I - Cum a găsit meșterul tâmplar Cireașă o bucată de lemn care plângea și râdea, ca un copil.
| Aventurile lui Pinocchio de Carlo Collodi I - Cum a găsit meșterul tâmplar Cireașă o bucată de lemn care plângea și râdea, ca un copil. |
— A fost odată...
— Un împărat! se vor grăbi să mă întrerupă micuții mei cititori.
Nu, dragii mei copii, v-ați înșelat. A fost odată o bucată de lemn.
Nu era un lemn de mare preț, ci un lemn ca toate lemnele, din cele pe care iarna le punem în sobă, ca să facem focul și să încălzim odăile.
Nu știu cum s-a făcut, dar într-o bună zi, bucata asta de lemn s-a pomenit în prăvălia unui tâmplar bătrân, pe care-l chema meșterul Anton, dar pe care lumea îl poreclise meșterul Cireașă, din pricină că avea nasul roșu și lustruit, ca o cireașă coaptă.
De-abia dădu cu ochii de bucata de lemn, și meșterului Cireașă începu să-i salte inima de bucurie și frecându-și mâinile mulțumit, bolborosi cu vocea pe jumătate:
— Lemnul a sosit taman la vreme, am să fac din el un picior la o masă.
Zis și făcut. Puse numaidecât mâna pe bardă, ca să-l curețe de coajă și să-l subțieze, dar nu apucă bine să-i scoată prima așchie, și rămase încremenit pe loc, deoarece auzise un glas pițigăiat, care începuse să strige:
— Nu da în mine că mă doare!
Vă puteți lesne închipui cum a rămas bietul unchiaș, meșterul Cireașă.
Aruncă o privire speriată prin odaie ca să vadă dincotro venea vocea, dar nu văzu pe nimeni. Se uită sub masă, nimeni se uită într-un dulap care stătea veșnic închis, nimeni se uită în coșul cu răzătură și talașe, nimeni deschise ușa ca să dea o ochire în stradă, dar nimeni. Ei, atunci?
— Am înțeles! adăugă el îndată, râzând și scărpinându-și „peruca", se vede că mi s-a părut. Haidem la lucru.
Și după ce luă iarăși barda în mână, trase o lovitură zdravănă bucății de lemn.
— Aoleu! Cum mă doare! strigă văicărindu-se aceeași voce pițigăiată.
De rândul acesta, meșterul Cireașă rămase înlemnit, cu ochii ieșiți din cap de spaimă, cu gura căscată și cu limba scoasă de un cot și mai bine.
După ce își veni puțin în fire, începu să îngâne, tremurând de frică:
— De unde o fi ieșit glasul ăla, care a strigat „aoleu". Nu e nici țipenie de om. Nu cumva bucata asta de lemn a învățat să plângă și să miorlăie ca un copil? Așa ceva nu-mi vine să cred. Lemnul, uite-l aici: e un lemn de ars în sobă, ca atâtea altele, și dacă îl pui pe foc poți să-ți fierbi o oală cu fasole. Ori poate că s-o fi ascuns cineva înăuntru? Dacă e așa, atât mai rău pentru el. Îi arăt eu lui acum!
Și zicând acestea, apucă bucata de lemn cu amândouă mâinile și începu s-o lovească fără milă de pereții odăii. Apoi se puse să asculte, ca să vadă dacă se mai vaită cineva. Așteptă două minute, nimic, cinci minute, nimic zece minute, tot nimic!
— Am înțeles, zise el, căznindu-se să râdă și îndreptându-și peruca, se vede că mi s-a părut numai că aud un glas care să fi strigat „aoleo"! Haidem înapoi la lucru.
Și deoarece îi intrase frica în oase, începu să cânte, ca să prindă nițel curaj. Apoi, după ce puse jos barda, luă rindeaua, ca să subțieze și să netezească bucata cea de lemn dar pe când dădea cu rindeaua în sus și în jos, auzi din nou același glas, care îi spuse râzând:
— Astâmpăra-te! Astâmpără-te că mă gâdil!
De data aceasta, bietul meșter Cireașă căzu ca trăsnit. Când deschise ochii, se pomeni lungit la pământ. Fața lui părea schimbată cu totul, iar vârful nasului, din roșu cum era, se făcuse vânăt de groază.