Iașii și locuitorii lui în 1840

Salt la: navigare, căutare
Iașii și locuitorii lui în 1840
de Alecu Russo


Iașii a început de câtăva vreme să ațâțe curiozitatea publicului european, nu în chip excentric, prin el însuși, ci ca scaun al principatului nostru și deci ca un punct al marii chestiuni a Orientului.

Până în 1830, orașul acesta — așa de interesant prin moravurile tuturor popoarelor care au călcat pământul celor două principate, de la dacul rătăcitor și sălbatic, de la romanul de pe Tibru, de la toate hoardele nomade care-și croiseră prin vechea Dacie pierdută o cale sângerată spre a se năpusti în inima imperiului până la musulman, leah și ungur, până la grec și, în sfârșit, până la rusul de azi care se pretinde regeneratorul nostru politic, moravuri necunoscute adaptate la moravuri cunoscute, obieciuri barbare altoite pe obiceiuri antice, patriarhalismul pastoral topit în servitutea feudală, misterele creștinismului încrustate pe miturile păgâne, superstițiile poetice ale evului mediu încrustate în secătuitoarea necredință a veacului, tot ce-i vechi și ce-i nou, Occidentul și Orientul, topite într-un tot nedespărțit, cimentate de vremi și împrejurări așa fel încât clădirea s-ar dărâma dacă ai scoate o singură piatră, -- Iașii, încă o dată, până în 1830 nu era cunoscut lumii decât din buletinele armatelor imperiale rusești și, în cercurile literare, din câteva relații scurte și nu tocmai exacte ale câtorva călători, baronul Trott și alții. Un italian, de numele căruia nu-mi aduc aminte, care petrecuse în Moldova cu nădejdea vană de a strânge repede avere, în povestirile lui amestecă amărăciunea dezamăgirilor lui personale; consulul Wilkinson, afară de câteva generalități, e in exact; unul singur, un neamț cu numele Wolf, în lucrarea lui a rezumat cu discernământ și cu gust moravuri, istorie, caracter, guvern; dar cartea aceasta acuma e veche, și, afară de oarecare lustru local, toate s-au schimbat. Wolf era bun pentru vremea în care scria; astăzi însă, când se judecă și se privesc lucrurile dintr-un alt punct de vedere, ar duce în rătăcire, făr voie, pe cititorul care n-ar putea să-l puie față în față cu propria-i experiență.

Totuși, de la tratatul de București, din 1812, de la lupta libertății și emancipării elenice, a cărei primă scânteie pornită de pe malurile Prutului a făcut să îzbucnească imensul vulcan al Eteriei, în sfârșit de la cel din urmă război împotriva turcilor, orașul nostru ieși puțin din adâncul întuneric, din care nu l-a putut scoate nici moartea lui Potiomkin.

Tradițiile populare, fragmentele informe și risipite ale câtorva cronici vechi se contrazic fără încetare, și se contrazic mai ales cu un rest de inscripție găsită, nu de mult, pe o marmură ciuntită, în săpăturile vechiului fort roman Caput Bovis, la Galați. Tradițiile duc întemeierea lui la niște vremuri foarte depărtate: Cantemir, care e autoritate în ceea ce privește Moldova, pune obârșia lui în seama lui Ștefan al V-lea cel Mare, și vorbește astfel în capitolul IV al Descrierii Moldovei:

"Acesta este scaunul țării, pe care l-a mutat Ștefan-vodă acolo din Suceava, ca să poată apăra țara mai bine din mijlocul ei, de cătră năvălirile turcilor și ale tătarilor, pentru că el prea bine vedea că nu putea să se apere așa lesne din Suceava, deoarece este depărtată de hotarul turcesc. Mai înainte de aceasta era târgul numai ca un sat prost, întru care abia se așezase trei ori patru gospodari, și avea și o moară în care era un morar bătrân, căruia-i zicea Ion (sau, după cum se zice în limba proastă, Iaș). Numele acestui om, domnul l-a dat orașului pe care l-a făcut, întru care a zidit întâi și o biserică întru cinstea sfântului Nicolai, care este acum biserica cea mare, și după aceea și alte palaturi pentru dânsul și pentru boierii lui a clădit. Iar Radu-voievod l-a împrejmuit cu zid..."

Astăzi nu se mai zărește nici urmă de ziduri și alte înfrumusețări de care vorbește Cantemir, afară de ruinele impunătoare ale palatului domnilor noștri, care însă nu e vechi și a ars în 1827, în focul ce a distrus aproape în întregime târgul. Dintre biserici, vrednică de luare-aminte e Trei Ierarhi, prin îndrăzneața-i structură gotică, și prin sculpturile bizare care-i împodobesc zidurile dinafară — cu atât mai mult, cu cât asemenea monumente sunt rare la noi. Cu privire la biserica aceasta, se povestește de un fapt destul de curios:

Evlavia domnilor și boierilor împodobise Trei Ierarhii mai cu osebire între toate celelalte biserici. Zidurile pe dinlăuntru erau bogat zugrăvite și aurite. Pe vremea Eteriei grecești, turcii, pătrunzând cu puterea înlăuntru, îi dădură foc, socotind în neștiutoarea lor lăcomie că zidurile erau de aur masiv; dar văzând că aurul nu curge, stinseră ei singuri focul.

Iată acum pe ce se întemeiază cea din urmă părere, care pune în seama romanilor zidirea orașului nostru și care ar părea probată prin restul acela faimos de inscripție găsit în ruinele cetății Caput Bovis:

----— HOC GRAT ----—
----— NUNTIA ----—
----— (LEG: ESSENS) ----—
----— QVARES HAN ----—
----— C. ROC ----—

Un patriot luminat, dl Săulescu, profesor la Academia din Iași, a demonstrat că, legiunea Iassii tăbărând în acest loc, s-a alcătuit aici un târg, care încet-încet ca și alte orașe dace, a dobândit de la Roma privilegiul de a fi recunoscut oraș municipal sub numele de Municipium Iassiorum.

Simțământul domnului Săulescu și acel al lui Cantemir, oricât de depărtate ar părea unul de altul, se pot totuși împăca destul de bine. E fapt cunoscut că după năvălirea popoarelor legiunile dace și dunărene au fost retrase și țara rămăsese fără apărare. Iașii, ca și atâtea alte târguri, se supune soartei, și așezat fiind la marginile împărăției și a Daciei, în drumul hunilor, slavilor și tătarilor, se stinse cu desăvârșire. Așa fel Ștefan cel Mare a putut să fie întemeietorul lui. Dată fiind lipsa de istorici, dat fiind întunericul neștiinței și al barbariei, nu-i de mirare să fi rămas ca o tradiție nedeslușită numele Iaș, atribuit unui morar — nume pe care Ștefan l-a dat târgului său, fără să știe că așa îi zicea de veacuri. Când eroul leșilor, Sobieski, a pustiit Iașii în retragerea lui din 1687, se mai puteau vedea încă urme de ziduri.

Dar lăsând feluritele păreri asupra întemeierii și obârșiei Iașilor și încercărilor veacurilor, cărora sunt supuse toate lucrurile omenești, după eterna lege, să aruncăm o privire asupra așezării, asupra moravurilor și locuitorilor lui, asupra amestecului de inovații altoite pe vechile datini, care alcătuiesc un fel de mijlocie pitorească între moravurile asiatice și moravurile Occidentului. Iașii e ca mașinile acelea complicate, cărora trebuie să le cunoști amănuntele și resorturile ascunse, fără să-i pricepi ansamblul.

Regulamentele nouă care stăpâneau Moldova, atingerea cu armatele rusești, care au brăzdat Principatele, vizitele câtorva călători, roiul acela de tineri care au petrecut în orașele europene în mijlocul unei vieți și al unor obiceiuri diametral opuse obiceiurilor și vieții liniștite și așezate din patria lor au schimbat fața Iașilor, introducând alte vederi, alte idei și un alt fel de a privi lucrurile. Ca în orice țară pe cale de regenerare, sunt la noi două principii care stau în luptă, o luptă înăbușită, însă uriașă și necontenită, între bătrân și tânăr, între obiceiul căzut și veșted și inovația cutezătoare, plină de putere și de viață; o luptă de moarte între vechi și nou, în care biruința greu câștigată va fi a celui din urmă. După părerea mea, aici e un vrednic subiect de cugetare pentru observatorul filozof: de o parte geniul unui secol care nu se sprijină decât pe amintirea trecutului, și de alta geniul unui secol al vremii nouă, puternic și nervos — deși e înfășurat încă în scutecele copilăriei și ale imitației necugetate. În punctul acesta am ajuns noi astăzi. Las pe altul mai dibaci decât mine să aleagă nuanțele și să deducă urmările necesare și firești. Tocmai în clipa regenerării noastre politice și intelectuale a apărut printre noi dl Girardin . Scrisorile lui au dat Europei noțiuni precise, elocvente, însă nu în destul de întinse. Dl Girardin a dat probă de un mare tact, de observație fină, limpede, repede ca gândul și adevărată, dar domnia-sa a petrecut prea puțin printre noi, ca să poată vedea contrastul orașului nostru bizar. Moravurile, obiceiurile noastre, caracterul nostru sau acela pe care ni-l dau împrejurările ar fi un material nou, original; și cu toate că până acum n-a apărut nimic în această privință, trebuie să nădăjduim că va veni într-o zi un român care va umbla prin țară, cercetând toate pietrele, toate mănăstirile, întrebând amintirile înmormântate, întorcând poalele redingotei și anteriului, benișul și jiletca, calpacul umflat și pantalonul modern, spre a le întreba de taina amestecului lor și de soarta care le așteaptă.

E supărător pentru noi că după dl Girardin am primit vizita domnului La Battu. Puținele lucruri care privesc Moldova — cu părere de rău o mărturisim — sunt neexacte. S-ar părea că cei opt cai care purtau repede pe dl La Battu prin principate, l-au împiedicat să vadă ceva, și frica de friguri, alungându-l din Iași după puține zile, l-a făcut să nu-și mai poată revedea notele. Dealtfel, așa fac mulți călători; câteodată proverbele au mult bun-simț.

Iașii se întinde domol pe spinarea ușor înclinată a unei coline lungi, își cufundă brâul în râușorul Bahluiului, mâlos în cursul lui ca și la izvor, și se întinde până în mahalaua zisă a Tătărașilor, unde orașul se oprește deodată, lângă o râpă adâncă, străbătută de o ață de apă gălbie și murdară, deseori secată. Nimic mai pitoresc primăvara decât priveliștea pe care o înfățișează de departe acest Tătăraș, faimos între toate mahalalele orașului, din pricini pe care nu-i nevoie să le mai înșirăm aici.

Grămezi de căsuțe albe și cochete stau împrăștiate ici și colo, înconjurate de pajiști verzi, de grădini, de arbori; câteva biserici contrastând cu micimea căsuțelor înalță cruci argintii; și deasupra crestei dimpotrivă un tufiș de copaci pe verdele câmpului stăpânește totul. Dacă ar fi o punte de sârmă peste râpă, ar fi Friburgul din partea de miazănoapte, fără sălbatica și limpedea Sarină. Orice iluzie însă încetează pe dată ce încerci a intra în dedalul acelor așa-zise străzi...

Iașii însuși este un monstruos amestec de clădiri masive ori elegante, de palate și de magherniți împrejmuite de ogrăzi nemăsurate; pe ulițele lui furnică lucruri de la țară, lux îmbelșugat, echipaje repezi, livrele, toalete pariziene ori vieneze, zdrențe franco-moldave, fizionomii vesele, aspre, originale, felurit îmbrăcate, ca pentru un bal mascat. Populația lui de 60.000 de suflete e tot așa de felurită ca și costumele, și un observator de moravuri, stând la fereastră o jumătate de ceas, ar avea de observat destul ca să poată face cunoștință cu zece popoare și să călătorească totodată în Franța, în Germania și în Orient.

Ici deosebești pe ovrei cu anteriul negru dintr-o stofă, căruia poporul îi zice pielea dracului, lipit de trup, cu cușma blănită de osebite forme, cu cei doi zulufi indispensabili coborând în lungul tâmplelor și încurcându-se de obicei într-o barbă pe care niciodată n-o rade. Pantaloni de nanchin cu niște șușăniți care atârnă; colțuni și papuci, care au fost odată albi, completează pe ovrei, afară de șărlătăniile, șiretlicurile și înșelăciunile lui, care par a-i alcătui caracterul național. Totuși ovreiul, această ființă degradată și rătăcitoare, alungată de pretutindeni, vârându-se și plictisind, ființa aceasta pe care societatea a pus-o la index și totuși nu se poate lipsi de ea (la noi, se-nțelege), — îți insuflă milă; ovreiul e bătut și batjocorit de mulțime, josnicia lui târâtoare stă în fața netoleranței și a prejudecăților sălbatice ale norodului, el n-are demnitatea amară a raselor decăzute; frica lui a ajuns proverbială. Ovreicele sunt cunoscute în toată creștinătatea pentru frumusețea lor, — numai trebuie să ai grijă să le speli, să le fereduiești și să le parfumezi, altfel e zadarnică orice iluzie.

Colo stă armeanul, adevărat copil al leneșului Orient, grav și tăcut ca un turc, cu picioarele încrucișate pe tarabă; în îmbrăcămintea lui mai păstrează neprețuiții șalvari, în care la nevoie s-ar putea ascunde zece parizieni de-ai noștri, giubeaua largă și anteriul elegant și ușor. Dacă nivelarea înnoirilor a pătruns în magazia lui, stă lungit pe divan, cu un aer stângaci, fumând și vânzând pașnic tutun turcesc, care aici se fumează în cantități uriașe.

Ici vezi pe lipoveni, vechi sectari pribegiți din Rusia. O ramură a lor numeroasă, fugită sub numele de rusnaci, a populat Galiția. Sunt oameni nalți, sălbatici la înfățișare, și-au păstrat îmbrăcămintea, adică o bluză în cadriluri coborând peste niște pantaloni largi, ziși "pantaloni căzăcești", și poartă barba "mujicilor", sunt birjari, grădinari, zidari și beau foarte mult precum arată și o zicătoare moldovenească.

Uite dincolo neamțul, liniștit și meșter, lucrând conștiincios, la perechea de ghete și care, neavând bere de Ratisbona, îi place totuși să tragă planuri de război pe masa umedă și judecă campaniile lui Napoleon, deșertându-și paharul de vin moldovenesc. Pentru dânsul toți mușteriii sunt măria-ta, înălțimea-voastră ori domnul conte și domnul baron; are mare dragoste pentru conți și baroni, măcar că la noi nu se află așa ceva.

Pe ici, pe colo sunt semănați mii de indivizi, greci, sârbi, bulgari, neamuri corcite, care sunt băcani, pitari, hangii ori mai curând crâșmari-bucătari, mijlocitori, în luptă de moarte cu ovreii care se amestecă în orice meșteșug, în haine bizare, împrumutând de la un popor comănacul, de la altul surtucul, de ici anteriul pe pantaloni cu chingi.

În sfârșit, vin copiii faraonilor, enigmaticii egipteni, ori bohemieni, cum le zic franțujii, gitanos, zingari în spaniolește, țigani pe moldovenește, care au dat gata pe un tinerel fruntaș al literaturii naționale ; amestecați cu sângele indigen ori cu alte rase curate, cu fețele arse și întunecate, vorbind pe nas, cu pieptul descoperit, nepurtând alt veșmânt decât ceea ce trebuie pentru a nu călca cele dintâi principii ale bunei-cuviințe, cu femeile lor nerușinate și înspăimântător de murdare, popor ciudat cu care viețuim de veacuri fără să-l cunoaștem încă, nenorocit și gol, trăind totuși vesel și fără grijă sub cortul nomad, furând, cântând din scripcă prin crâșme, necunoscând altă religie și altă patrie decât șatra și cerul. Deși reduși la o robie adesea mai mult închipuită decât reală, țiganii rătăcitori, adevărați beduini ai deșerturilor, sunt mai puțin disprețuiți decât ovreii, pe care-i disprețuiesc. Porecla umilitoare de țigani, care avea în ea tot ceea ce închipuirea castelor mândre voia să arate mai josnic, nu mai este în zilele noastre așa de temută. Țiganii se apropie pe nesimțite de localnici; cea mai mare parte dintre cei care locuiesc în oraș sunt potcovari, bucătari, slugi în casele stăpânilor și lăutari minunați; dacă ar fi să credem ceea ce spune dl G., apoi sunt mai buni muzicanți decât Couna, Schultzer, Verner și alții, care desfătează Iașii. Țiganii aceștia așezați și-au uitat limba lor.

Cu căciula pe-o ureche, nalt și voinic, cu vorba deschisă, pitorească și energică, vine daco-romanul, care a păstrat de la părinții lui daci îmbrăcămintea și de la romani graiul.

Odihna orașului, belșugul prăvăliei, el le disprețuiește; lui îi trebuie aer; copil al lui Cincinatus, lui îi trebuie stuhul satului, îi trebuiesc boi, vaci, oi, turme mugitoare și plugul hrănitor. O pădure de păr lung, castaniu, ras ori scurt, tăiat deasupra unei frunți de mărime mijlocie, umbrește un cap expresiv pe un gât mic, însă cu mușchi puternici, împlântat și el pe un bust potrivit... În mișcări e domol; e liniștit, însă fără milă, brutal și sălbatic, ca un puhoi revărsat când se răscoală pentru dreptul lui; ca un miel, când știi cum să-l iai; ignorant nu din vina lui, ci din pricina unui lanț lung de împrejurări, păstrând totuși în ignoranța lui un bun-simț prețios și o judecată dreaptă; adesea filozof cu atât mai surprinzător, cu cât mai puțin te aștepți la așa ceva; ascunzând sub învelișul acesta, care pare gros la prima vedere, simțământul soartei lui nedrepte; dealtfel slobod în critica lui, își strigă cu glas tare tânguirile. Să dăm cârmuirii de azi dreptul ei: pe cunoștința caracterului și simțămintelor poporului moldovenesc a așezat orânduielile dintre proprietari și vecini, cum și la noi țăranul nu e proprietate și poate să se mute unde-i place, proprietarul care-și înțelege interesele are totdeauna grijă să se poarte bine cu muncitorul de pământ. Îmbrăcămintea daco-romanului e simplă, ca și moravurile-i pastorale; o cămașă lungă cu mâneci slobode i se coboară până deasupra genunchiului, acoperind vara izmene largi și iarna ițari strâmți încrețiți pe picior, și peste acestea un chimir lat de piele de căprioară, împodobit cu felurite alămuri, după gusturi; un cuțit lung face parte numaidecât din îmbrăcămintea lui; mai adaugă la asta o lulea scurtă și o pungă cu băieri; și cele dintâi încălțări pe care le-au născocit ciubotarii pământești, opincile străvechi îi apără picioarele. Pe ploaie și vreme rea, el aruncă în voie pe umeri un suman scurt, strâmt, dintr-o stofă de lână impermeabilă, pe care o fabrică ei singuri; iarna, ca și țăranii ruși, poartă cojocul, care e o blană de oaie, cusută și înflorită cu roș și galben.

Alăturea de daco-roman, umblă femeia lui; după o datină moștenită, fără îndoială, de la vrednicele matroane romane, poartă capul îmbrobodit cu un ștergar lung, pe care biserica îl impune în clipa solemnă a cununiei, și care totuși nu ascunde totdeauna amatorilor o față albă, fragedă, obrajii rumeori, ochii vii, smalțul curat al dinților și zâmbetul rușinos și cochet al țărancelor. Fetele umblă cu capul gol — drept pe care abia așteaptă să-l piardă. Îmbrăcămintea ș-a unora ș-a altora se alcătuiește dintr-o cămașă foarte curată, lungă până la glezne; o bârneață le încinge mijlocul, scoțând și rotunjind sâni elastici, și prinzând o catrință închisă la culoare, așezată cu meșteșug și așa de strânsă pe șolduri, încât le zugrăvește foarte bine toate formele bogate. Un picior când micuț, când mare, după capriciul naturii, de obicei gol, intră într-un papuc. Cercei, șiraguri de hurmuz, amestecate cu salbe, fac parte din găteala lor. Vă încredințez că sunt unele mândruțe din acestea strânse în catrințe, care te pot face să-ți pară rău că în Moldova, unde sunt destule obiceiuri și frumoase privilegii, poporul n-a vrut niciodată să recunoască gingașul "drept al seniorului".

Neamurile acestea amestecate vorbesc fiecare în limba lor: rusește, nemțește, grecește, leșește, și-n alte idiome stâlcite și barbare ale tuturor limbilor și ale tuturor timpurilor; peste toate stăpânește româneasca, limba limbilor pentru popor. Boierii cei mai de sus au dat limbii franțuzești stăpânire în saloane și în corespondențele intime; de graiul moldovenesc se slujesc la tribunale și cu oamenii lor; iar greceasca o vorbesc numai acei care nu pricep nici franțuzește, nici moldovenește. După pilda damelor elegante și fashionabile, boierimea de a doua mână nu vorbește decât de Balzac și Soulie, de Lamartine și Hugo, de Kock și Dumas; mai ales pe Paul de Kock îl adoră! Pășind pe urmele boierimii de al doilea rang, boierii de treapta a treia, a patra, a cincea etc. (căci nu știu bine câte spițe sunt la scara boierimii), n-au ajuns decât la clasici, așa încât o să auzi în Iași pe toată lumea vorbind franțuzește fără să-nțelegi un cuvânt. Cei cărora le plac echivocurile au de lucru în Iași. Gramaticii găsesc o limbă minunată cu inversiuni poetice, cu construcții îndrăznețe, neauzite, amestecată cu nemțește, grecește, rusește și moldovenește. În general noi suntem vrăjmașii purismului. Accentul grotesc și schimonosirea de cuvinte a nemților și mai cu seamă a țiganilor și ovreilor sunt puse zilnic la bir, și de ele se leagă, cu vorbe vesele și cu două înțelesuri, o mulțime de anecdote locale, expresive, dar cu neputință de tradus. Avem și noi englezii noștri.

Între toți oamenii aceștia se amestecă, care sus, care jos, o mulțime de profesori și de artiști de tot felul și din toate țările, aducând și ei figurile și costumele lor între aceste costume și figuri heteroclite. Dintre ei, prea puțini se întorc la penațiilor, pentru că pe nesimțite iau și ei înfățișarea țării și caracterul pământean. În sfârșit, peste toate, înconjurată de toate prestigiile aristocrației de naștere, de bogăție, de demnități, de slujbe, plutește rasa nobilă, rasă cu deosebire amfibie, care își petrece jumătate de vreme în droșcă și cealaltă parte alene pe un divan moale.

Închipuiți-vă acum amestecul tuturor acestor rase, popoare, caste, cu culoarea lor locală, cu costumele pestrițe, cu moravurile lor particulare, cu înfățișările foarte deosebite, într-o atingere zilnică, întâlnindu-se, salutându-se pe ulițe, grămădindu-se într-o anticameră, strângându-și mâna într-un salon, fără uimire și curiozitate. Înfățișați-vă pe cazacul cu pantaloni largi și cu fireturi roșii bând c-un țigan pe jumătate gol, pe grenadirul din oștire cu un țăran, un cavaler modern umblând în trăsură alături de o antichitate a cărei haină este un vis al închipuirii pentru alte popoare; un boier cu anteriu dând o audiență interesată unui ovrei ori armean. Caste, popoare, rase cu trăsături distincte, care ar merita fiecare câte o carte! Păcat că literatura indigenă nu exploatează mina fecundă pe care o are sub ochi și petrece scâlciind producțiile străine! Poate aici e momentul prielnic să strecurăm câteva linii ale unuia dintre Dumașii literaturii moldovenești: e o traducție ad-litteram și nimic mai mult:

"Nimic — zice dl N. într-o spirituală critică a societății ieșene — nimic nu-i mai plictisitor decât orașul Iașilor pentru un călător străin, care n-ar avea un nume cu particula de, și care ar fi mai ales mai împovărat de afaceri și nu și-ar putea îngădui să cultive pe locuitorii semicivilizați ai acestei capitale. Dar dacă călătorește ca poet, ca artist, dacă are avantajul să fie colaboratorul vreunui vodevil monstruos, care s-a jucat la teatrul de varietăți ieșan, dacă numele lui a fost găsit tipărit în coada câtorva versurele, într-o culegere ori într-un foileton în Journal des Debats, ce fericit muritor! Îndată e bine primit, sărbătorit, plimbat, cocolit; găsește plăceri în societățile acestea semieuropene; se obișnuiește să bea cafea turcească, să fumeze dintr-un ciubuc lung, vede chiar multă poezie în forma ișlicului (căruia un rus, om de spirit, i-a zis l'eteignoir du bon sens) și în îmbrăcămintea antică, și strigă și el între bărbile bătrâne și cărunte, numind vandalism mania grozavă a inovațiilor care le atacă. În sfârșit, dacă e tânăr și nu tocmai urât, n-o să se poată opri ca să nu mărturisească că străzile orașelor Europei, trase la linie, au prea multă monotonie, pe când Iașii, având puncte nouă de vedere din zece în zece pași, arată o admirabilă varietate. După ce a umblat până la glezne prin colb, cu riscul de a fi călcat de căruțe și droște, scapă într-o ulicioară întortocheată a unei mahalale, ajunge la o căsuță cunoscută unde era așteptat, își scoate galoșii la scară, intră obosit, zdrobit, și vede că i se înfățișază tablaua cu dulceți! Ce bun obicei!

La epoci apropiate, trei focuri grozave au distrus Iașii. Ar fi putut fi reclădit pe un plan nou și regulat, dar nimeni nu s-a sinchisit, și după a noastră părere foarte bine s-a făcut. "Ce! să-mi clădesc o casă pe linie dreaptă, așa ca zgomotul trăsurilor și al gurilor-cască să-mi strice somnul de după-masă?!" Ieșenilor le place liniștea ș-un moale far niente, care alcătuiește cea mai mare parte a existenței lor; osteneala îi ucide. "De ce să umblu pe jos, dacă am trăsură?" Ce răspuns poți găsi la o judecată așa de dreaptă?

Oricum ar fi, bunul nostru oraș începe a-și schimba straiul oriental; la drept vorbind, ne pare rău, căci e urât așa, pe jumătate în haine europenești, jumătate cu șalvari roșii, întocmai ca ofițerul acela pe care l-am văzut când cu formarea miliției, cu pinteni, c-o șapcă roșie și c-o sabie încinsă peste blana roasă.

Atâta am găsit în repertoriul indigen, cu privire la localitate. Dacă din întâmplare faci o plimbare sentimentală pe colinele care încing Iașii la apus, dacă-ți dai osteneala să urci până la feluritele mănăstiri, și cu deosebire de Galata, care, o spunem cu umilință, ține de Sfântul Mormânt, dacă te oprești la câțiva pași de desubtul ruinelor palatului Ipsilanti, căzut în zorii lui, ca și stăpânii, uimirea ce te cuprinde e mare pe cât de frumoasă e panorama pe care o desfășoară Iașii. Poetule, ascuțește-ți creionul; artist, pregătește-ți penelul... Apropiat de coborâșul repede al colinei, privirea se cufundă într-o largă și nemărginită vale cu covor de iarbă, încărcată la hotarul ei din sus de bălți întinse, pe fața cărora vântul clatină pământurile gingașe cu puf auriu ale unei păduri de stuh; din vreme în vreme, zboruri de rațe și singuratice gâște sălbatice, speriate cu nepusă masă de vreun vânător neamț, se înalță, chemându-se cu strigăte aspre. Mâlos, Bahluiul, ieșind din balta pe care a format-o, străbate domol câmpia, scăldând, la dreapta și la stânga, fânețe și imașuri, pe care pasc turme de oi, de vaci și de bivoli hâzi, bălăcindu-se toată ziua în noroi; apoi atinge din fugă poala murdară a mantiei Iașilor. Culcată alene pe colina ei, ridicându-se în amfiteatru, moale și voluptuoasă într-o poză de curtezană, orientala cetate a Iașilor zâmbește cochet de departe admiratorilor săi — surâs foarte perfid când o cunoști de aproape — și răsfrânge, fără altă simetrie decât capriciul întâmplării, crucile nenumăratelor ei clopotnițe în razele soarelui; zidurile albe, care se zugrăvesc în partea de sus a amfiteatrului, desemnează orizontul; întunecatele și pitoreștile ruine ale palatului vechi pe o esplanadă prăpăstioasă, în josul căreia se adăpostesc bordeie umile, contrastează cu înfățișarea proaspătă și curată a locuințelor care le împresoară. Apoi, la dreapta, vezi cum se alungește ca un șarpe în crețuri încolăcite și fantastice un șir de coline, ale căror coaste și vârfuri sunt ocupate de mănăstiri ascunse în vii și de căsuțe boierești. Între aceste coline, sub o înălțime sombră, ruptă brusc din lanț și înaintând în promontoriu, se zugrăvește grațioasă și veselă vila domnească. Pe nesimțite, platoul înclinat al Iașilor și colinele acestea se apropie aicea și, strâmtând valea, nu mai lasă decât o privire îngustă spre cerul albăstriu și depărtat al Rusiei. Dar nici una din toate aceste împrejurimi nu înfățișează acele grădini zâmbitoare, acele pavilioane pitorești și lămpi vesele, care fac pe cei ce se plimbă să le placă împrejurimile Vienei, atrăgând mulțimea naivă a târgoveților; aici totul e sălbatic, câmpenesc și incult. Rareori zărești câte un neamț flegmatic cu pantaloni albi și haină veche, care socoate să găsească pe-aci Hitzing ori Brigitenau.

Îndeobște popoarele-copii sunt puțin pornite să se bucure de frumusețile naturii; tot așa e și cu ieșenii, așezați mai aproape de natură decât de civilizație. Din pricina unei manii, pe cât de proastă, pe atât de ridicolă, moldovenii boieri urăsc tot ce le amintește de țară; mania aceasta au adus-o de contrabandă, așa bănuiesc, cu multe lucruri bune de altminteri, câteva din somitățile noastre călătoare. Cum vrei dumneata să mă plimb? Dacă n-avem plimbări! — Blestem! Dar tot ce vă înconjoară nu e alcătuit din locuri frumoase, puncte de vedere când sălbatice, când înveselitoare; și de păduri cu blânde taine, e adevărat fără artă, fără alei greblate și nisipite, dar cu ascunzișuri umbrite de stejari, de tei mirositori, îmbălsămate de măcieși și toporași! Și valea sfârșită cu iazul zis al Mitropolitului, așa de poetic, așa de plăcut în sălbătăcia lui, așa de melancolic în asfințit, când razele tremurătoare ale soarelui își sting în el ultimele lor focuri! Cu mare cheltuială, stăpânirea a plantat o grădină regulată, cu boschete, cu bănci, cu pavilioane, cu drumușoare bine îngrijite, pe care picioarele delicate ale cucoanelor noastre pot să le atingă fără a-și face rău. Ei bine, cea din urmă dată când am fost acolo, am găsit pe un biet neamț care, fumând tutun turcesc, era desperat că nu găsește bere Drei König, bucătărița unui vecin al meu și doi ori trei cavalerași, slujbași prin birouri — altă rasă cu instincte particulare între rasele și semirasele ciudatului nostru oraș. Domnitorul a deschis publicului grădina lui de la Socola, o grădină ca un trandafir de îngrijită, cu sere, cu ape țâșnitoare și răcoroase, cu izvoare care murmură, cu pâraie în cascadă. În cele dintâi zile era îmbulzeală și toată fantastica bogăție de costume se plimba grav în grupe pestrițe pe aleile cotite; acuma întâlnești acolo numai târgoveți cu cațaveică și pantaloni strâmți urmărind cu ochi mirați plimbările frumoaselor lebede; somitățile puține, care mai vin, plimbă un obraz morocănos și plictisit, și asta mai mult din politică decât din gust. Oare din pricina permisiunii care s-a afișat că nu e învoită plimbarea decât de două ori pe săptămână — să se fi încetinit înflăcărarea schimbătoare a publicului? Se poate. E și asta în natura noastră, să părem nepăsători față de lucruri adese dorite, de care însă ni se hotărăște să ne bucurăm de zile ori ceasuri anumite. De altminteri, o grădină, oricât de mare ar fi, dacă e închisă și are margini, ne-ar expune semeția noastră aristocratică să umble pe jos și să se amestece cu făpturi obișnuite să se uite de jos la noi; atingându-ni-se hainele, am simți atinsă mândra noastră demnitate și, după cum se știe, nu trebuie să dăm prilej prostimii, astăzi plecată, să se uite prea de-aproape la noi. Așa încât boierimea a preferat grădinii publice, grădinii de la Socola, Copoul, aristocraticul Copou, pe care această boierime nerecunoscătoare îl acoperă de un ridicol care trebuie să cadă numai asupra ei, pentru că se bucură de el fără să-l înțeleagă. Copoul e o pajiște ușor înclinată, atârnată între râpa Cârligului și larga vale a Bahluiului, pe care o dominează măreț, oprind privirea asupra orașului, asupra colinelor înconjurătoare, cu mănăstirile singuratice ca niște măriri decăzute, și asupra leicei întunecate a Socolei, alcătuită din coborâșurile verzi ale dealurilor. Mai mult lungă decât lată, această pajiște ține de partea de sus a târgului, apoi se întinde, întâi goală și neroditoare, și se pierde în păduri tufoase. Ca și gloriile în ruină, ori mai curând ca generațiile caduce ale societății noastre, care nu mai trăiesc decât din amintiri risipite, Copoul n-are nici umbrare mărețe, nici tufișuri singuratice, nici alei cotite; ci este o câmpie lungă cu iarbă arsă, pe care roțile boierești întipăresc urme numeroase seara. Și toată această simplicitate, la sfârșitul zilei, când obișnuiții se plimbă în grupe izolate și când vântul aduce miresme de flori și parfumuri trecând prin părul frumoaselor noastre cucoane, când lumina îndoielnică se amestecă cu azurul sombru al munților și răspândește aerul acela de voie bună și de poezie cu neputință de exprimat, semănând cu energia unui om pe moarte, ale cărui puteri sporesc în clipa când au să tacă pentru totdeauna, Copoul își ridică parcă glasul și murmură imnurile nopții în domoala mișcare a caleștilor vieneze, care-și măsoară umbletul după pasul pietonilor. Copoul, care împărțește pe șesul lui vanități, pretenții ridicole, antice și moderne, oameni mari și boierime, femei cu sufletul înfocat și celebrități ale zilei — este rând pe rând poetic, suav, tablou de moravuri, îmbrăcat cu haina bizară, care poate sluji de cheie caracterului național.

Dar pentru cea mai mare parte, Copoul este teatrul unde tânărul debutează în lume, sentimental culcat într-o elegantă caleașcă, cu obișnuita țigară în vârful buzelor, cu mâna sprijinită alene pe bastonașul elegant, și arătând trăsurilor care se încrucișează cel întâi pantalon al său, croit de dl Ortgier, croitor de Paris, pălăria vieneză de la magazinul Mecouli et Comp., ori de la frații Bogus, așa-zise pălării venite de la Paris, după anume comandă. Copoul mai este arena în care cucoanele noastre, mari și mici, tinere și bătrâne, urâte ori frumoase, se întrec în strălucirea toaletelor.

În sfârșit, e Tuileriile, Câmpiile Elisee, pădurea Bouloniei, bulevardele Iașilor. Ce de-a mai toalete proaspete, ce de-a fețe gingașe, ce de-a mai femei grațioase, ce de-a cochete, și câtă caricatură, Doamne sfinte!

Locuitorul Iașilor este — cel puțin așa crede el — adânc blazat față de toate, fără a cunoaște ce-l înconjoară și fără a se cunoaște pe el însuși: boala plictisului îl chinuiește! Și care să fie pricinile? Eu le găsesc: întâi, în viața turcească, viață de nelucrare, de lene, în care inteligența veșnic doarme, viață care nu știe să-și ascuțească prin activitate și muncă plăcerile și zilele ei uniforme. Noi nu trăim: noi vegetăm într-o înțepeneală letargică, între slujbe ușoare și venituri îndestulătoare, pentru a ne ține același fatal dolce far niente; al doilea, în dezastruosul ridicol de a disprețui tot ceea ce miroase a moldovenesc, ceea ce îndeamnă să ne jertfim plăcerea pentru amorul propriu de a arăta că totu-i rău; al treilea, în ignoranța societății noastre care oprește energic orice mișcare involuntară a gândirii, a mașinii. Pornind de aici, vedem că ignoranța e o lepră rușinoasă, care pătează toate treptele sociale ale țării și, amestecată cu nesățioasa iubire de argint, devine o plagă de nevindecat. Această ignoranță adâncă, răspândită, obștească, întovărășită de toate prejudecățile rutinei, de vorbăriile fără rost, de pedantismul ridicol, înăbușă glasul celor câțiva oameni, puțini, și a celor câțiva tineri, care au agonisit în străinătate bogății intelectuale. Din respect pentru amorul propriu ori părul cărunt al unei rude, trebuie să taci; pentru a nu călca cele dintâi principii de politețe, nu ai decât liberul zâmbet sardonic al celui care se respectă, când auzi scăpând năzdrăvănii necontenite din gura unei cunoștințe onorate, ori a unei persoane pe care din pricina unei legături intime trecute s-o respecți. Așa încât tinerii care nu se pot hotărî să treacă drept țicniți — sau, după termenul tehnic ieșean, drept berbanți — se găsesc în chip necesar într-o poziție falsă; ascunzându-și simțirile și felul lor de a vedea lucrurile, prefăcându-și tonul, falsificându-și mișcările, la urma urmei ajung să se deie după curent, ajung să-și piardă una câte una credințele nobile pe care le primiseră cu învățătura, și după o bucată de vreme, observându-se, văd cu mirare că nu se mai recunosc. Pe nesimțite se strică; învățătura lor se tocește prin ea însăși, pentru că nu mai găsește ecou, și atunci caută să-și înșele gusturile. Cu aerul respiri lenea și letargia; facultățile adorm ș-ajungi ca și ceilalți: mașini care umblă, beau, dorm, vorbesc de rău — ș-atâta tot. În sfârșit, cu toate aceste prefaceri, la unii domoale, la alții repezi la vedere, ca decorurile de operă, dacă scapă acestor tineri oarecare semne de dezgust, vreo vorbă care să contrazică moravurile locale, vreo mișcare involuntară împotriva absurdităților în ființă, dacă-și înfrânează obiceiuri respingătoare pentru cel ce nu-i obișnuit, apoi cad în disprețul opiniei publice; ignoranța, ca toate micimile, cu idei mărginite, strâmte și cicălitoare, atinsă în trainicul ei amor propriu, își urcă în par susceptibilitatea încăpățânată și ajunge prețioasă: le dă tinerilor acestora lovitura măgarului, cu o vorbă perfidă prin înțelesul care se leagă de ea și pe care o socotește chintesența ironiei fine: franțuzul! neamțul! Ceea ce însemnează anume că sunt rău crescuți, pentru că, la șase sute de leghe de Iași, n-au fost învățați să stea drept, țapeni ca niște caporali, înaintea tatălui, mamei, mătușii și unchiului lor; pentru că n-au fost deprinși să-și puie buzele pe mâna celui dintâi venit, fie ea curată ori murdară, pentru că n-au fost opriți să aibă o opinie, o părere a lor; pentru că n-a fost înăbușită în ei franchețea, dezvoltând, în același timp, finețea și fățărnicia, care la noi sunt toată știința vieții și toată educația. În sfârșit, ca ultimă lovitură de măciucă, bătrânii repetă cu emfază fiilor și nepoților cum că nu știu nimica. "Ați deprins și voi două-trei vorbe franțuzești și vă credeți învățați!" Asta o spun pe tonul demnității unui mare senior; și — bizară contrazicere! — oamenii aceștia prețuiesc învățătura după numărul mai mare ori mai mic de limbi, pe care ajunge cineva să le vorbească; pentru dânșii, știința și arta, cugetarea și sentimentul sunt lucruri necunoscute. Ce să zici față de așa lucruri? Trebuie să taci să te strângi în tine însuți. Dar să vezi călcat tot ce-ai crezut mare și nobil, să te vezi disprețuit de ignoranță și de stupiditate, nu-i oare un martiriu?

Nu este nici o viață în Iași. Ideile nouă, primite fără voie, introduse ca prin surprindere, și urma, încă puternică, a obiceiurilor vechi, alcătuiesc un haos nedeslușit, în care totu-i încurcat. Avem părinți și rude care au apucat alte vremuri și trebuie să-i respectăm; ar fi și nedrept să sfărâmi dintr-o dată afecțiunile atâtor vieți.

Societatea europeană se sprijină în primul rând pe familiaritatea afectuoasă și pe reciprocitatea sentimentelor care există între membrii unei familii, izvor prim, din care iau ei caracterul de blândețe, de ușoară nepăsare, de politețe lesnicioasă și slobodă și gustul sociabilității, care e necunoscut în ținuturile mai apropiate de Orient. Părinții noștri însă au fost crescuți în maximele turcești, adică: fiul nu e prieten al tatălui său, ci i-i primul rob, pe care trebuie să-l strunească cu atât mai tare cu cât într-o zi trebuie să-i scape. De aici respectul acela silit, tăcerea poruncită, înțepeneala aceea impasibilă întipărită pe frunți, care se cer copiilor; tinerii de aceea ajung falși ori stupizi — nenorocite extremități! Printr-o reacțiune firească, robul, la rândul lui, devine tiran. Urmarea educației acesteia este izolarea indivizilor. Ajunși în sfârșit mari, fără legăturile acelea, așa de dulci de la șaisprezece ani, cu intelegența și imaginația niciodată deșteptate, cu inima goală, ei nu mai fac decât legături de interes; oamenii aceștia fără copilărie n-au nici amintire, nici viitor; au numai prezent, dar un prezent material, fără farmec, cu totul pozitiv. "Fă cum au făcut și părinții tăi", asta e fraza banală. Ei țin la respectul silit: "Vreau ca copiii mei să se teamă de mine; de iubit, m-or iubi pe urmă, dac-or crede de cuviință, îmi spunea într-un rând o mamă: De ce să nu facă și ei ca noi și ca strămoșii noștri? Noi nu trăim în Franța, domnule." Vorbele acestea rezumă sistemul de educație și pot sluji de lămurire caracterului obșestc al cetățenilor noștri.

Așa se explică monotonia aceea, singurătatea, golul spăimântător pe care-l simți, gol cu atât mai adânc, cu cât inovațiile au aruncat ridicolul lor asupra petrecerilor de altădată, când bunicii noștri, ducându-se călări la palat ori la judecătorie, se opreau în colțul unei ulițe ca să beie la crâșmă un pahar de rachiu.

În nici un oraș din lume nu s-ar putea aplica mai bine vorba: a căuta să-ți omori vremea. Cei dintâi tineri veniți din Franța și Germania au pus în mișcare societatea noastră și au căutat să răspândească o primă și slabă scânteie de lumină. Dar o societate pe care au consacrat-o veacurile nu se preface așa de repede. Boierii cei bătrâni, lume aparte, țin la obieceiurile vechi, cum ținem noi la obiceiurile nouă, cu putere, cu disperarea unei cauze amenințate de apropiată și inevitabilă descompunere. Boierii mai dincoace s-au deșteptat înaintea reorganizației sub influența vechii stări de lucruri, și mai țin la trecut, deși mai slab; iar noi, fii ai unei epoci de civilizație, care ne-am încălzit la focarele Europei, nu ne-m eliberat încă de prejudecățile noastre de rang, de drepturi, de interese, de mică vanitate, uitate în străinătate, pe care însă cu plăcere le găsim la întoarcere; noi mai găsim încă farmec în vechile abuzuri care lovesc și-n justiție și-n judecată și, născuți cu civilizația, noi avem o scăpare minunată în obiceiurile și deprinderile țării împotriva turcilor, care ar putea să stânjenească bunul nostru plac. Și toți câți suntem, parizieni pretențioși, republicani, șvițereni, cumpliți studenți de la Heidelberg și Stuttgart, toți suntem mari reformatori cu gura, până ce vor veni și faptele să răspundă. Boierii bătrâni și partizanii lor privesc cu dispreț tinerimea, ca și cum ea n-ar fi chemată să-și joace rolul.

La noi nu este viață publică. Sfera plăcerilor e foarte mărginită iarna și fără nici o urmare în timpul verii. Boierii cei bătrâni, în afară de tribunale, de partida de wist și de macaua prea iubită, la care își ruinează familiile, mângâindu-și cu plăcere bărbile lungi, iar cei mai tineri răsucindu-și mustața — sunt nuli pentru societate; se mulțumesc să fumeze ciubuc după ciubuc, să ia dimineața și după somnul de după prânz dulceți (minunat obicei!) și să soarbă cafeaua turcească, batjocorindu-și cu toată energia moldovenească țiganii și slugile. Tinerii, dacă se întâmplă să se adune câteodată doi sau trei, se așează metodic în jurul unei mese de joc și merg pe urmele babacilor ori cască, blestemând nevătămătorul Iași, care nu le poate da nici o petrecere. Trebuie să mai adăugăm la numeroasele ridicole ale oamenilor noștri de duh și faptul că învinuiesc țara de lipsa ei de mișcare și nu se gândesc că chiar ei sunt cea dintâi pricină. Trufia aristocratică găsește atâtea plăceri secrete în izolarea aceasta! Printr-o fatalitate oarbă și foarte convenabilă, pentru că toate familiile cu trecere sunt înrudite mai de departe ori mai de aproape, înțelegerea a fost surghiunită din oraș. Fiecare casă e o cetățuie înarmată cu țepi, limbile ascuțite ale tutror partizanilor, atât femeiești, cât și bărbătești. Ușurătatea și vorbele rele sunt îndeletnicirea cucoanelor, și lenea, deschisă zgomotelor străzii și noutăților cronicei moravurilor, — partea bărbaților. Câteva persoane înzestrate cu farmecele figurii și ale spiritului, care au călătorit prin capitalele mari, au vrut să introducă și în Iași bon-ton-ul și manierele elegante, au vrut să formeze saloane alese. Dar într-o societate meschină și plină de vorbării, ca a noastră, a îndrăzni să te deosebești de concetățeni ori, ce e mai rău, de membrii acestei vaste familii, care prin ramificațiile ei, mai mult sau mai puțin depărtate, alcătuiește boierimea mare, — a îndrăzni să arunci obiceiurile și datinile vechi, a voi să creezi o reunire aleasă însemnează să te pui rău cu lumea bună. Chiar așa s-a întâmplat. Așa, unul din aceste saloane (Salonul doamnei Elena Sturza), pe cât de renumit, pe atât de vrednic de a fi cunoscut și cercetat de ieșeni, salon care s-a declarat campionul bon-ton-ului și al eleganței europene, unde ești primit, după cât se spune, cu toată amabilitatea și gingășiile cerute pentru a face onorurile unei case nobile, a fost și este zilnic

ținta săgeților neputincioase ale unei invidii tare prostuțe — de asta răspund eu --, mai ales pentru acei cărora prea puțin le pasă de vorbele unora și altora. Dușmănoșii, potrivnicii, calomniatorii interesați ori cei care sunt astfel numai pentru că vor să flecărească au încercat să-l dărâme prin sarcasm. Partizanii însă, dimpotrivă, îl ridică în slavă. În sfârșit, între cele două partide, a treia, alcătuită din bătrâni și din câteva spirite indiferente asupra locului unde se adună, cu condiția numai să-și poată petrece seara ori să poată avea bucuria unei întâlniri — oameni care se duc oriunde, fără să îmbrățișeze certurile vreunei coterii, l-au sancționat în tăcere. Oamenii vechiului regim, adică boierii, întâi și-au bătut joc, căci bieții oameni habar n-aveau de croiala unei haine, de forma călcâiului ori de vârful unei cizme, de culoarea unei perechi de mănuși, ei, care se cufundă cu atâta plăcere în blana lor orientală, cu calpacul istoric pe capul ras, cu picioarele în papuci de marochin galben, contrastând cu roșul înfocat al fundului nădragilor lor turcești, ei, care preferă mănuși de jandarm mănușilor de la Jaquemart, numai pentru că acelea sunt mai trainice. Dar un salon ales ca acesta nu-l pot ei ierta, mai cu seamă pentru că e oprit cu desăvârșire fumul ciubucelor, care ar putea să întunece strălucirea înfloriturilor lui aurite, și pentru că nu sunt îngăduite de loc sudălmile naționale; ei, care sunt buni moldoveni și buni patrioți, otova și fără fasoane, sunt în neputință să zică cu gingășie: "drace!" ori "morbleu!" Nu-i destul de răsunător și nu-i nici logic. În privința asta, e drept, nu-i tocmai bine, căci sudalma e tot așa de trebuincioasă moldovanului, ca apa peștelui, aerul păsărilor și pâinea tuturor oamenilor. Străbunii ne-au lăsat moștenire Moldova cu energia ei eroică și noi, ca drepți urmași, ne silim foarte mult să împlinim diata, mai ales în ce privește sudălmile.

Salonul de care-i vorba poate prea e de bon-ton, dacă ni-i îngăduit să ne exprimăm astfel, pentru o țară în care un fel de lasă-mă să te las și un soi de patriarhalism bătrânicios alcătuiesc sulimanul moravurilor, dar la urma urmei aceasta e școala noastră de eleganță și experiența ei trebuie să facă epocă în istoria prefacerilor societății noastre. După pilda salonului acestuia s-au format și altele, cu toate că în măsură mai mică, însă succesul și faima lor a durat prea puțin. S-a întâmplat cu saloanele acestea ca și cu oamenii: cei însemnați cu pecetea puterii și geniului se ridică, cu toate schelălăiturile; oamenii nehotărâți, care umblă pipăind, se poticnesc de toate haturile vieții. Prea sfioase spre a-și crea o stare neatârnată, neîndestul de cutezătoare pentru a se înălța deasupra ridicolelor banale și a glumelor și mai banale, căzute în fața izbândelor crescânde și a influențelor parfumate ale faimosului salon, zânele acestor semitemple au văzut cum curtea lor se risipește încetul cu încetul. Căci, pentru a atrage pe amatori, nu-i îndestulător să deschizi un salon și să zici: intrați, domnilor; trebuie acel nu știu ce, care cucerește și te răpește, trebuie ca un glas dulce, un surâs amabil și fin împărțit fără părtinire, o gingașă mișcare a capului să te îndemne. E mare artă, fără îndoială, să știi a primi lumea, dar, ca s-o poți ținea, trebuie, cred eu, talent unit cu tact foarte delicat. În multe din saloanele acestea, oricât de bine s-ar primi, — recepțiunea nu e deopotrivă, și stăpâna casei parcă ar vrea să-și potrivească zâmbetele și semigrimasele echivalente cu locul pe care-l ocupă oaspeții pe scara ierarhică a societății, mijloc mare de a te plictisi acolo sau acasă, lipsă mare de tact, care arată un defect al sufletului ori al educației în procedeele delicate, în atențiile acelea gingașe și firești pe care suntem obișnuiți să le privim ca un dar al femeii. Cred că va [1] fi mult bon-ton la Iași când saloanele vor fi saloane, și nu birouri de genealogie ori case de schimb.

Diplomația cea mai rafinată, aceea care degenerează în intrigă casnică, este codul uzual adoptat nu numai în afacerile care cer cap și tact, dar chiar în cele mai mici relații, până la părăsire între amici și în familie. De aceea marele nostru regenerator politic, generalul Kisseleff, zicea adesea că "dacă e bine să te duci la Viena ori la Paris, ca să te instruiești, ar trebui să vii la Iași, ca să-ți desăvârșești educația și să înveți cum să trăiești în lume". Cei care ne-au vizitat ori acei care trăiesc printre noi să demaște aserțiunea aceasta, dacă pot, căci e adevărată. La cea dintâi vedere, orașul nostru pare alcătuit numai din frați buni, dar cercetați-l mai de aproape și pe urmă să stați cu mine de vorbă.

Sunt trei ani de când caut să dezleg o problemă foarte importantă: care este onoarea moldovenilor, compatrioții mei? Procedeul algebric niciodată nu mi-a dat ceva onorabil. Am eu o mică idee asupra lucrului acestuia, dar o păstrez pentru mai târziu, căci, pentru a ajunge la concluzii, ar trebui să ne urcăm la o epocă anterioară epocii noastre; ar trebui de asemenea să scrutez conștiința și principiile multor oameni, dacă mai este conștiință și dacă sunt principii. Și, desigur, fiind moldovan și cunoscând codul diplomatic și urmările lui, nici prin gând nu-mi trece să mă laud cu secretul meu. La Iași, când vorbește ori când lucrează cineva, de la cel mai neînsemnat omușor până la boierul cel mare, care se lăfăiește în scaunul lui prezidențial, mai întâi își spune: "Ia stai, nu sunt eu așa de prost să mă sfădesc cu toată lumea!", frază așa de adevărată, așa de bine pusă în practică, așa de obștește răspândită și întipărită pe buzele tuturor castelor, tuturor oamenilor, încât o aud rostită și de copiii de zece ori doisprezece ani; căci la Iași și copilul e învățat să fie diplomat, chiar de când începe a silabisi dulcele cuvânt de mamă! Așa încât noi avem diplomați de la copilul în scutece până la moșneagul căzut... Să nu se mire nimeni de uscăciunea boierilor noștri, care prețuiesc traiul lor lenevos și se bucură când văd adânci și repetate saluturi de pălării... Spre a nu face vreo stângăcie, apoi pornesc deodată vorba despre anotimpuri, despre schimbările vremii, despre vremea urâtă și frumoasă, cei mai îndrăzneți încercând un echivoc asupra vremii, despre holde, despre grâul turcesc, despre tăierea proiectată a unei păduri, în sfârșit sunt un fel de termobarometre agricole de salon ori culegători de noutăți învechite, mistuite de Albina moldovenească, gazetă politică, comercială și literară, altă netulburată prostie între prostiile în mijlocul cărora trăim ca într-un element trebuitor igienei noastre.

Acuma rezumați liniile pe care le-ați străbătut, priviți ca printr-o lanternă magică cum defilează rând pe rând toate aceste popoare, rase, caste, toate aceste clase amestecate la un loc, în costumul lor deosebit, de la bogatele blănuri de Orient până la pantalonul cu chingă, de la cizma ascuțită până la condurul turcesc de marochin roș ori galben, până la opincile grosolane ale daco-romanului, de la fustanela fâlfâitoare a albanezului până la ițarii și cămașa țăranului, și o să credeți că sunteți de față la o fantasmagorie ori la o scenă a judecății din urmă, când toți se vor ridica în limba și îmbrăcămintea seminției lor. Fiecare, potrivit cu mijloacele, cu obârșia ori cu afacerile lui, trece ca un fulger de pavajul grunzuros ori pășește grav: buccengiii, al căror număr e mare, își strigă marfa, ducând după ei din uliță în uliță, din ogradă în ogradă, o potaie de câini care par a avea, mai ales asupra ovreilor, aceleași prejudecăți sălbatice și brutale pe care le are poporul nostru. Ici bărbierul-băiaș, în straie franco-moldovenești, cu mânecile anteriului suflecate, cu farfuria de aramă la subsuoară, c-un prosop mare cusut și înflorit în stil turcesc într-o mână, c-o cutie de piele bătută în cuie de alamă plină cu piepteni, brice și foarfece, se duce la un mușteriu sosit de la țară, ori la unul din ruginiții noștri, care se mai rad încă pe cap. Dacă europenismul (cuvânt tehnic la Iași) a lovit în vechile moravuri, apoi cei mai în suferință au fost bărbierii; de aceea au și poreclit ei drept născocire a diavolului, născocire ticăloasă, nevrednică de niște boieri tineri, bună doar, adaugă ei cu patos, pentru ciobani și prostime, moda pletelor și mania înjositoare de a-ți purta singur briciul pe obraz; moravurile bărbieritului moldovan sunt pașnice, și contrar obiceiurilor confraților lui din alte țări, la o parte lăsând pe vienez, bărbierul nostru e cumpătat la vorbă. După ce a pus deoparte briciul, așteaptă liniștit la ușă, fumând. Numai un bărbier, dezmierdatul și favoritul bărbilor bătrâne, pe care le spală de mulți ani, susține reputația ștergarului. Glumele lui naive și ieremiadele lui asupra vremurilor vechi și bune nu mai au sfârșit. Când are el curaj, apoi întreabă pe pacient: "Cucoane, vrei să-ți fac barba turcește?" Și Petrache, starostele bărbierilor, înșfacă capul mărie-sale și-i trece pe gât dosul briciului! — gingășii de mult gust, față de care bătrânii noștri se tăvălesc de râs, astăzi, când nu mai au a se teme de turci. De aici pornesc atingătoare amintiri ș-o familiaritate aproape egală între boier și bărbier. "Petrache, îți mai aduci tu aminte de vremea când eram tânăr și mă învârteam în jurul vornicesei? Pe-atunci mă rădeai pe cap în fiecare zi — căci tare mai era frumoasă și cu nuri..." — și aici o sudalmă, pentru a arăta admirația... "Hei! cum să nu-mi aduc aminte, cucoane!? Pe atuncea era de trăit! Când s-or mai întoarce vremurile acelea!"

Apoi pe ici, pe colo, sus și jos, în toate părțile, se strecoară grecul cu tablaua-i uriașă pe cap, poftind plăcinte amatorilor; ovreiași strigând bere cu gheață ori fructe; fetițe întinzând panere cu turtă dulce; români ducându-se domol la târg în carele lor; neamțul cu ciubotele în mână; franțuzul cu redingotele și pantalonii; câteva rămășițe din arnăuții aceia cu amintiri eroice și sângeroase, cu turbanul pe ureche, cu iataganul și pistoalele la brâu; o mulțime de birje încrucișându-se, cucoane elegante oprindu-se pe la magazinurile de modă, gătite, cufundate în calești cu patru cai, aruncând în dreapta și-n stânga gingașe surâsuri, semne ușurele cu mâna, ori un simplu salut; toate acestea întovărășite de zgomotul nedeslușit al glasurilor celor care se sfădesc, al trăsurilor care umblă, în sfârșit de vuietul înfrigurat al unui târg mare; toți se prăjesc în soare, își șterg obrazul de pulbere și, din vreme în vreme, se răcoresc, când o boare de vânt adie prin copacii care împodobesc mai toate casele. Roagă-te lui Dumnezeu, dacă ești evlavios, ori cheamă pe dracul -- ca nu cumva vântul să steie prea mult; căci atuncea ai fi luat într-un vârtej de colb, care te orbește, îți zbârlește pieptănătura, îți pătează redingota și-ți strică tot meșteșugul favoritelor. Deasupra coperișurilor de toate formele ale palatelor, ale colibelor, ale bordeielor -- ca acelea ale muntenilor din Caucaz — palate fără altă simetrie decât gustul sau capriciul proprietarului, se leagănă semnele pestrițe ale puterilor — tricolorul și steagul englezesc, rusesc, austriac și prusian.

Cam pe la ceasurile două după-amiază, zgomotele se potolesc; numai arare câte o birjă mai umblă pe străzi; băcanul intră în casă, boierul de asemenea, negustorul își închide prăvălia și toți se duc să mănânce și să-și facă tabietul. Somnul de după-masă intră în toate sistemele de fericire pe care și le poate alcătui un locuitor al Iașului. Nu te duce la un ministru ziua, dacă nu și-a dormit somnul; nu cere o mică îndatorire unui boier — prieten al dumitale în orice altă împrejurare --, căci îi trebuie trei zile ca să dreagă vremea pierdută și să-și pună iar în cumpănă mintea; chiar negustorul nu-ți vinde marfa decât morocănos și căscând.

Dar când soarele se apleacă la orizont, când un aer mai răcoros urmează zădufului zilei, când unii băcani, nu atât din filantropie, cât pentru ca să-și cruțe marfa scoasă la vedere, stropesc pe dinaintea ușilor, atunci Iașii își schimbă găteala. Zgomotele, glasurile se alină încet-încet ori sunt acoperite de duruitul necontenit și nedeslușit a două șiraguri lungi de trăsuri, care se salută, se anină și se încurcă: iese târgul la Copou, ca să ia aer și să asculte muzica. Ici jocheul unei calești cu patru cai strigă să se ferească trăsura care vine dimpotrivă; colo două trăsuri s-au atins, spre cea mai mare groază a cucoanelor, stăpâni și vizitii suduie și nu vor cu nici un preț să ferească; colo fashionabili de două zile arvonesc o birjă și isprăvesc convorbirea moldovenește, când franțuzeasca nu le mai ajunge; apoi târgoveții, în îmbrăcămintea lor jumătate europeană, jumătate orientală, așa de pitorească în contrastul ei, naivi în disprețul ori neștiința lor față de gusturile noastre; apoi țiganii nomazi în zdrențe, cu pletele unsuroase și încâlcite, cu pieptul descoperit și păros, bătându-se în mijlocul ulițelor cu îndârjire sălbatică; femeile lor, vrednice tovarășe, cu mâinile în șolduri, rivale însemnate cu pecetea necomensurabilei superiorități a cucoanelor de la hală, zvârl asupra trecătorilor nenorocoși complimentele acelea energice, cu care limba noastră e înarmată, și care ating de aproape sublimul.

Cât privește lucrul acesta din urmă, iau martori pe moldovenii poligloți, pe nemții cercetători, pe italienii artiști, pe parizienii călători, care ne cunosc. Dacă literatura noastră e săracă în expresii și-n energie, și dacă e neîndestulătoare, atunci ascultați pe surugiul acesta, dac adevărat, nalt, voinic, cu înfățișarea îndrăzneață și sălbatică, cu brațele goale, cu pletele și cu mânecile largi ale cămășii fâlfâind în voia vântului, ridicându-se în scări și pocnind din harapnic în tact pe ulițe, așa de tare, încât înăbușă zgomotul scripcilor a cincizeci de lăutari.

Mai departe bulgaro-sârbii, așezați la pământ grecește, cu fesul lor mare, roș, pe-o ureche, cu șalvarii largi, bortiți, cârpiți, de culoare îndoielnică, după cum e vreme de colb și de noroi, dreg caldarâmul în haosul de trăsuri care se încrucișează cu o iuțeală necunoscută nicăieri; se perindează în sfârșit toate tablourile de viață burgheză și elegantă, de moravuri potrivnice cu atingerea pitorească a tuturor națiilor îmbrăcate în felul lor, care fac din orașul nostru un lucru ideal pentru cine nu l-a văzut, pepinieră înfloritoare de moravuri orientale, moi, domoale, strâns legate cu ideile de poruncă, de inferioritate, de despotism și umilire, de boierie și de supunere. Așa, bunăoară, țiganul dă înapoi înaintea dacului, dacul înaintea băcanului, acesta în fața boierinașului ori a slujbașului, slujbașul și boierinașul se pleacă înaintea unui boier mare și acesta se închină până la pământ în fața unuia încă și mai mare; numai ovreiul se dă în lături înaintea tuturor; și, lucru ciudat, fiecare simte pe cel mai puternic decât el, fără să se încurce și în chipul cel mai simplu și cel mai firesc cu putință. Totuși, de câtăva vreme egalitatea pare a-și face loc. Ca în toate țările, parveniții sunt obraznici, poporul, cu bunul lui simț și în antipatia-i vădită împotriva lor, îi numește ciocoi, adică slugi; și chiar de multe ori cei mai mulți așa încep; puțin câte puțin prin protecția stăpânilor și dibăcia, cu care la noi se nasc, de a se târî, a linguși, a sluji, ajung să dobândească oarecare slujbe; după asta se numesc oamenii de casă ai stăpânilor lor. Pe nesimțite își fac drum așa fel, încât după o bucată de vreme ajung să se sărute cu stăpânii lor ori, după câțiva ani, să le protejeze fiii. Vin apoi nemții îmbrăcați în straie de sărbătoare, ovrei, țigani care vorbesc de una, de alta, în pragurile caselor lor. Pentru a sfârși tabloul — trec și droști cu repeziciune, cu boierul lungit și cu sluga care ține ca o lance, cu înfățișare voinicească, ciubucul.

În toate țările femeile sunt mobilul revoluțiunilor, mai ales în ceea ce privește moda. De aceea și la noi cucoanele au schimbat costumul grecesc, frumos, bogat și măreț. Tot așa printre ovreii noștri, așa de neclintiți când e vorba de uniforma lor, care e pentru ei articol de lege, și care ar vrea să moară cum s-au născut, cu tichia de catifea și cu toate celelalte rămășițe din evul mediu, ei, care nu vor să înțeleagă că, reformânu-și costumul, nu s-ar mai expune așa noroiului și injuriilor norodului, ovreii chiar încearcă și ei o revoluție. Credincioasele întru Moisi s-au împărțit în două tabere: femeile, de obicei foarte frumușele, ale ovreimii aristocrate, pe care fără inconvenient am putea-o numi finanța noastră și care prin muncă și economie și, deci, prin galbeni a ajuns la un fel de egalitate cu boierimea noastră — au primit de-a dreptul toaletele nouă.

Totuși, după o lege a Talmudului, femeile măritate sunt obligate să-și radă părul capului. Pentru a lecui inconvenientul acesta, ele se împodobesc așa de artistic cu panglici de tafta, încât nu observi șiretlicul decât foarte de aproape. Pe tafta prind deasupra frunții cu bolduri un văl de orice culoare, dar de o țesătură prea fină și foarte delicată, care plutește capricios și fără griji, jucându-se cu vântul ori dezmierdând o ceafă minunat rotunjită, albă și cochetă, și le dă parcă un aer fantastic. Dacă e adevărat că rasele, și mai ales rasele pribege, degenerează mai mult ori mai puțin, trebuie să mărturisim, după ceea ce cunoaștem, că filistenii și confrații lor aveau mare dreptate să ție în robie rasa ovreiască; și oricât de căzute ar fi în opinia lumii fecioarele Sionului, de multe ori ești ispitit să alcătuiești o parafrază modernizată după Cântarea cântărilor.

Cealaltă tabără se alcătuiește din matroanele ovreimii așezate mai jos, care au păstrat costumele pe care le vedem în tablourile vechi ale școalei flamande; corsajul roș, cu tivel de aur, fusta scurtă, șorț și diademă de mărgăritare, felurită ca formă și bogăție, moștenire de la mamă la fete, din generație în generație, din străvechi vremuri. Când femeia e tânără și frumușică, îmbrăcămintea aceasta îi stă bine; dar sluțește bizar pe cele urâte și bătrâne; și eu cred că costumului acestuia, ciudat în țara noastră, se datoresc superstițiile populare de vrăji, de copii creștini cărora babele ovreice le scot sângele picătură cu picătură, împungându-i cu acele la sărbătorile Paștilor. Clasa aceasta are ceva respingător, întărit încă cu necurățenia rău mirositoare de care e îmbâcsită. Ar trebui ovreilor moldovenești și leșești un om mare, destul de puternic, ca să-i facă să-și schimbe costumul; aceasta ar face, fără îndoială, ca mulțimea să nu mai aibă pentru ei simțăminte așa de dușmănoase.

Dintre curiozități nu trebuie să uităm harabalele jidovești. În alte orașe, la alte neamuri clădirile mai mult decât oamenii sunt arătate curiozității publice; la noi, numai oamenii: arhitectura și toate artele frumoase n-au prins încă rădăcină. Într-o căruță naltă și uriașă, care are numai lărgimea drept eleganță, frumusețe și comoditate, acoperită pe jumătate c-o pânză cenușie, la care sunt înhămați patru cai alături, împotriva obiceiului țării, cai zdraveni să-i dai jos c-un pumn nu tocmai tare, se grămădesc în fund, dinainte, pe capră, pe draghini, așezați în capul oaselor, culcați pe vine, în picioare, câte zece, douăzeci, treizeci și patruzeci de indivizi, puțind a usturoi și-a ceapă, de toate vârstele, de toate sexele, scuipând, dând din mâini, vorbind toți odată într-un jargon sălbatic, alcătuit din toate idiotismele, în care predomină însă nemțeasca; murdari, descheiați și rupți, rugându-se cu harhat repezit și bătându-se tare cu pumnul în piept în semn de umilință ori de durere. Ovreiul este cel care se roagă mai mult dintre toate neamurile, se roagă în casă, în pragul ușii, se roagă și pe uliță plimbându-se. În vremea asta conducătorul acestei arce a lui Noe pe roți învârte deasupra capului o biciușcuță aninată într-o prăjină și tot smucește hățurile slabe de cânepă și îndeamnă căluții cu glas ascuțit. Un ovrei ostenit, așezat pe draghină, cu picioarele atârnate afară, își reazemă capul pe coviltirul tremurător care adăpostește de ploaie ori soare pe cei dinlăuntru. În vremea asta unii cască, alții stupesc și-și suflă nasul în poalele laibărilor, așa de soioase, încât au ajuns impermeabile. Ovreiul care nu și-a făcut ruga de dimineață se ridică drept fără să bage de seamă că a călcat pe un picior ori pe un cap, se întoarce domol spre răsărit, închinându-se de trei ori și bătându-se de trei ori în piept. După aceste preliminarii, își trece pe după gât, cum ar face o cucoană cu un boa pe care nu-l răsucește, un șal de in foarte fin lucrat și amestecat cu mătase și fire de aur și c-o mulțime de ciucuri la capete, — care sunt un fel de amulete pe care orice bun ovrei trebuie să le răsucească pe degete și să le sărute după ce le-a înnodat. După asta, scoate din buzunări două cutiuțe cubice, pe care mai întâi le tot sărută cu evlavie; pe una pe urmă o leagă la frunte, și pe cealaltă, legată cu două curelușe înguste de marochin negru, o tot împinge pe sub cămașă până ce o suie la subsuoara stângă. După cât am putut înțelege de la un ovrei gras, cu care mă aflam alături într-o brișcă de soiul acesta, cutiuța de la frunte ar fi un simbol al tabernacolului; iar celei de a doua mi-a fost cu neputință să-i descopăr emblema; presupun însă că cuprinde numele celor douăsprezece seminții. Deseori întreruptă — rugăciunea odată terminată, ovreiul dezleagă întâia cutiuță, scoate și pe a doua din mânecă, sărută iarăși curelușele anume rânduite, apoi le trece altuia, care începe de la capăt, și astfel, cutiuțele și șalul fac înconjurul întregii încărcături; harabagiul le ia și el, la rândul lui, și-n locul lui se așează altul. Vineri seara, târgul strălucește de lumini, ca la o luminație, și un zgomot înăbușit ca al unui stup gata de roit iese de pe toate ulițele, din toate casele. Tot ce câștigă meseriașul ori muncitorul cu mâna în șase zile, cheltuiește în ziua a șaptea pe mâncare bună și lumânări; în orice căsnicie se găsește sfeșnicul cu șapte ramuri.

Dacă cineva ar avea intenția să scrie o carte asupra Iașilor, ori chiar două, nu i-ar lipsi stofă pentru asta. Noi aicea n-am arătat decât trăsăturile izbitoare, colțurile clădirii. Dacă nefăcând altceva nimic, aș avea putința să mă ocup eu cu asta, nu-i stradă, nu-i casă, fie nobilă, fie de rând, nu-i om care nu mi-ar pune la îndemână un ridicol ori o lature poetică, o virtute ori o absurditate, un roman serios ori o farsă, o dramă ori o elegie. Am credința în Dumnezeu că într-o zi am să-mi dau silința, că o să pot dezvălui umbrele de pe acest tablou cam prea întunecat, în care s-ar putea crede că intră mizantropie ori fiere. Fiecare ridicol, fiecare prostie, care se vede, are latura-i poetică; și dacă nu le-am însemnat, pricina a fost marginile puse paginilor noastre; ele au fost piedica.

Dar dacă, după această destăinuire, s-ar găsi printre cititori unul singur care ar putea demasca adevărul observațiilor mele, dacă publicul ar avea poftă să se scandalizeze și să conchidă ceva displăcut împotriva autorului, dacă unii ar voi să găsească în ce-am spus personalități și aluziuni — atunci aș ridica mâna împotriva judecății și, tare prin nevinovăția mea, aș zice întâi publicului: -- Unde vezi tu personalitate ori scandal, nu este. O privire generală asupra caracterelor, care pot fi aplicate la mii de indivizi sau la o totalitate, n-ar putea alcătui o personalitate, prin urmare nici scandal. Dar critica e prea amară, prea aspră; se poate — dar dacă e adevărată, nu-ți aduc eu oare un serviciu?

Bun și onorabil public, pe care-l stimez, fii îngăduitor de data aceasta și pătrunde-te de axioma aceea a înțeleptului: că cel care poate să audă adevărul fără să se supere a și pornit pe drumul înțelepciunii. Îți făgăduiesc și contrastul tău, în curând. O să mai primești, nu-i vorbă, încă o sfârlă, două, dar acelea n-au să te facă să suferi prin țesătura de poezie, prin vremurile primitive, blănurile de zibelină, moliciunea orientală și toate fleacurile cu care vreau să le învăluiesc.

Dacă judeci, fii drept și amintește-ți că în proces vei fi și împricinat și judecător și că, oricare ți-ar fi hotărârea, efectul se va răsfrânge tot asupra ta.

  1. Noi, care suntem înainte de toate patrioți, găsim că salonul acesta e prea aristocratic, prea select, are prea puțini inițiați admisibili; poate să degenereze de aceea în coterie; un salon care ar voi să se impuie publicului ar trebui să fie nu popular, pentru că asta n-o voiți — ceea ce de altminteri n-ar fi un rău prea mare, dar mai întins, mai liber; ar trebui să găsești în el reprezentanții tuturor claselor ridicate ale țării, toate părerile, toate costumele cu contrastul lor, toate numele, toate celebritățile, în sfârșit ar trebui să n-aibă înfățișarea prea țeapănă și măsurată, care se reproșează acestuia; credeți-mă, manierele alese se câștigă, însă încet-încet și nu dintr-o dată (n. a.).