al salonului, sublocotenentul de roșiori, Nicu, vorbește și râde cu dna directoare. Nicu, din când în când, ridică glasul și-i spune, ca să audă toată lumea, lucruri indiferente. Îi vorbește de noua trupă a operei, de o primadonă celebră care vine într-adins, numai de dragul nostru, al românilor. Altfel... "nu e decât un an, mai puțin, când e la adică, de când a auzit-o el făcând marții pe m-me Krauss de la opera din Paris..." Apoi, vocea îi scade din ce în ce, până la un fel de șopăială tainică. Directoarea, animată, vie, veselă, își pipăie buclele din frunte. Fără voie, ar vrea să caute mâna lui Nicu. Aruncă ochii în toate părțile. Clipește des. Prin niște oftări, puse cu meșteșug la locul lor, îngână mângâietor: "Nu... zău nu... Nu cred că e posibil... Să vedem... înțelegi tu... Vai! Nicule! ce copil ești !... Stai să se așeze lumea la cărți... Și să nu te vadă el... Prin coridor... La stânga... A doua ușă..."

Ceaiul e pe sfârșit. Aproape de-o fereastră, directorul Ministerului de Finanțe vorbește cu dna Moroi de afaceri, de îndatoriri, de înaintări și primeniri în personalul său, ba încă subliniază cuvintele ori de câte ori se învârtește cineva pe lângă ei. Mulțumirea îi năpădește în ochii aprinși și vărgați ca melcul. Sângele tot i s-a strâns în obraji. Se pleacă întruna. Aruncă câte-o vorbă vicleană, pe care o suge ca pe-o acadea. Se învârtește. Își reia șirul și îl părăsește, ca să alerge după un zâmbet al dnei Moroi. Sub draperia perdelei se simt mai liberi. Ceilalți s-au pus la joc. Nimeni nu-i vede. Nimeni n-are interes de a-i observa, nici chiar directoarea, deoarece a ieșit puțin din salon.

— Sofi, orice mi-ai cere... orice... șopti directorul, și-i sărută mâinile, ce-i mângâiau favoritele roșcate și lungi.

— Ce?... Eu îți spun că nu mă iubești... Sunt sigură... Ai dreptate... Când o femeie e femeia unui Moroi... Degeaba, femeia lui Moroi rămâne...

Sofi își retrase mâna melancolic din mâinile directorului, plecă ochii în jos și se rumeni. Era într-adevăr frumoasă. Strânse ochii. Se ridică puțin pe călcâie. Se întoarse spre fereastră. Și oftă apăsat.

— Ah!... Nu mă poți iubi!... Directorul — fermecat de acea îndoială care-i întindea o melancolie pe chipul ei rotund, de acel dor care o ridica mai presus de restul celorlalte de la masa verde, încins de talia ei, care se mlădia (revărsându-și drăgălaș pieptul, ce se zărea mișcând pe sub zăbranicul unei dantele năutii), — îi sărută amândouă mâinile, atrăgând-o spre el.

Sofi răspunse, dusă pe gânduri:

— Nu mă iubești... Și lui (care nu știuse niciodată ce e iubirea), printr-un capriciu al nervilor, i se păru că Sofi nu e aceeași din toate serile, că inima i se umflă cu mai multă îndârjire... I se păru că acel minut începuse cu tinerețea lui și se prelungea în viitor pentru tot restul zilelor.

— Sofi, ești un copil. Te mai îndoiești? Și, rezemându-și obrazul de umărul ei, o atinse cu buzele pe gâtul cald și rumen.

Dna Moroi se depărtă puțin. Privi prin geam în întunericul nopții și îi răspunse galeș, trecându-și mâna pe frunte:

— Da... mă îndoiesc... Tu nu-mi vorbești niciodată de planurile noastre... Am așteptat să-mi mai spui un cuvânt... Nu știi cât sufăr!

Plecă capul între mâini, își acoperi ochii și tăcu câtva timp, ridicând des și nervos din umeri.

— Sofi, cere-mi ce vrei... Cu ce să-ți dovedesc?... Aidem dincolo... să vorbim...

— Nu merg, nu merg! (Privirea îi scânteia.) Nu merg. Mi-ai spus c-o să te desparți. Copil n-ai... Zestre n-ai luat... Nu merg!

— Tot, tot ce vrei... răspunse directorul. Dar tu cu Moroi?
— Eu? eu? răspunse Sofi încrucișând brațele pe piept. Care alta ar fi făcut mai mult ca mine? Nu vezi în ce hal a ajuns? Dacă e umbră sau om mi se datorește mie... Dragostei mele... amorului ce-ți păstrez și cruzimii cu care mă port cu el... Bietul Moroi! Ce pot să fac mai mult? Orice capriciu mi-l satisface... Ce-aș putea pretinde în fața justiției?... Te desparți?... Altfel... Răspunde-mi, sau nu mă mai vezi în ochi...

Mișcarea mâinilor și văpaia privirii, încordarea trupului și glasul ei dovedeau o hotărâre așa de mare, încât directorul se cutremură, el, care începuse a i se părea că iubește, el, care se simțea încleștat de corpul ei voinic și mlădios.

— Bine, Sofi... Să vorbim dincolo... Pe lângă tine e și proastă, și urâtă... Aidem... E târziu... Lumea o să înceapă să se ducă... Sofi...

Era cât p-aci să dea în genunchi dacă ea nu l-ar fi oprit la vreme.

— Vino pe cealaltă ușă, eu mă duc prin coridor, zise Sofi c-un glas răgușit și plecă.

Boierii și cucoanele dimprejurul meselor verzi învârteau cărțile. Din chipul lor pierise viața. Din creierul lor pierise gândirea. Pe aceste schelete, înfășate într-o piele galbenă și moartă, nu se zăreau decât scârba, amorțeala, uitarea, într-o mișcare instinctivă de trup și de suflet.

Nenea Christodor adormise și sforăia pe un fotoliu cu mâinile în buzunar și cu capul proptit în piept. Palidis arunca cercuri de fum. Căpitanul mormăia ca un urs. Cucoanele zărvăiau. De la o masă și de la cealaltă s-auzea:

— Opt!
— Cinci.
— Carte.
— Nouă!
— Bac!
— Dai ori nu?
— Ce devenă !
— Toată seara m-ai prigonit! Ori de câte ori ajung până la dta, cad. Parcă e un făcut...

— Unde-o fi directorul?
— Ne umflă câteva parale!
— Regulat câștigă...
— Trebuie să vie...

VI[modifică]

Când bietul Moroi, prigonit de soartă, de oameni și de ai săi, ieșise din salon, ploaia cădea în puhoaie, deasă, repede, cu bășici, împrăștiind un ropot trist și prelung. Fulgerele se zvârcoleau în întuneric ca niște bice de foc.

Cum dete în coridor, răcoarea, lumina fulgerelor și uruitul tunetelor îi ațâțară slaba rămășiță de viață.

În imaginația sa, împietrită până adineauri, societatea care-l aruncase pe ușă afară i-apăru nesimțitoare, nerușinată, neîndurată. Nevasta sa, la care se închina, fără să știe de ce, i se păru ca un șarpe ce-și vârâse capul drept în inima lui.

Moroi făcu câțiva pași prin geamlâcul care da-n curți. Sângele începu a-i alerga mai repede. Amețeala îl părăsi puțin câte puțin. Gândul i se limpezi și puterea care zugrăvește în întuneric ceea ce vede la lumină se ivi în creierul său. Viața amorțită de șase ani de zile îi reînvie toată în momentul acela. Un regret dureros de risipa puterilor sale măcinate în nedormiri, în certe, în registre, în muncă și în griji.

Mâinile și picioarele îi tremurară. Inima îi zvâcni, apoi bătu încet-încet. Pe gât simți un gust de rugină, amăriu și coclit. În toată gura lui arsă o umezeală crudă și sărată. Atunci, în întunericul adânc al nopții ș-al dezgustului, tresări.

Își încleștă amândouă mâinile în gât. Sugrumându-se, simți că-și oprește viața în loc. Frica de a-și părăsi, pentru totdeauna, cancelaria (cu acel miros învechit de catastișe și monitoare)... casa cu pridvorul cel nou... patul în care se lungea mai mult ca să zacă... societatea, pe care, deși o ura, avea farmecul nespus de a i se mișca împrejur... durerea de-a închide ochii ș-a nu mai vedea pe Sofi, care-l chinuia... spaima de-a se așterne într-o cutie de scânduri... și acei bulgări care vor suna a veșnicie ș-a întuneric când vor cădea pe pleoapa de brad uscat... zguduiră pe Iancu Moroi și îl făcură să geamă, sugrumat, în zgomotul vântului, care se umfla trist și sălbatic în geamlâcul coridorului.

Când oticni, într-o tuse scorboroșită, un clăbuc sărat și coclit îi umplu gura. Mâinile i se înfipseră în beregată. Degetele i se încordară ca niște arcuri de oțel. Năbuși.

Se sugruma, voind să trăiască. Într-o clipă îi trecu prin minte viața cu chinurile ei și moartea cu frigul acelei liniști fără înțeles. O sudoare-i scăldă trupul și-i îngheță, ca un strat de zăpadă, din creștet până la tălpi. Spăimântat, bâjbâi în întuneric până dete de prima ușă din coridor.

Din creștetul cerului se sparse un trăsnet teribil. Moroi sări din loc. Mâinile îi căzură de la gât. La lumina care aprinse întunericul, răsuflarea lui înecată năvăli afară cu un sul roșu de sânge. Noaptea înghiți din nou acei ochi scoși afară din orbite și gura așa de căscată, încât trosnise din încheieturile fălcilor.

Picioarele i se îndoiră sub dânsul. Se rezemă de ușă. Ușa se deschise. Se repezi în întunericul acelei camere. Se trânti pe marginea unui scaun. Scaunul se răsturnă. Și el căzu cu capul pe scânduri.

VII[modifică]

Dna Moroi, la brațul directorului. Se opriră în dreptul acelei uși date de perete.

— Vântul a deschis-o, zise directorul. Să intrăm... Suntem singuri... Ah! ce fericit mă simt lingă tine...

În întuneric nu se zări decât rochia fumurie a dnei Moroi. Directorul o îmbrățișă în pragul ușii. O sărută, apăsat și des, îngânând pătimaș:

— Și pe ochi!... Pe amândoi... Și pe celălalt!...
— Ah! ce nebun ești!... Parc-ai fi de 15 ani... Intrară în odaie, trăgând binișor ușa după dânșii. Înnemeriră patul. Sofi se așeză pe genunchii lui, cuprinzându-i gâtul cu amândouă mâinile.

— Nu e așa c-o să te desparți?... Dar îndată, îndată! Ce bine o să trăim amândoi... Nu e așa?...

Directorul, descheind-o la piept, îi șopti tremurând:
— Da, Sofi, voi fi al tău... Te iubesc atât de mult cât urăsc pe nevasta mea... E urâtă, bătrână și proastă... Iar tu... Sofi, fără tine nu pot trăi!...

— Aprinde lumânarea, îi răspunse ea, înghițind un oftat fericit. Își scoase tunica, se descheie la cordon și repezi rochia în jos, mototolind-o în picioare.

O râcâitură de chibrit se auzi, și scânteia, prinsă de feștila unei lumânări, umplu odaia c-o lumină gălbuie.

Sofi, numai într-o fustă scurtă, c-o cămașă fără mâneci și decoltată, c-o umezeală de plăcere în ochi, întinse brațele goale spre el.

— Vino!... Vino mai iute!... Directorul înmărmurise. Chibritul arse până la degete, fără să-l simtă.

Alb ca varul, cu privirea năucă, ațintită în colțul dinspre ușă, încercă să spuie ceva, și glasul îi amuți pe buze.

— Vino! Vin' degrab'! îi repetă ea scoțându-și ghetele. El vroi din nou să vorbească, dar abia izbuti să-i arate cu degetul spre ușă.

Sofi se uită. Și-acoperi ochii cu amândouă mâinile, scoase un țipăt disperat și căzu de-a curmezișul patului.

Moroi se ridicase în coate, îi fulgera cu niște priviri înfiorătoare. Parcă era un mort ce își aruncase pleoapa coșciugului și își sfâșiase pânza de pe obraz.

Gura — sângerată, cămașa — albă cu pete roșii. Fruntea — spartă de piciorul unei mese.

După câteva sforțări se săltă pe brânci. Rezemându-se de un scaun răsturnat, se ridică în genunchi. Ochii i se rotiră în orbite. Un cadavru galvanizat.

— N-am murit încă!... Ce glas! Sofi se repezi dezbrăcată pe ușă afară. Zăpăcită, se împiedică de prag, căzu lat în lungul coridorului și țipă de zgudui casele. I se păruse că Moroi a apucat-o de picioare.

Lumea din salon, boieri și cucoane, năvăliră în coridor cu câteva sfeșnice în mâini. Avocatul luă în brațe pe Sofi, care leșinase. Ceilalți se grămădiră în pragul acelei uși deschise. Cucoanele se retraseră tremurând. Câțiva bărbați se întrebară speriați:

— Ce e asta?
— Ce s-a întâmplat, dle director? Moroi se sculase în picioare, apucase pe director de gulerul redingotei și, zguduindu-l cu cea din urmă sforțare a vieții lui, îi repeta, înecat în sângele ce i-l arunca în față:

— N-am murit încă!... Vreau să trăiesc!

Sângele îi izbucni pe gură ca dintr-un șipot. Se clătină și căzu la picioarele directorului, sfâșiindu-i pulpanele hainei de sus până jos.

Spăimântată, sosi și dna directoare, galbenă ca turta de ceară, cu rochia descheiată la piept, însoțită de sublocotenentul de roșiori.

În urma tuturor, căpitanul Delescu, c-un pachet de cărți în mână...

VIII[modifică]

A doua zi se răspândise zgomotul în cancelaria șefului de masă și în mahalaua Icoanei, că "dl Moroi, în vârstă de 42 de ani, a murit din cauza unei ruperi de vână și, ciudat lucru, mai în același ceas, directorul Ministerului de Finanțe a fost izbit de epilepsie".